Adrian Chivu, Caiet de desen. Un roman,
Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2008, 192 p.
Cine scrie bine, cu vână realistă sau influxuri onirice, cu fineţe psihologică şi subtilitate prozastică, cine e tentat de o construcţie romanescă mai amplă ori, dimpotrivă, de complexitatea unei existenţe prinsă în infinitezimalul unei pagini, cine ştie să construiască un personaj şi să-l conducă prin mai multe scene pregnante, acest Cine generic nu poate fi un prozator din ultima generaţie. E ca o predestinare reiterată de un oracol critic. Căci, dacă Dragoş Bucurenci şi Claudia Golea sunt însăşi proza noastră tânără, esenţa ei, autorii remarcabili (şi remarcaţi) trebuie să-şi găsească altă afiliere. Sunt, automat, mai "bătrâni" (Bogdan Popescu, Filip Florian), mai "ieşeni" (Dan Lungu, L.D. Teodorovici), dispăruţi fără ghilimele (Sorin Stoica), poetizanţi (M. Mălaicu-Hondrari) sau prea productivi (Florina Ilis, Doina Ruşti)...
Citit la primul nivel, romanul lui Adrian Chivu se înscrie în trend-ul 2000, aşa cum acesta e reproiectat de comentatori care nu vor să renunţe la propriile etichetări. Un adolescent retardat, iubindu-şi mama şi urât fiind de o bunică îngreţoşată, care l-ar vrea internat, o omoară pe aceasta din urmă, o tranşează şi o depozitează bine într-un canal, după ce, în alte ocazii domestice, se culcuşise alături de mamă dincolo de limita incestului. Pe acest fond, faptul că tatăl are aventurile lui sentimentale, încurcându-se chiar cu educatoarea fiului său, aproape că poate fi înţeles. Retardare şi degenerare, horror casnic, tabuuri încălcate fără jenă, mizeria unei umanităţi bolnave sau a unei societăţi cum este cea actuală - ar adăuga imediat un cititor conservator în sensul rău al termenului, confundând tema cu tratarea ei şi planul normativ-social cu cel, înclinat până la nebunie şi crimă, al literaturii autonomizate. Ceea ce reţine atenţia, în primul rând, în acest caiet cu orori este scriitura neobişnuită în care ele sunt învelite şi livrate. "Aveam poftă să desenez şi să scriu o poveste", arată la un moment dat personajul-cheie, narator implicat, necreditabil dar expresiv, al întâmplărilor din familia lui. Mai importante decât întâmplările respective (uneori teribile, devastatoare) sunt însă percepţiile individuale asupra lor; şi la fel de semnificativ ca acest halou perceptiv este notaţia lui, personalizată în fragmentare.
Adolescentul care se leagănă, vrea să sugă degetele mamei sau ale educatoarei, primeşte cu încântare maşinuţe şi biscuiţi de la la tatăl venit în vizită şi adoră, când iese afară după ploaie, să treacă prin bălţi stropind trecătorii scrie cam rafinat şi cam elaborat pentru un adolescent cu dizabilităţi. Experienţa lui literară, nu se ştie de unde obţinută, o depăşeşte net pe cea socială, în acea buclă frecvent întâlnită de rupere a unei convenţii epice şi infiltrare insidioasă a alteia. Pentru a obţine un efect de autenticitate, Camil Petrescu renunţa la naratorul impersonal şi îl punea pe mondenul Fred Vasilescu la lucru scriitoricesc. Iar printre alte calităţi, aviatorul cu succes la femei o avea şi pe aceea de a scrie precum Camil Petrescu! Schimbând ce e de schimbat şi păstrând proporţiile, tânărul Adrian Chivu cade şi el ca într-o capcană în propria regie discursivă. Romanul este al unui retardat, dar nu poate fi scris, de către el, aşa: "Robinetul şi palmele care se freacă de o bucată de săpun. Apa se aude întrerupt. Şi vocea ei care cântă. Cred că se uită în oglindă pentru a se identifica, pentru a urmări traseul sinuos al oboselii, al înfrângerii şi-al îmbătrânirii. Poate îşi trage buzele în sus şi în jos printr-o mişcare a muşchilor faciali, pentru a observa dacă dinţii îi sunt galbeni, sau albi, sau cariaţi. Dacă gingiile par sănătoase, sau au ajuns negre şi miros a apă stătută. Apoi îşi întinde puţină pastă pe periuţa de dinţi şi începe igiena dentară. Aud cum scuipă. Aud cum firele din peria de dinţi ating dinţii. Cum scuipă şi îşi clăteşte cavitatea bucală. Cum opreşte robinetul, lăsând cântecul să iasă mai tare din plămâni. Pot să-mi închipui cum se şterge pe mâini. Mama a deschis geamul la baie. Sunetul este inconfundabil. La ora asta, câteva raze de soare transformă baia în interiorul incandescent al unui bec. Faianţa ia foc, aşa cum ia foc şi oglinda şi inoxul instalaţiilor sanitare." (pp. 97-98).
