Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Arte  Sageata  Sindromul Stendhal

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artmania, Sibiu, 2009


Daria Ghiu, Vlad Morariu

24.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-a plăcut mult de tot la Artmania! De fapt, prima zi de festival, pentru că am ales să vedem doar ziua de vineri, 17 iulie 2009. Nu sînt rockeriţă hard, nici metallistă, doom-istă sau gothic(ist)ă... Sau cum ar trebui să mai zic că nu sunt?

Eu aş încerca să descriu mai degrabă cum eşti: refraction free. Ai reuşit, cu alte cuvinte, să rămîi din pură curiozitate, suspendînd pre-judecăţile vizînd astfel de evenimente socio-culturale sau chiar mişcarea rock/metal în general.

Nu am (prea) fost la concerte, în nici un caz la unul aşa hard. Dar a fost foarte, foarte tare! La My Dying Bride am intrat în transă. Nici nu prea ai cum altfel. Au făcut un spectacol excelent. Poţi să nu fii un fan, dar cînd ţi se arată un asemenea show total, nu are cum să nu-ţi placă, nu poţi să nu intri în el.

Eu am mai mai văzut astfel de concerte, niciodată însă pe My Dying Bride (vreau să zic: faţă-în-faţă, live, fără mijlocirea camerei de luat vederi). Recunosc şi eu că, deşi sîntem amîndoi fanii Opeth-ului domol, voiam în primul rînd să îi văd pe britanici, pe My Dying Bride. Adolescenţa mi-a fost legată de primele şi tînguitoarele lor albume: întreaga imagerie a solitudinii pe care muzica lor ţi-o transmitea, sunetul greu şi apăsat al chitarei bass sau evadările pe corzi de vioară ale lui Martin Powell. Un scenariu post-industrial (The Cry of Mankind (1995) şi sirena obosită a unui vapor ale cărui semnale de plecare echivalează cu dispariţia unei civilizaţii) şi un romantism apocaliptic (Die Überlebende (1998), The Dreadful Hours (2001), Catherine Blake (2004); dar, de fapt, sunt prea multe ca să le amintesc pe toate aici) regăsit mai degrabă în propria persoană decît afară, în lume; în sfîrşit, luminile speranţei (albume întregi: The Angel and the Dark River (1995), The Light at the End of the World (1999), Songs of Darkness, Words of Light (2004)). I-am pierdut la un moment dat, pe la sfîrşitul anilor '90, pentru a-i regăsi reinventîndu-se vreo şase ani mai tîrziu. Şi de atunci i-am tot aşteptat (eram în Germania cînd au cîntat în România pentru prima dată, în acelaşi Sibiu, la aceeaşi Artmania, în 2007).

Oricum, prima zi de festival a început foarte bine. Recunosc, Artmania m-a atras şi mai mult pentru expoziţiile de artă pe care le-a anunţat. Mi-a plăcut ideea de concept integrat - muzică şi artă contemporană. Aşa că la ora 12.30 am ajuns în Piaţa Mică, în subsolul Bisericii Romano-Catolice, să vedem expoziţia de fotografie a lui Aaron Stainthorpe, solistul formaţiei My Dying Bride. Prima expoziţie a lui. Cînd am intrat în spaţiu, l-am zărit. Evident, e destul de emoţionant să vezi un cîntăreţ faimos la doi paşi de tine, cu o bere în mînă, stînd natural. Ne-a venit ideea să îi luăm un mic interviu. Măcar să încercăm. Mă interesa mult să văd cum îţi explică arta lui. Pînă la urmă, fotografiile lui sînt mai degrabă ale unui amator. Sînt foarte apăsătoare, mult lucrate în photoshop. Interesante ca atmosferă.

Aici intervine următoarea confesiune: m-am simţit, cred, încă mai emoţionat decît tine, aproape surprins că reuşim să eludăm întregul protocol al realizării de interviuri în astfel de cazuri, adică: programare cu cîteva zile înainte, întrebări care trec mai întîi pe la managerul sau impresarul formaţiei etc. Nu am venit deloc pregătiţi pentru un interviu, dar întregul setting ne-a ajutat să ne dezmeticim repede. Cît despre lucrările lui Aaron ar trebui să spun că nu m-am aşteptat la cine ştie ce revelaţie, ştiind cîţi ani de muncă îi sunt necesari unui artist pînă să ajungă să-şi clarifice limbajul artistic. Aaron însă dovedea că este o personalitate pluri-dimensională (de parcă nu ştiam deja lucrul acesta!), care experimentează cu mijloace de expresie diferite, şi ăsta a fost gîndul care mi-a ghidat paşii în expoziţie.

Nici nu am apucat să ne dezmeticim, că Aaron a apărut în faţa noastră. "Hi, I'm Aaron"... "nice to meet you, guys" etc. etc. A vorbit cu noi relaxat, cald, parcă abia aştepta să vorbească despre arta lui celorlalţi. Deşi nu eu eram "one big fan of him", am devenit brusc! Şi Aaron a devenit "our hero", asta-i clar.

