Îmi aduc aminte că, la vremea sosirii mele în capitală - la studii-, eram extrem de timorată că s-ar putea să nu ştiu să mă comport în situaţii cu care nu mă întâlnisem într-un mic orăşel de provincie.
Mă speriau ieşirile la restaurant sau în cluburi (ceva mai târziu au început să mă sperie mondenităţile) sau vizitele la colegii mei mai înstăriţi şi mai sofisticaţi. Am avut nevoie de ceva timp să constat că nu toţi cei înstăriţi sunt şi sofisticaţi sau politicoşi sau educaţi.
Cu vremea am învăţat multe lucruri de etichetă, am citit coduri ale bunelor maniere, am început să analizez oamenii după expresia corpului, gesturi, cum beau vinul, cum aşează furculiţa după ce au terminat de mâncat, cum pun şerveţelul după ce l-au folosit. Toate acestea le-am învăţat din cărţi sau uitându-mă la cei din jurul meu (Mă amuzam în urmă cu câteva săptămâni, alături de Laura Chivu de la Radio 21, într-unul dintre cele mai elegante şi mai la modă restaurante londoneze, Ice Cube - decorat de Phillipe Stark - analizând persoanele de la mesele din jurul nostru. Deşi erau cu toţii mai mult decât înstăriţi, mulţi n-aveau maniere. Ne-am încărcat bateriile acolo şi am mai adăugat ceva la încrederea în propria persoană.)
N-am citit în nici o carte, dar aş putea scrie eu capitolul acesta, despre vocea (tonurile vocii) politicoasă. (E reflex profesional, lucrez la radio!) Un om rafinat are un timbru al vocii special, are o tonalitate plăcută, o frazare frumoasă şi o muzicalitate care-ţi captează atenţia. Eu "clasific" oamenii (şi) după tonul vocii, după cum vorbesc, după cum intonează, după viteza de rostire a cuvintelor şi aşa mai departe.
Sigur şi cum să te joci cu vocea se învaţă, la fel ca şi "jucatul" cu furculiţa sau şervetul de masă.
***
Kate & Leopold este o comedioară uşoară, fără nici o pretenţie de film complicat / de artă / de autor etc.
E povestea unui domn din secolul 19 care ajunge în viitor printr-o poartă a timpului, se întâlneşte cu new yorkezii secolului 21, se îndrăgosteşte de o tânără doamnă cu o carieră frumoasă şi o viaţă mult prea activă pentru el şi se întoarce acasă, în secolul din care a venit.
Are timp însă să lanseze câteva întrebări despre ce am pierdut într-un secol de minunate descoperiri ştiinţifice menite să ne facă viaţa mai uşoară: de ce nu mai suntem politicoşi? De ce nu ne mai bucurăm de clipele în care ne aşezăm la masă? De ce nu ne bucurăm de zilele noastre libere? De ce nu ne bucurăm de lucrurile mici şi frumoase care sunt în jurul nostru? De ce alergăm atât de mult după bani şi suntem mai mereu în criză de timp?
***
N-am mai scris de multă vreme o scrisoare de mână. Doar de Paşte şi de Crăciun mai scriu felicitări de mână. (Trăiască e-mailul şi computerul care-mi salvează caligrafia necorespunzătoare).
Întâlnesc rar chelneri care să ştie să recomande vinuri în funcţie de felurile de mâncare pe care le-am comandat, tot aşa cum întâlnesc tot mai rar patroni de restaurante care să-şi întâmpine amabil clienţii, la intrare, şi să-i conducă spre mese cu graţia şi eleganţa unei gazde perfecte. (Cum nu gătesc, ştiu o mulţime de restaurante!)
În fiecare dimineaţă mă urnesc cu greu către serviciu, dar perseverez pentru că ritualul acesta mă ajută să îmi plătesc facturile. Duminica nu mă pot bucura că e zi liberă pentru că e ziua de dinaintea unei noi săptămâni de lucru şi parcă e mai tristă şi e "e otrăvită" de zilele care urmează să vină.
Dacă v-aţi recunoscut în aceste afirmaţii semănaţi cu eroina din filmul despre care vorbesc astăzi. (M-am recunoscut şi eu, mai ales că avem meserii extrem de apropiate, dar mi-ar fi plăcut mai mult să semăn cu ea - Meg Ryan, adică - în materie de coafură, nu de stres zilnic!)
În filmul de la care am plecat astăzi cheia este domnul frumos şi politicos (e normal să fie aşa pentru că avem de-a face cu o comedie romantică şi publicul e majoritar feminin), un nobil venit din trecut.
Filmul Kate & Leopold ne aduce aminte că trăim într-o epocă în care suntem preocupaţi mai degrabă de facturi şi ceas, decât de rafinamentul bucatelor şi al vinului de pe masă. E o metaforă despre micile bucurii pe care le pierdem nu pentru că n-avem bani, nu pentru că n-avem timp, ci pentru că suntem prea ocupaţi să trăim în viteză.
În rândurile de mai jos am să vă fac cunoştinţă cu un domn care seamănă cu Leopold.
Pe scenă dă viaţă unor personaje celebre, dar şi în afara ei se distinge atât de mult de ceilalţi, încât devine un personaj. Ca şi Leopold - ducele din film - iese în evidenţă pe stradă; are o atitudine aparte - elegantă, rafinată - cu care-şi poartă hainele. De câte ori îl văd, mă gândesc că e un domn din secolul al XIX-lea, un dandy autentic. (În vremea studenţiei mele am locuit undeva în Drumul Taberei, lângă Poşta Moghioroş. Atunci nu ştiam cine este personajul despre care vă vorbesc astăzi, dar îl vedeam adesea pe stradă - locuia în zonă sau avea prieteni acolo - şi mă uitam fascinată la gesturile şi atitudinea sa, la rafinamentul pe care-l emana. Părea venit dintr-un alt secol şi cu toate acestea se simţea foarte confortabil în prezentul pe care-l trăia.).
