Cei care au ales să străbată un drum în direcţia creativă, pe o cărare mai puţin bătătorită, ştiu cam care le sunt riscurile şi reproşurile când ajung acasă, în familie.
Actorii, scriitorii, artiştii în general (îi exclud pe cei care lucrează în publicitate pentru că ei au slujbe foarte bine plătite) au de înfruntat replica "tu nu puteai să-ţi alegi o meserie mai serioasă?!" spusă pe un ton moralist de câte o rudă care se simte mai "responsabilă".
Sunt fascinată de persoanele care cred cu putere în ideile lor artistice / creative, idei care nu le aduc confort în viaţă (în sensul că nu produc suficienţi bani), dar care le aduc nemăsurate şi nepreţuite momente de satisfacţie.
De fiecare dată când întâlnesc o persoană care trăieşte pentru artă, îi admir pasiunea şi curajul. Mie mi se pare mai comodă varianta mersului la birou, a salariului lunar şi sigur, cu asigurări plătite şi vacanţe bonus de la companie, chiar dacă implică mai mult stress şi multă muncă în "oala sub presiune" (deşi cred că şi în lumea artistică se află mult stress şi e o mare "oală sub presiune").
Pentru echilibru, din când în când (măcar o dată pe săptămâna), îmi iau câte o "pauză creativă". E bine cronometrată pauza aceasta; ştiu, în medie, în cât timp scriu un articol, ştiu câte ore am la dispoziţie pentru lectură în fiecare seară / zi şi aşa mai departe.
***
Billy Elliot este povestea unui băiat care îşi împlineşte un vis, muncind din greu pentru el.
Tatăl şi-ar fi dorit să-l facă boxer, dar el - nedescurcându-se în ring - devine interesat de lecţiile de balet care se desfăşoară în aceeaşi sală de gimnastică. La început Billy e spectator, pentru ca în cele din urmă să-şi ia inima în dinţi şi să plătească (cu banii pentru lecţiile de box, fără acordul tatălui) un curs care îl poate pregăti pentru admiterea la şcoala regală de balet.
Cu multă muncă, în ciuda lipsei banilor, înfruntându-şi tatăl (care consideră că baletul nu e o preocupare bună pentru un băiat), puştiul îşi împlineşte visul.
***
Acum două săptămâni am citit într-un ziar din Londra, povestea unei mame singure a cărui fiu era elev la o scoală de balet renumită. Puştiul era foarte talentat, dar mama şi fiul nu aveau foarte mulţi bani şi nu îşi puteau permite să plătească cursurile la şcoala respectivă (peste 20.000 de lire pe an). Ca să-şi ajute fiul, mama îşi vânduse casa, se mutaseră într-o rulotă lângă scoală şi acoperiseră cheltuielile pentru primii doi ani de cursuri. Venea însă momentul să plătească restul şi femeia nu mai avea bani, nici sponsori nu găsise. Articolul făcea trimitere la Billy Elliot (aşa mi-a şi atras atenţia şi l-am citit) şi m-am gândit că e încă un exemplu în care viaţa e mai spectaculoasă, mai dramatică şi mai emoţionantă decât cel mai bun film făcut vreodată, oricare ar fi acela.
"Lads do football, boxing, or wrestling - not friggin' ballet!"
Acestea sunt cuvintele pe care le rosteşte tatăl lui Billy, când află că fiul său a ales baletul, în locul boxului. De la aceste cuvinte pornesc astăzi într-o istorie a căror protagonişti n-ar trebui să vă fie necunoscuţi dacă citiţi aceste rânduri.
Suntem în ţara în care noua Constituţie ne prevede "accesul la cultură". N-a reuşit nimeni să-mi explice ce înseamnă "acces la cultură" şi ce e cultura asta de ai nevoie de acces ca să ajungi / intri la / în ea.