Hero pentru că şi-a "des-cîntat", atît cît i-a fost cu putinţă, lucrările, ele însele, aşa cum ne-a explicat, loc-ţiitori ai muzicii şi versurilor. Asta a fost, poate, cea mai bună parte a interviului şi m-am bucurat mult că ai insistat atît pe ideea aceasta. Cînd Aaron îşi digitalizează fotografiile, sînt aproape sigur că gândirea sa conceptual-analitică este exilată în infra-conştient, într-un mod hibernate, iar ceea ce-i rămîne pe ecranul computerului e tradus în iconuri muzicale. Am fi putut şi fără Aaron să-i vedem expoziţia (aminteşte-ţi că am revenit a doua zi în spaţiu), caz în care imaginile ar fi rămas pur şi simplu "în-cîntătoare": ar fi interpretat ele însele o muzică, iar ceea ce s-a putut vedea în subsolul Bisericii Catolice ar fi constituit un alt album diferit MDB.

Seara în Piaţa Mare, lumea se tot aduna, rockerii în negru total se strîngeau. Au un aspect foarte serios şi sînt foarte determinaţi. Recunosc, rockerii mă cam amuzau pe vremuri şi mă şi speriau într-o oarecare măsură. Tristania care au deschis seara mi s-au părut buni, dar nu m-au impresionat. Apoi au urcat My Dying... şi atmosfera a devenit extraordinară. N-avea cum să nu te prindă. Au cîntat...?

Mie rockerii mi s-au părut întotdeauna mai degrabă cordiali şi ludici. Iar MDB au cîntat... într-adevăr, patru piese de pe ultimul album (despre care mulţi spun deja că este cel mai bun din toată discografia lor) plus piesele clasice cu vioară, cu atît mai mult cu cît s-au reîntors la soundul care i-a consacrat. Aaron în sine este un one man show, cumul de reacţii involuntare după cum singur recunoaşte, dată fiind timiditatea sa aproape organică pe care o resimte lîngă miile de fani din faţa scenei. Dialogul chitarelor lui Hamish Glencross şi Andrew Craighan nu au făcut decît să-i grăbească exilul auto-impus de pe scenă. Şi încă ceva: am aşteptat căderea întunericului pentru a-mi confirma pe viu că MDB este formaţia luminilor în tonuri albastru-violet: abia astfel catharsis-ul a fost total.

Suedezii Opeth sunt, cum îmi ziceai tu, perfecţi, cîntă impecabil. Dar, ştii, e impecabilul ăla care parcă nu lasă nici o uşă deschisă către privitor / ascultător / spectator. Adică sună totul foarte bine, între melodii solistul face glume, e entertainer (exemplu din concert: "voi credeţi despre Suedia că e ţara metaliştilor, cînd colo aflaţi că e o biată pussy country"), şi totuşi tu rămîi în afară. E un entertainer forţat. OK, toate instrumentele sună perfect împreună, am înţeles asta. Dar cum rămâne cu mine? Cum rămîne, apropo, cu Sindromul lui Stendhal?

Albumele Opeth primesc de multă vreme numai nota 10. Iar în cazul concertului de faţă - indiscutabil, un must see - fiind headliner-ii serii, impresia mea a fost că toată instalaţia de sunet a fost tunată ca să se potrivească perfect muzicii lor. Ceea ce ar explica neclaritatea sunetului la Tristania. Despre Opeth se spune că sunt progresivi: aş mai adăuga că eclectismul muzicii lor face imposibilă orice tentativă de pastişare. Distanţi, într-adevăr, nu însă în sensul unei (presupuse) incapacităţi de comunicare (Mikael Akerfeldt ştie să-şi ţină publicul aproape), cît mai degrabă ca reacţie subiectivă care provine din surpriza descoperirii că idolul de pe scenă nu este la fel de sobru şi serios precum tu însuţi (aşa cum te aştepţi ascultîndu-le gravele sau melancolicele piese), ci mai degrabă ludic, pus pe glume: ceea ce la fel de bine poate să însemne pasiune în privinţa fiecărui fapt mărunt al vieţii.

Cît despre Sindromul Stendhal, nu pot decît să mă bucur că totul s-a încheiat cu bine: în orice caz, organizatorii festivalului se gîndiseră deja şi la posibilii epigoni ai francezului, astfel că - ai văzut - undeva, în dreapta scenei, şi pentru orice eventualitate, aştepta cuminte o ambulanţă şi o echipă a Crucii Roşii...


Melodia mea preferată My Dying Bride, din concertul Artmania 2009...



(My Body, A Funeral)
Una dintre melodiile mele preferate My Dying Bride, Artmania 2009



(The cry of mankind)
Expoziţia From a dark mind a lui Aaron Stainthorpe, solistul formaţiei My Dying Bride









Tristania, prima formaţie urcată pe scenă din Piaţa Mare, vineri, 17 iulie 2009





My Dying Bride în concert














(Opeth)



(Finalul primei zile de Artmania 2009)



(Sibiu, arta în spaţiul public)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dan Perjovschi S.A.* (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Pentru un muzeu al fotografiei în România (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cvartet pentru o lavalieră, din stradă (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Radioul e spaţiu public (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Bucureşti-Berlin după 20 de ani (4.9/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Atelier grafic
Sageata Déjà vu
Sageata Poveşti pentru ceilalţi


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer