Bucureştiul văzut în august

Pentru mine e vară cînd: nu mai am conversaţii inutile, nu vizitez nimic forţat, nu zîmbesc de complezenţă, mă simt ignorată, ceilalţi sînt fericiţi şi în concedii, oraşul e gol. Da, pentru mine vacanţă şi august înseamnă oraş cu mai puţine maşini, mult mai puţini oameni. Vara Bucureştiul e mai frumos ca oricînd. Drumul de dimineaţă se transformă în plimbare, nu mai alergi, pentru că oricum parcă dintr-o dată totul merge natural. Pe treptele de la metroul Unirii te întrebi ce e cu căţelul cel bătrîn care doarme mereu, a apărut acolo brusc de cîteva zile, are multă mîncare în jurul lui, dar nu-l interesează nimic. Remarci că toţi din jurul tău îl privesc şi e pentru prima oară cînd trecătorilor parcă le pasă şi se uită atîţia cu compasiune la un animal. Şi te bucuri, te gîndeşti că e clar, în oraş au rămas ai tăi, e ca un fel de comunitate de oameni care-ţi seamănă. Sau care pur şi simplu şi-au găsit, ca şi tine, răgazul să ridice ochii şi să privească în jurul lor altfel decît în tot restul anului. Cînd vezi peste cîteva zile un cartonaş deasupra căţelului, pe care scrie "Vă rog să m-ajutaţi să-mi găsesc o stăpînă bună", zîmbeşti bucuros. Deşi imaginea căţelului continuă să fie tristă. Pare că acolo, pe scări la metrou, unde stă aproape în aceeaşi poziţie de cîteva zile bune, chiar acolo şi-a pierdut stăpînul şi-acum aşteaptă să moară şi el. Nu se uită la nimeni în jurul lui, nu-l mai interesează nimeni şi nimic, e retras şi totuşi în miezul lucrurilor, într-un loc de trecere.

Vara e timpul să priveşti în sfîrşit în jurul tău şi să te bucuri de Bucureşti. Să te întrebi, să-l cauţi, să-l vezi altfel decît impersonal. Să-ţi permiţi în sfîrşit să fii închis în tine, tăcut dacă vrei, să nu mai fii obligat să vorbeşti nimicuri care te consumă, să reuşeşti să-şi auzi paşii pe stradă şi să fii deschis doar către locurile prin care treci. Să iei exemplul căţelului. Să te închizi în tine, dar s-o faci în spaţiul deschis, în locurile de trecere, în locurile pe care le parcurgi de obicei în fugă şi deja consumat. Să transformi, asemenea căţelului bătrîn, non-locul în loc, prin prezenţa ta reală acolo. Cred că asta nu o poţi face decît vara. Sfîrşit de iulie, început de august. Cînd oraşul e gol, liniştit şi nu se mai lasă agresat. Şi, nicidecum paradoxal, oraşul se lasă privit. Pentru prima oară tu nu mai eşti descoperit în faţa celorlalţi, nu te mai simţi aşa. Cu gîndurile tale, vezi oraşul. Ziduri, poduri, parcuri sau strada pur şi simplu.

Într-o asemenea zi am reuşit să văd o intervenţie - ce-i drept, veche de doar o lună - pe zidul ce desparte Uniunea Scriitorilor de parcarea din bulevardul Dacia, un loc pe unde trec zilnic. Stencils-urile lui M-City, artist polonez din Gdansk. Ce-i drept, cu lucrările lui M-City mă întîlnisem exact cu un an în urmă la Bolzano, la Manifesta 7. L-am contactat, spunîndu-i că mă bucur că a ajuns şi în România, şi i-am propus un interviu. Mi-a răspuns politicos şi m-a refuzat. Nu-i place să dea interviuri, i se par plictisitoare şi toate la fel. Aceleaşi întrebări mereu. Aşa că, am rămas doar eu şi desenele lui de pe zidul scorojit.

August abia a început. Voi continua să văd şi să găsesc.