Eroii mei de astăzi sunt câteva doamne şi câţiva domni care, ca şi Billy Elliot, fac eforturi deosebite ca să meargă pe calea creativă. Muncesc ore în şir, îşi sacrifică timpul, uneori şi banii, pentru proiectele lor. Au ales să se exprime şi în această zonă, chiar dacă au la bază alte meserii.
E multă dragoste în aplecarea lor către aceste proiecte, altfel n-ar putea să facă asemenea sacrificii. Altfel n-ar fi reuşit să ajungă la noi, altfel n-ar fi reuşit să ne capteze nouă interesul şi atenţia.
Într-o ţară în care - cu toată garantarea constituţională de acces la cultură - oficialii nu se străduiesc prea mult să trimită mesaje culturale către public, ei muncesc zi de zi, săptămână de săptămână, fără să câştige nimic (material, desigur), ba chiar "pierzând" din timpul lor.
Cred că li s-a întâmplat măcar o dată ca familiile lor să le dea o replică asemenea pe care o aude Billy Elliot de la tatăl lui. O replică în care să fie trimişi să facă orice altceva decât ceea ce fac acum, să iasă la plimbare, să gătească, să se uite la televizor, să se concentreze mai mult asupra familiilor lor sau asupra meseriilor lor de bază.
Dacă perseverează e o dovadă că fac cu multă pasiune şi cu mult suflet partea acesta creativă, culturală.
Am toata admiraţia pentru pasiunea / dragostea / devotamentul / efortul lor. E neobişnuit ca într-o vreme în care toată lumea aleargă după satisfacţii materiale, ei să fugă (precum Michael Johnson sau oricare alt mare campion) după satisfacţii pe care nici măcar nu ştiu să le descriu în cuvinte (semn că nu sunt "de-a lor").
Nu e întâmplător că scriu astăzi despre ei. Sunt 10 la număr şi se află în spatele ideii unui proiect care are astăzi premii şi n-are concurenţă (deşi statul ar trebui să-i concureze pentru că trebuie să ne garanteze accesul la cultură, inclusiv prin mijloacele moderne de comunicare). Pe 1 noiembrie, copilaşul lor drag, LiterNet a împlinit doi ani.
(Când scriu rândurile acestea zâmbesc pentru că ştiu că înainte ca textul să ajungă la voi, trece prin e-mailul unuia dintre cei vizaţi, altfel nu are cum să fie postat pe site. Îmi imaginez că e încruntat pentru că îi laud, e curios să vadă cât de multe spun "din casă" şi, probabil, se gândeşte să mă "cenzureze" un pic, deşi m-a "lăsat" până acum să mă "cert" cu Guvernul, C.N.A-ul sau cine ştie ce altă autoritate care m-a supărat.)
Aş fi putut să le urez direct, fără martori, La mulţi ani, dar am vrut să conştientizaţi şi voi cât de mult muncesc oamenii aceştia, cât de mult timp sacrifică pentru ca noi să venim zilnic / săptămânal, să citim gândurile unora sau ale altora, să ştim tot ce e nou în teatre sau în cinematografe, să citim cărţi, să descoperim destinaţii culturale inedite.
Gândiţi-vă dacă voi aţi face ca ei. Dacă aţi "pierde" zilnic multe ore în faţa computerelor, redactând, aşezând în pagină cărţi / articole / fotografii, după o zi grea de muncă. Gândiţi-vă dacă aţi avea resursele sufleteşti să perseveraţi în dezvoltarea unui proiect care, văzut din afară, pare uneori un fel de luptă cu morile de vânt, dacă aţi persevera atunci când oboseala îşi spune cuvântul. Gândiţi-vă câtă dragoste pentru copilaşul lor electronic trebuie să aibă oamenii aceştia dacă perseverează zi de zi, de doi ani încoace. Chiar dacă sunteţi tentaţi să spuneţi că "da, aş face asta", mai gândiţi-vă o dată bine şi includeţi aici toate treburile / problemele / gândurile voastre cotidiene care n-au legătură cu un astfel de proiect şi care ar trebui suprapuse peste noua preocupare.
Apoi uraţi-le alături de mine La mulţi ani !