Marele singuratic (I) - Moromeţii. I, de Marin Preda

Întâiul roman al lui Marin Preda, în ordine valorică şi strict editorială, este o multiplă provocare pentru cititor, indiferent dacă acesta l-a parcurs de nenumărate ori sau se află în faţa primei lecturi. Citim de fiecare dată altfel o operă mare, frecvent reeditată şi intens discutată; clişeele critice care se nasc, interpretările circulând până la deplina sastisire, introducerea protagonistului sub o umbrelă onomastic-tipologică (moromeţianismul) ferindu-ne de ploaia întrebărilor legitime, toate acestea nu pot răpi nimic din bucuria cu care trecem, o dată în plus, prin satul din câmpia Dunării scăldat în soarele unei veri nesfârşite. E în Moromeţii. I lumea pe care o cunoaştem: Ilie Moromete stând pe stănoaga podiştei, fumând şi uitându-se pe drum, Catrina, roşie la faţă, trebăluind ca un miraculos miriapod domestic, Paraschiv cu buzele lui împletite, trăgând câte un picior în burta calului, colţosul Achim şi Nilă cu fruntea lui lată şi groasă, încreţită în sus a nedumerire, Niculae terorizat de o Bisisică infernală, la antipodul mioarei năzdrăvane de pe-un colţ de rai, liniştita Tita şi copilăroasa Ilinca, Guica, imagine sfredelitoare a răutăţii, bestecăind la ghemul ei de lână neagră, Birică îndrăgostit şi cântând dumnezeieşte, Polina vorbind tăios şi înalt, în timp ce ochii îi sticlesc a veselie, Bălosu cu ceafa lui albă, nearsă de soare şi stăpân peste patruzeci de pogoane de pământ, voiajorul Victor, cu glasul lui "spălat" şi obrazul "de porc", luminosul Dumitru lui Nae, cumsecade tocmai pentru că e aşa de puternic, şi aprigul Ţugurlan pe care comicăriile din poiana lui Iocan îl fac şi mai duşmănos, Cocoşilă, o injurie continuă, bogată, atotcaracterizantă, şi sfiosul Ion al lui Miai; atâţia şi atâţia alţii, personaje rotunde sau siluete abia conturate, traversând şi umplând un univers familiar...

Dar pe care abia acum cred că îl putem înţelege cu adevărat: în esenţa, structura şi articulaţiile sale. Mai întâi că oglinda conştiinţei lui Moromete reflectă lumea înconjurătoare pe o treaptă superioară de frumuseţe şi armonie; perspectiva din care se narează nu este a lui, dar capul familiei o influenţează semnificativ. De regulă, cei din jur sunt văzuţi prin ochii lui Ilie Moromete, şi nu invers. Când raportul e totuşi modificat, felul în care înţeleg lucrurile un Paraschiv sau o Guica ne apare deforma(n)t la maximum, aproape monstruos. Autorul nu îşi ajută deci personajul iubit la modul naiv al romancierilor pre-realişti, prin intervenţii "subtile" ori adaptate proceduri deus ex machina. Însă, în mod cert, îl favorizează prin insistenţa cu care îl urmăreşte şi îl descrie, ca şi prin acordul fin cu filozofia lui de viaţă. Pentru o mai rapidă clarificare, să ne închipuim că totul ar fi fost perceput prin prisma achizitivului Bălosu. Ilie Moromete ne-ar fi apărut atunci ca un şemecher fără finalitate practică, un abil mânuitor de cuvinte care se descurcă însă greu în planul acumulării de avere, un perdant, un loser. Ca aproape toţi din satul acesta amărât, Siliştea-Gumeşti, în care adevăraţii proprietari sunt el, Bălosu, primarul Aristide, Maiorul şi cârciumarul Crâşmac. Am fi avut un alt roman, nu numai cu titlul schimbat, ci şi cu o dispunere a accentelor complet diferită; un roman dur, în linie balzaciană, în care avariţia, una dintre eternele însuşiri umane, se poate verifica pe întreaga circumferinţă a vieţii unui erou.

