03.08.2009
România Literară, iunie 2008


Svetlana Cârstean, Floarea de menghină,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 192 p.
Dintre cei şase autori ai volumului colectiv Tablou de familie (1995), Svetlana Cârstean, adică singura voce feminină, a avut cea mai discretă evoluţie în deceniul care a urmat. Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Mihai Ignat, Sorin Gherguţ şi-au câştigat - în această ordine - notorietatea, alergând pe culoare diferite, dar păstrând amintirea şi solidaritatea blockstart-ului comun. Pe Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe şi Cezar Paul-Bădescu îi găsim grupaţi în numărul dedicat de revista Dilema lui Eminescu, semnând texte de aceeaşi categorie ("iconoclaste"), chiar dacă nu şi de acelaşi calibru. În schimb, Svetlana Cârstean a avut neşansa de a deveni personaj în romanul autoficţional şi mizerabilist (gurile rele spun chiar: mizerabil) Luminiţa, mon amour al fostului soţ, Cezar Paul-Bădescu. După un lung şi destul de chinuitor interval, poeta iese acum, în fine, la lumină, debutând editorial cu volumul de autor Floarea de menghină.

Atunci când cărţile nu apar chiar în momentul lor literar, cititorul simte imediat defazarea. Peste Floarea de menghină, amplul poem titular, se suprapune o altă sensibilitate, a promoţiei apărute şi afirmate la sfârşitul anilor '90: tinerii furioşi milenarişti. Nu numai că biografismul lor, de criză şi ruptură, de convulsie şi explozie, este complet deosebit de biografismul fantasmatic al Svetlanei Cârstean, dar graniţa '89 le segmentează vieţile în puncte diferite, decisive pentru traseul rememorărilor ulterioare. Pe unii, Revoluţia i-a prins pionieri, dacă nu şoimi ai patriei; aproape copii, aproape fericiţi, în universul lor infantil, în lumea aceea sinistră a socialismului crepuscular. Ceilalţi au apucat însă şi faza utecistă, şi anii unei maturizări accelerate, în aceeaşi Epocă de Aur ce părea să nu se mai sfârşească. Înainte de a fi un simbol al poeziei Svetlanei Cârstean, menghina a fost o parte integrantă a vieţii ei, la fel ca halatul albastru, planşele de pe pereţii atelierului de lăcătuşerie, careul de dimineaţă, armata pentru "domnişoarele studente" ori minunatul suc Brifcor...

Exact din aceste componente indimenticabile ale unei adolescenţe dominate de figura Marelui Cârmaci scoate autoarea materialul şi simbolistica volumului, notele ironice, accentele sarcastice, dar şi tonalităţile nostalgice. În centrul lumii şi al existenţelor planificate, normate se află bancul de lucru al muncitorului, strungul, menghina care fixează, deopotrivă, piesa metalică prelucrată şi piesa umană prelucrătoare. Individul e o rotiţă într-un uriaş angrenaj, oamenii sunt distribuiţi în roluri pe care trebuie să le joace încontinuu, fără murmur. Inclusiv în Viaţa de Apoi, fiecare dintre cei buni îşi va purta însemnele profesionale: "Să-ţi spun eu cum e./ Acolo fiecare stă împreună cu prietenul lui cel mai/ apropiat./ Cizmarul cu un calapod./ Doctorul cu gentuţa lui burduşită cu stetoscoape,/ bisturie, seringi şi parafe./ Secretara cu maşina ei de scris./ Grădinarul cu sapa lui." (Ce povesteşte muncitorul). Iar cei răi vor primi câte o pedeapsă pe măsură: "Pedeapsa e mare şi cizmarului rău i se va lua calapodul./ Strungarului rău i se va lua strungul./ Grădinarului rău i se va lua sapa./ Şi tuturor echipamentul de protecţie." (Ce povesteşte muncitorul, 2). Raiul şi Iadul se conformează realităţii noastre cenuşii, se... comunizează. Revenind la acest plan real din care nu există, de fapt, scăpare, partea frumoasă constă tocmai în particulele de evazionism din desfăşurătorul social. O oră de somn în plus ne împinge în plin oblomovism. Chiar atelierul de lucru se poate transforma într-o casă primitoare, un spaţiu închis narcotizant în care muncitorul devine una cu decorul: "Aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile. Muncitorul nu mai vrea să plece acasă. Nu mai poate. Nu-l siliţi să plece dacă nu vrea! Rămâne în singurătatea atelierului său. Aerul dinăuntru, călduţ, aproape umed, ţese o haină străvezie care se depune uşor pe trupul lui. Îl învinge în scurt timp adormindu-l." (Visul). Cea mai spectaculoasă metamorfoză e a menghinei înseşi, căreia - într-o cascadă de echivalări metaforice - îi cresc coapse "albite de-atâta efort", petale de floare şi aripi "înfierbântate". Să parcurgem un fragment expresiv şi caracteristic din Epilog: "Floare de menghină,/ te desfac în bucăţi, petală cu petală,/ fără teamă,/ mă uit la tine ca altădată la propriul meu sex,/ ca la propria mea frică,/ ca altădată/ la bubele mele dragi care începeau să prindă o coajă/ subţire şi apoi din ce în ce mai groasă./ Floare de menghină,/ numai coaja asta/ se mai vede din tine./ Unde e strălucirea şi puterea ta de altădată?/ Unde-i puterea coapselor tale/ albite de-atâta efort?/ Unde-i fierbinţeala lor rece,/ precum întreg corpul tău metalic, frumos dăltuit?// (...) Cine pe cine, floare de menghină?// Topite sunt toate în topitoria fabricii mele./ Lava se scurge, încă fierbinte-n subsoluri, apoi în/ pământ, unde se răceşte nevăzută şi dispare. Nimeni/ nu va mai şti de ea. Nici măcar voi care aţi iubit-o/ atât.// Pe mine m-aţi iubit, nu-i aşa?// Iar coapsele mele se întind încet în pat, mai puţin/ albe, mai puţin fierbinţi decât la început.// Şi dacă această tristeţe vă molipseşte, înseamnă că e/ a voastră de mult.".

