Câte ceva despre presa de arhitectură (I)

De-a lungul anilor, am avut ocazia să fiu în proximitatea presei de arhitectură, câtă a fost în România în anii '90 şi câtă este şi acum; am publicat şi în străinătate suficient de mult ca să înţeleg mecanismele proprii acestui tip de presă. La sfârşit de iulie 2009, Arhitext Design, unde am lucrat pro bono doi ani, la începuturile ei (1990-1992), după plecarea lui Radu Drăgan, fondatorul revistei împreună cu Mihai Pienescu, în Franţa, a organizat la Dealul Frumos o întâlnire cu titlul ReStart. A fost un prilej de reflecţie asupra a ceea ce a însemnat revista în cei nouăsprezece ani. Dar a fost, mai cu seamă, un punct de inflexiune în devenirea sa viitoare, dacă barem un strop din ideile puse pe masă cu generozitate de participanţi vor deveni realitate.

Despre istoria presei de arhitectură am mai scris aici. În anii '90, revista Arhitectura, care apărea cu greu o dată pe an, după desprinderea de Ministerul Culturii în 1992, făcea figură de presă de arhitectură. Ici şi acolo, mai apăreau articole despre arhitectură. Fostul SLAST, devenit SLATL (supliment literar artistic al cotidianului Tineretului Liber) mi-a dat chiar o rubrică săptămânală care a durat destul de mult. Mai târziu, Dilema şi suplimentul său, Vineri, publicau articole la temă din vreme în vreme, ba contra "turnului" Bancorex de pe Calea Victoriei, ba contra preconizatului turn de la Hotelul Lido. Prea puţin pentru o masă critică. Mult mai târziu, au apărut Octogon şi Habitat, devenit Igloo. Apoi, deodată cu bula imobiliară, au răsărit revistele de home improvement şi DIY, care nu aveau cum să arate altfel decât gusturile clientelei căreia i se adresau. Au apărut ONG-uri sfâşiate de grija urbei, dar nicio revistă care să dea voce critică, sistematică şi, mai ales, expertă acestei griji. Critica de arhitectură a intrat în colaps mai înainte de a se naşte; a apărut o vreme critica urbanismului făcut doar de urbanişti şi autorităţi, prin birourile lor, dar fără actorii urbani. Restul, după cum ştiţi unii dintre cei ce veţi fi citind aceste rânduri, este istorie.

Situaţia acum este ca după bătălie. Nici bula imobiliară şi nici progenitura ei, criza imobiliară, nu apar în presa de arhitectură, orice segment veţi citi din aceasta din urmă. Nici demolările nu apăreau în revista Arhitectura anilor '80, iar Casa Republicii nu a devenit personaj nici după 1989. Aşa că, probabil, nu trebuie să cerem revistelor de acum imposibilul. Escapismul e la ordinea zilei: trăim, în presă, fie cu capul adânc îngropat în trecutul istoric, fie narcotizaţi de prezentul altora, pe care nu avem cum să îl emulăm la noi acasă. De viitor nu se vorbeşte, cercetare nu există, ca să o reflecte presa, aşa că aici, se pare, nu avem ce-i reproşa.

Dar peisajul internaţional ne oferă câteva teme de "cujetare". Revistele online şi website-urile personale ale diferiţilor autori de case ţin loc de ţărm de publicare pentru noutăţi. De ce am mai folosi revistele, mai cu seamă versiunile lor tipărite, pentru a ne face cunoscuţi? Uneori, pentru a ne împărtăşi din prestigiul acestora. După numărul - entuziast! - dedicat fenomenului "arhitecturii ţigăneşti" de pe la noi de către Architecture d'Aujourd'hui, am încetat să mai pariez pe credibilitatea şi prestigiul marii prese de arhitectură. Prin urmare, nici aceste instituţii ale presei mondiale nu o duc prea bine. Fenomenul se radicalizează şi devine digital. Radicalizarea înseamnă fuga spre roşu: pe de o parte, fenomenul de avangardă, în căutare de arţag, s-a mutat pe net şi combate din tranşeele acestuia. Radicalizarea înseamnă, de asemenea, că experţii s-au retras în mediul academic şi se ascultă unii pe ceilalţi. Duse sunt vremurile când Barbaralee Diamondstein, spre pildă, înfiinţa sau desfiinţa un autor în paginile de cotidian dedicate fenomenului urban şi celui arhitectural. Nici critici de arhitectură consacraţi nu prea mai există, nici paginile respective nu au prea supravieţuit în presa mondială, unde citeai săptămânal ce e la zi şi, mai ales, erai educat tu, public ţintă, ce să înţelegi din ceea ce se petrece cu oraşul tău. La noi, vorba ceea, nici nu au apărut paginile acelea, necum să dispară...Nu putem prenumăra aici paginile de plângere pe umărul arhitecturii vechi sacrificate de "rechinii imobiliari" (ca să se realeagă cutare primar), sau a cutăror galerii romane de la Roşia Montană (ca să se schimbe acţionariatul la firma în chestie). De ce? Pentru că, ştim acum, erau pagini comandate, iar bunele sentimente ale cititorilor au manipulate grosolan. Mulţi le-au căzut pradă şi au crezut. Unii o fac şi acum.

Săptămâna viitoare ne vom întreba, vorba lui Lenin, ce e de făcut?