România din avion (II)

Citiţi episodul precedent aici.

Spectacolul fotografiilor lui Ştefan Petrescu, publicate recent în volumul România - O perspectivă aeriană apărut la Editura Uranus (o ediţie revăzută şi completată a albumului România - O perspectivă inedită apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române în 2002), nu este unul care să sugereze unicitate şi să exalte patriotice inimi. Dar, în tocmai "normalitatea" acestor ilustraţii rezidă una din calităţile albumului. În firescul acestor fotografii - pe care, dincolo de accidentele istoriei recente sau de caracterul teribil al unor "ştiri" curente, îl surprinde amuzată, dar cu seriozitate, şi Joella Gipson într-o carte de fotografie dedicată de asemenea României - e de căutat atributul cel mai tare al lucrărilor artistului. "Verismul" acestor fotografii este înviorător: avem o patrie normală, totuşi. Suntem, cu natură şi cultură edificată, în rândul lumii. Uneori, e drept, ruina unui sit arheologic se străvede prin vegetaţia care stă la pândă spre a înghiţi lucrarea descoperitoare. Aici se vede urâciunea unui lăcaş de cult ridicat (prea sus, prea mult, prea greu) după 1989. Dincolo, vedem pumnalul demolărilor împlântat în ţesutul urban al Bucureştilor, sfâşiindu-l.

Vedem însă, de asemenea, delicateţea unei inserţii ziditoare din străvechime, care nu numai că nu siluieşte peisajul întru care se aşează, ci, dimpotrivă, îl amplifică. Multe dintre bisericile fortificate dimprejurul Braşovului ne vorbesc exact despre această consunare a naturii cu edificarea. Pare că fortificaţia, cu acoperişurile sale uneori şui, s-ar fi ridicat neriguros; or, fotografia " à vol d'oiseau" a lui Ştefan Petrescu ne dezvăluie adevărul, cel care de sus se vede cu limpezime. Nu numai că o asemenea cetate nu era întîmplătoare, dar ea acta ca o cutie de rezonanţă a peisajului natural. Ceea ce în natură era doar potenţial, se clarifică, iluminat prin zidire. Iar cetatea, sau doar satul "de jos" urmează această logică tectonică, potrivit căreia aşezarea se distribuia potrivit liniilor de forţă ale peisajului.

Unde trebuie făcută o astfel de aşezare? Ne-a explicat demult Aristotel în Politica: "Pentru edificiile închinate cultului zeilor şi pentru cele mai importante mese comune ale deţinătorilor de funcţii se cuvine un spaţiu corespunzător (...) ar putea să fie astfel orice loc îndeajuns de ieşit în evidenţă datorită situării lui privilegiate şi cu aşezare mai întărită decât părţile învecinate cetăţii". O cerea de altfel, în aceşti termeni, Leon Battista Alberti în ale sale Zece cărţi despre arta construcţiilor: locul trebuia să fie "vizibil din toate părţile". Dar, mai cu seamă - am adăuga în lumina întregii discuţii anterioare despre vizibilitate şi privind fotografiile lui Ştefan Petrescu - locul trebuie să fie vizibil de sus. Această scriere pe sit, extrăgându-i din ascundere sau din jocul hazardului natural, ca pe un minereu, frumuseţea, rămâne trăsătura cea mai apreciată, cu toată nostalgia pe care o presupune irepetabilitatea ei, la arhitectura medievală. Ce era instinct al aşezării pe sit s-a pierdut, iar a o reînvăţa durează de multe decenii, cu rezultate nu întotdeauna relevante.

Alteori nu doar linia sinuoasă a zidurilor, ci şi jocul - derutant aproape - al acoperişurilor este cel care dramatizează şi mai tare locul fotografiat. Ori, poate, dimpotrivă: peisajul "slab" este centrat printr-un punct de forţă, de felul Turnului Chindiei de la Târgovişte sau, de ce nu, al unora dintre ansamblurile hoteliere de pe litoralul Mării Negre. Autorul nu se sfiieşte să prezinte în întreaga sa multiplicitate acest raport dintre zidire şi peisaj. O face producând serii de imagini, în care ţine pe rând partea naturii, apoi pe aceea a arhitecturii, pentru a încheia prezentând îngemănarea - nu rareori conflictuală - dintre ele. Acele fotografii sunt izbutite, de pildă, unde nu se dă o (singură) soluţie încleştării dintre "natură" şi "cultură". Nu este clar, de pildă, în ce măsură barajele au sistematizat natura acolo unde au apărut, sau, dimpotrivă, au tulburat-o doar. Astfel "dez-scrise" în fotografii, barajele par a fi consumate de către peisaj, ca o cezură care instituie o nouă tensiune în scandarea frazei. În diversitatea ipostazelor urbane, a peisajelor, a stilurilor şi a raporturilor reciproce dintre ceea ce se află jos şade interesul "personajelor" fotografiate de Ştefan Petrescu. Dacă există ceva cu adevărat excepţional şi unic în România văzută din zborul păsării de către autor, ei bine, este vorba tocmai despre această diversitate încântătoare. Ea e dătătoare de speranţe, pentru că, în pluralitatea exemplară a trecutului, aşteaptă să fie descoperite resursele pentru - la fel de diverse - viitorurile noastre posibile.