Acum două săptămâni, suplimentul Life& Style al Evenimentului zilei vorbea despre un dandy autentic al Bucureştiului nostru (Mateiu Caragiale) şi despre un domn de bonton (Constantin Bălăceanu Stolnici). Nici unul dintre ei nu e personaj în povestea de astăzi, deşi ar putea fi, căci au toate caracteristicile eroului din film. Le menţionez aici numele din cu totul alt scop. În continuarea materialului din revistă, ca să ilustreze aceleaşi caracteristici la tineri celebri, redactorii aleseseră oameni de televiziune (domnul miliard, domnul "naşul" şi noul domn Observator). Opţiunea lor, din punct de vedere comercial era corectă; oamenii au notorietate, sunt tineri, fotogenici şi sunt văzuţi, pe ecran, îmbrăcaţi în costume, adică elegant. Doar că toţi aceşti domni, în viaţa de zi cu zi, n-au nimic din caracteristicile personajelor cu care au fost asemănaţi. Ei sunt reprezentanţii generaţiei jeans şi îşi duc viaţa în pantofi sport şi tricouri. Mult mai potrivit pentru o asemenea asociere ar fi fost personajul meu de astăzi şi îmi pare rău că redactorii respectivi n-au avut inspiraţia de a-l prezenta publicului lor.
Să revenim însă la filmul de la care am plecat astăzi. În el, Leopold vorbeşte engleza din înalta societate a vremurilor vechi.
Trăim în epoca prescurtărilor, a SMS-urilor şi a unui limbaj care atunci când e politicos pare desuet, din altă epocă. Domnul pe care vi-l prezint astăzi, vorbeşte rar în public (cel mai adesea dansează), dar are o voce gravă, caldă şi este un bun mânuitor al cuvintelor. (V-am spus că analizez oamenii din perspectiva vocilor lor; domnul de astăzi trece testul acesta fără nici o problemă. În plus, ştiu că, din când în când, scrie şi cred că undeva, aici pe LiterNet, îi putem citi gândurile. Sau i le vom citi curând.)
În film, pentru a se putea întoarce în lumea lui, Leopold trebuie să se arunce în gol de pe un pod. Domnul meu a declarat recent: "Îmi place să mă arunc în gol, fără plasă, pentru că avem doar o viaţă, care trebuie trăită, cu riscurile şi provocările ei".
Habar n-am cum e acasă, alături de cei pe care-i iubeşte, l-am văzut însă exprimându-şi dragostea în Dama cu camelii, într-un dans emoţionant ale cărui senzaţii le mai ţin încă minte. Era alături de Maia Morgerstern. M-am dus să o văd pe ea, aşa l-am descoperit şi l-am identificat cu domnul pe care-l văzusem în cartierul în care locuiam. Senzaţia descoperirii a fost şi mai plăcută pentru că ştiam ceva mai mult decât ceilalţi spectatori. Ştiam că aşa cum e pe scenă, e şi în viaţa de zi cu zi, la fel de elegant, la fel de special - un personaj.
L-am reîntâlnit la sofisticate prezentări de modă, pentru ca să-l mai văd într-o montare extraordinară care a trecut neobservată de specialiştii conservatori: "Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult", alături de Johnny Răducanu şi Rodica Mandache. E unul dintre cei mai inovatori tineri artişti, un magician care "amestecă" teatrul cu dansul şi produce senzaţii de neuitat.
Ultima dată l-am văzut la concertul Elton John şi mi-a părut rău că se afla la peluză, în timp ce manelişti de frunte ocupau locurile din faţa scenei. Mi s-a părut nedrept şi m-am gândit că şi-a plătit biletul de intrare, în timp ce domnii şi doamnele care aveau câteva kilograme de aur pe ei (ieşeau în lume şi trebuiau să-şi expună comorile) obţinuseră invitaţii pe căi doar de ei ştiute. M-am bucurat tare când celor de la peluză li s-a dat voie să vină pe teren pentru că acolo se aflau cei mai mulţi dintre cei care înţelegeau ce muzică se cânta pe scenă.
Dacă vă place ducele din filmul Kate & Leopold (şi n-are cum să nu vă placă), gândiţi-vă că avem şi noi un personaj care seamănă teribil cu el, gândiţi-vă că balerinul şi coregraful Răzvan Mazilu seamănă cu ducele romantic şi elegant. Căutaţi-l la teatrul Odeon. Poate fi o escală liniştită / specială / emoţionantă / vibrantă în cursa aceasta infernală în care ne plătim facturile. Ca şi ducele din film, va reuşi să lanseze câteva "de ce-uri" legate de întâmplările din sufletul vostru, întâmplări care nu mai ies la lumină pentru că sunteţi prea preocupaţi de cursa contra cronometru care are drept ţintă plata unor facturi.
După care vă invit la un exerciţiu. Încercaţi să găsiţi câteva clipe în care să vă bucuraţi de lucruri uitate: să scrieţi de mână o scrisoare unui prieten drag, să alegeţi un vin bun pentru masa de duminică, să faceţi o plimbare pe jos într-o dimineaţă liniştită, să căutaţi o clipă de armonie cu voi, cu ceilalţi.
Nu uitaţi să vă găsiţi puţin timp şi să citiţi codul manierelor elegante ca să realizaţi cât de multe lucruri pierdem pentru că trăim în viteză, nu mai suntem atenţi cu ceilalţi, iar atenţia lor nu se mai revarsă asupra noastră.