Atenţia mărită la detalii se extrage din realitatea imediată a personajului pentru a se organiza literar, în cadre bine decupate şi montate. "Dacă nu ştii cum e, nu pot să-ţi spun", se adresează direct acest narator talentat şi experimentat lectorului pe a cărui complicitate mizează. Ceea ce trăieşte el nu poate fi exprimat exact, iar dacă totuşi "transcrierea" este posibilă, lucrurile şi senzaţiile nu pot fi împărtăşite decât de aceia care au parcurs, pe cont propriu, experienţe similare. Nu numai că adolescentul nostru poate să spună (să scrie) ceea ce trăieşte; dar el are distanţa şi răceala scriitorului profesionist, spiritul de observaţie al acestuia, rupturile şi alternările de planuri, asociaţiile plastice, interferenţele controlate între secvenţele din prezent şi cele din trecut, replici mai noi şi amintiri mai vechi. Inclusiv ambiguitatea în care sunt scăldate întâmplările narate (incestul, adulterul, omorul) este abil întreţinută de un scriitor matur, care poate fi - şi este - Adrian Chivu, dar nu poate să fie eroul său cu probleme. Memoria, caleidoscopică, reţine pentru a pune pe hârtie, pe lângă gesturile şi faptele hotărâtoare, o sumedenie de dialoguri banale, expuse live. Glumind puţin pe deasupra acestui Caiet de desen, adolescentul retardat funcţionează ca un aparat de înregistrare ultraperformant şi, într-o aceeaşi măsură, ca unul de proiecţie ficţională la cei mai înalţi parametri calitativi.
În pofida acestei excelenţe afectând verosimilitatea romanului, paginile impresionează tocmai prin cufundarea lumii înconjurătoare într-un lichid ce va provoca, la orice contact, reacţii chimice nebănuite: sensibilitatea puternică şi alergică a unui eu "degenerat". Comunicarea băiatului cu familia lui se face, la un nivel de suprafaţă, într-o cuminte aparenţă conversaţională. Între o întrebare oarecare şi răspunsul la ea apar însă elemente şi fragmente, limpezi sau obscure, dintr-un arierplan pe care numai protagonistul îl simte şi îl ştie. Lumea lui este cu totul alta decât lumea lor. Dialogurile domestice au prin urmare injoncţiuni şi linii de absurd, vocile exterioare patinând pe "un interior fără nimeni altcineva". Scenele din bucătărie, cu bunica deloc iubitoare, sunt de o elocvenţă neagră a demenţei prin derapaj. Aproape aceleaşi replici urmează, în capitole diferite ale caietului, aceleaşi marcaje prin care ura reciprocă dintre bunică şi nepot se manifestă repetitiv. Iată a doua "intrare": "03.04. Lumina este albă. Aşez firimiturile în formă de pătrat. Câteva sunt prea mari şi încerc să le pisez. Bunica a intrat ţinându-se de uşa frigiderului. «Aici erai!» Eram acolo. «Ce faci?» Încă două firimituri şi terminam pătratul. Biscuiţii se terminaseră. Înainte să plece, mama mi-a făcut cacao cu lapte şi câteva felii de pâine prăjită. Nu-mi era foame. Bunica s-a apropiat de mine. «Ce faci tu aici?» Avea un miros greu, de medicamente. Pentru mama. Erau două coji de pâine din care voiam să fac doi ochi. Mai aveam şi un fir negru pe care voiam să-l aşez în loc de gură. Şi-a scos ochelarii. «De ce nu vrei tu să-ţi laşi părinţii în pace?» Nu i-am răspuns. Nu ştiam ce să-i răspund. Îmi era frică. Un vânt rece îmi amorţise faţa. «Nu mai ţipa aşa că nu are cine să te audă.» Eram zgâlţâit. «Tu chiar nu înţelegi nimic?» Copacul se mişca în toate părţile. L-am cuprins cu braţele, pentru a nu fi scos din rădăcini. Câteva ramuri au căzut pe pământ. Am trecut de gât şi piept şi m-am ascuns în pântec. "Uită-te la mine când vorbesc. Chiar nu pricepi nimic? Ceva trebuie să înţelegi, nu se poate!» Desenam. «Ba n-o să mai desenezi nimic.» Am ascuns blocul de desen şi creioanele colorate. Şi caietele le-am luat din mâinile bunicii şi le-am ascuns tot acolo. Unde era maşinuţa roşie, pachetul de biscuiţi şi poza părinţilor. «Dacă mai ţipi, o să te omor!» Bunica a smuls faţa de masă şi tot ce construisem s-a împrăştiat pe jos." (pp. 67-68). Mai puţin proza de faţă.
Caiet de desen este fără îndoială unul dintre cele mai interesante (sub toate aspectele) romane scrise la noi în ultimii ani. Citatul nu are valoarea cititului, cartea constituind şi întreţinând o atmosferă cu totul specială. Morbiditatea, stranietatea, realismul sordid şi fantasmaticul otrăvit sunt chei care deschid câteva uşi. Rămân blocate altele.
Pledez pentru înscrierea lui Adrian Chivu în rândul prozatorilor reprezentativi pentru noua generaţie. Dacă unora li se va părea prea talentat pentru a figura în acest eşalon, ar putea beneficia de o încadrare tematică. Relaţii incestuoase şi adulterine, lichidarea unei bunici agresive, hăcuirea şi ascunderea cadavrului ei: o perfectă racordare la trend-ul critic al generaţiei 2000.