Se remarcă uşor ezitarea şi ambivalenţa subiectului cunoscător. Viaţa în colectiv îi apare, pe de o parte, ca un cadru osificat de rutină, uzură, masificare progresivă. Pe de altă parte, nu se poate dezice de acest set de experienţe (de)formatoare. Ele au intrat în alcătuirea intimă a eului, în structura fiinţei, şi a le desprinde cu bisturiul pentru a restabili configuraţia iniţială ar fi sinonim cu o mutilare. Ca un arbore forţat să crească într-un ghiveci prea strâmt, copilăria şi adolescenţa acestei fete cuminţi urmează cursul prestabilit şi conturul trasat de un compas ideologic rigid. Compensaţiile vin în plan imaginar, fantasmatic, în registrul suprarealist al menghinei care înfloreşte.

O întrebare des repetată este "Cine sunt eu?", completată de "Cine am fost eu?". Interiorul lăuntric şi identitatea însăşi devin probleme insolubile, cu atât mai apăsătoare cu cât perspectivele alternează. Eul fluctuant este ori fetiţa cuminte, cu frică de unghiile lăcuite ale mamei, visând la un tort supraetajat şi la dragostea prinţului Akihito; ori eleva de şcoală geloasă pe succesul la băieţi al colegei Roxana; fie liceana cu corpul obosit de atâta stat pe loc în faţa bancului de lucru, sub supravegherea câte unui maistru ridicol; fie studenta la care un tovarăş Popescu urlă cazon, în interiorul securizat al unităţii militare; fie femeia gravidă, care se gândeşte cu intensitate la pântecul mamei sale (Două e un poem splendid); fie o "doamnă organizată, stăpână pe sine", realizată profesional, care se îndreaptă cu paşi siguri către un taxi docil; fie - amestecând şi tulburând încă o dată toate aceste identităţi - un om părăsit şi disperat, care îşi trimite singur mail-uri, întrucât i se pare insuportabil ca inbox-ul lui să fie mereu gol.

Consistenţa poeziei e dată, în cazul de faţă, de consistenţa umană a celui care o scrie, într-un registru psihologic bogat şi cu o bună utilizare a codurilor literare. Cele patru secţiuni ale volumului, cu diferenţe marcate şi cu unele inegalităţi (preferatele mele sunt Cartea părinţilor sau "Sunt cuminte, promit" şi Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?, iar secvenţa mai slabă mi se pare Cartea iubirii sau Akihito), formează totuşi un întreg şi dau imaginea unui scriitor matur, stăpân pe resursele şi mijloacele sale.

Îndelung amânat şi, cum spuneam, defazat, debutul editorial al Svetlanei Cârstean nu este totuşi unul tardiv, inutil în ordine evolutivă. Niciodată nu este prea târziu pentru o pagină (mai multe) de poezie veritabilă.

0 comentarii

Publicitate

Sus