E limpede că farmecul Moromeţilor. I vine în primul rând din trăsăturile neobişnuite ale personajului principal. Intrarea lui într-un con de umbră, în al doilea volum, nu va rămâne fără urmări, epica mai captivantă de acolo încercând parcă să compenseze marea absenţă. Dincolo însă de şarjele verbale ale lui Ilie Moromete, de gesturile şi schimele lui ce smulg hohote de râs, de complicatul ceremonial prin care tratează şi cele mai simple situaţii (rezolvându-le, totodată, pe cele mai dificile), există o structură tare a lumii din roman, care până acum putea scăpa generaţiilor mai tinere. Vreau să spun că, în timpul comunismului, în lectura noastră lipseau multe dintre datele realităţii descrise/ figurate de prozator. Nu ştiam prea bine ce înseamnă un impozit usturător şi o scadentă datorie la bancă, vânzarea şi cumpărarea de teren, deţinerea în proprietate a pământului, şcoala plătită şi tot restul. Acum ştim. Ceea ce era abstract şi pe jumătate fantastic, ca punga cu galbeni ori lada cu comori din basme, a luat deodată un contur precis. Elementele consistente şi constitutive de lume capitalistă, care formează ţesutul romanului şi chiar coloana lui vertebrală, le percepeam înainte mai mult ca aspecte ficţionale, cu o funcţie pitoresc-epică: accidente în lumea solară a cărţii, episoade neplăcute dar, cumva, la marginile moromeţianismului triumfător. Or, lucrurile stau exact pe dos şi abia epoca nouă, postrevoluţionară şi, orişicât, capitalistă ne îngăduie să înţelegem realmente figura şi măreţia lui Moromete. Aceasta din urmă apare nu din autopropulsarea personajului într-un empireu al liniştii suprafireşti, din survolul său pe deasupra problemelor "mărunte" ale vieţii; ci, dimpotrivă, dintr-o abordare frontală a acestora, cu grumazul pus benevol la jugul familial şi obştesc.

Problemele lui Moromete, mari şi multe, îl înconjoară ca un roi de viespi de la începutul şi până la sfârşitul romanului. Cu o anumită ironie a destinului conturat, acesta se încheie printr-o rezolvare radicală: capul familiei vinde o parte din pământ şi, cumpărând doi cai, achită şi toate datoriile restante: fonciirea, rata anuală la Bancă, datoria către Aristide, taxele de internat ale lui Niculae. Laţul s-a strâns în jurul său şi eroul se vede obligat să cedeze. Dar după câtă rezistenţă înverşunată, după câte amânări, pertractări, socoteli şi combinaţii! Iată două fragmente emblematice pentru modul de a fi al lui Moromete, impus ca un cod moral, cu binişorul sau cu forţa, întregii familii: "Se întâmpla ceva în familie!? (...) Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare." (p. 867); "Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi vroia să scape. Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse - timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) - iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui. Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minţii. (...) "Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea.» Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri." (pp. 1233-1234).

Între un fragment şi altul se întinde, în fapt, romanul, construit de Marin Preda cu un deosebit rafinament compoziţional. Partea întâi, spre deosebire de celelalte, lungeşte la nesfârşit durata a două zile de vară, o sâmbătă şi o duminică de iunie în care luăm cunoştinţă de toate conflictele, mari şi mici, ale cărţii - şi îl putem studia cu atenţie pe Ilie Moromete, în spotul de lumină proiectat asupra lui de romancier. El intră în scenă cu o linişte de mare boier, fără a arăta cât îl frământă problemele pe care nu le uită niciodată; şi fără a avea habar de plasa conspiraţiei în care îl cuprind fiii din prima căsătorie. Nu trece o pagină şi încep sâcâielile lui Tudor Bălosu, vecinul care vrea să-i cumpere salcâmul şi să-şi facă loc de casă în coasta lui. Peste puţin timp, apare în scenă chinuitul Niculae, cu dorinţa lui obsesivă de a merge la şcoală. În fine, la masa Moromeţilor, pe care clocotesc mâncărurile, mocnesc înţelegerile subterane ale copiilor mai mari, dimpreună cu conflictele lor cu mama şi cu fraţii vitregi. Peste toate acestea "tronează" Moromete, un Jupiter când hâtru, când tunător, familist cu progenitură multă şi amestecată, un mare singuratic, în fond, după cum ne-o va arăta escaladarea conflictului central.