Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2009, 232p.
În timp ce scrie, cu atenţie auditivă distributivă, bărbatul trage cu urechea şi la zgomotele din propria baie. Un clipocit senzual al apei îi arată că tânăra şi neaşteptata lui vizitatoare matinală, cu care tocmai a încheiat o repriză erotică, se reîmprospătează pentru o posibilă continuare. Avansând în lectura romanului şi grupând numai aceste pagini cu italice, în care timpul scrierii aproape se suprapune cu cel al plăcerilor fizice, vom da însă peste lucruri mai puţin plăcute. Atât pentru Kuki, tânăra musafiră, cât şi pentru Adrian Loga, bărbatul aflat în plină criză a vârstei de mijloc.
Studenta care, pentru bani, încearcă să plaseze albume de artă are anii fiicei lui. Adelina este comoara lui tati, singura lumină din viaţa lui de rahat (căcat, zice Loga, dar am căutat un echivalent), după ce curva, mama ei şi soţia lui, a plecat pentru a-şi reamenaja destinul în Spania. Nu vine "nici un căcat de nevastă", "nu există", i-a explicat gazda, cu durităţi verbale, dar în fond amabilă, excitantei musafire uşor stresate de spectrul stăpânei casei. Nu mai există o stăpână peste acest apartament de bloc. Nu mai există o viaţă de familie - pentru că nu mai există o familie. În mod curios, bălăceala în cadă a lui Kuki îl duce pe bărbatul părăsit cu gândul la Adelina lui, dar de pe vremea când aceasta era o fetiţă plină de energie, într-o familie împlinită şi fericită: "o mai las să se bălăcească în vană. la cămin au numai duşuri îmi spunea şi majoritatea sunt defecte. naiba le repară. iată cum brusc m-a apucat un val de duioşie. întoarcerea adelinei îmi produce asemenea puseuri sentimentale. aş putea s-o invit pe kuki să ia prânzul cu mine. am gătit aseară pui la cuptor cu legume. îl reîncălzesc la microunde şi mai fac un sos dulce acrişor cum numai eu ştiu face. chiar şi nişte cartofi prăjiţi am la congelator gata tăiaţi. precis îi plac şi ei. şi adelinei îi plac chiar dacă îi tot explic cât de nesănătos e să haleşti des aşa ceva. dar nu halesc des aşa ceva ripostează de fiecare dată adelina şi iarăşi are dreptate. parcă o văd pe adelina cum apare diseară şi imediat după ce mă sărută pe obraz o să mă întrebe dacă avem ceapă în casă. avem o să răspund eu. precis va dori să halească ceva cu ceapă. slănină ori şuncă şi caşcaval. ritualul este acelaşi de când o ştiu. face soldăţei şi acuma ca la cinci ani. nu foloseşte farfuria ci un suport din lemn. taie bucăţelele de pâine de slănină ori şuncă apoi de caşcaval şi ceapă. le pune unele peste altele. întâi pâinea pe urmă slănina caşcavalul ceapa. ordinea este întotdeauna păstrată cu sfinţenie. apoi soldăţelul dispare în minunata ei gură. o ador când mănâncă soldăţei chiar dacă nu i-am spus-o niciodată ba chiar am luat-o peste picior. îmi aminteşte mereu de timpul când era doar o fetiţă plină de energie de neastâmpăr de viaţă. îmi aminteşte de timpurile când eram o familie iar prin apartamentul nostru bântuia fericirea." (pp. 64-65).
Propoziţiile acestea scurte şi aparent terne sunt montate cu o veritabilă artă compoziţională de către un autor care sugerează, prin şi printre cuvintele personajului său, mai mult decât acesta spune efectiv. Loga pare că bate câmpii pe tastatura computerului; însă nici un amănunt dat în acest jet logoreic nu e întâmplător şi inutil. Asemănarea dintre Kuki şi Adelina va fi tot mai vizibilă pentru tatăl care a ajuns să mizeze totul pe fiica lui şi care, inapt de a o mai corija, a devenit dependent afectiv de ea. Îi vorbeşte în stilul "tineresc" ("să haleşti des aşa ceva"), îi dă întotdeauna dreptate, o răsfaţă, se pliază pe dorinţele exprimate de "minunata ei gură". Dincolo de faptul că o adoră nu doar atunci când ea mănâncă "soldăţei", e înduioşător că bărbatul matur ştie tot ce se află în congelator, în bucătărie, în apartamentul luminat numai de soarele Adelinei: "bucuriile ei sunt şi bucuriile mele. singurele"; "ofofoof viaţa mea".
Cum s-a ajuns la acest prag de ratare, cu iluzionarea că viaţa Adelinei va fi altfel? Din prezentul trecut sacadat pe ecranul calculatorului, alunecăm frecvent - într-o logică a contrapunctului bine controlată şi speculată de Radu Ţuculescu - spre un plan al rememorării mai ample, recuperând fragmentar copilăria şi adolescenţa actualului loser. Obsesia Adelina, acută în relaţia tată-fiică şi conturată în vremea din urmă, nu mai contaminează aceste întâmplări şi resorturi afective mai vechi. Prezentul destul de amărât se comprimă chiar, lăsând să revină în cadru secvenţe ale vieţii de familie (o altă familie, parcă dintr-o altă existenţă), felurite episoade copilăreşti şi adolescentine, într-un orăşel aproape de Mureş. Sunt pagini la fel de expresive ca şi cele gâfâite cu italice, dar într-un mod prozastic complet diferit. Limbajul abrupt şi brutal al lui Loga, cuvintele lui de macho aruncate în obrazul lui Kuki (deodată livid, golit de expresie) distonează cu accentul cald şi copilăros al retroproiecţiei.
Romancierul intră în pielea protagonistului şi acesta, scufundat în propria memorie, reintră în profilul copilului şi al puberului care a fost. Pe lângă scenele de un anumit dramatism (o aventură ţigănească, după o evadare de-acasă, un accident cu bicicleta, un conflict cu un paznic de spital), şi episoadele banale se încarcă de electricitatea vârstei la care au fost trăite. Copil, Adrian Loga spionează o vecină care face plajă într-o ţinută nemaivăzută: cu sânii goi. Împreună cu prietenii lui, trage un şobolan mort cu o sfoară, pe stradă, pentru a-i îngrozi pe trecători şi mai ales pe trecătoare. În Postul Paştelui, se abţiguieşte alături de cel mai bun amic, consumând pe furiş pâine înmuiată în vin. Ca efect bahic, distihul cântat la cinci ani, spre amuzamentul înfricoşat al adulţilor ("Stalin, cu sapa înainte!/ Trece vesel printre morminte!") interferează acum cu sfânta melodie a Învierii. Rezultatul este grotesc, pendulând între macularea lui Isus: "Hristos, cu sapa-nainte!/ Cu moartea pre moarte călcând" şi supraînălţarea tătucului popoarelor: "Stalin a înviat din morţi!/ Şi celor din morminte/ Cu sapa-nainte!/ Viaţă dăruindu-le...".
Deşi titlul romanului de aici apare, să admitem că junele Loga ar fi meritat o straşnică papară. De altfel, acestuia îi e o frică grozavă de tatăl său, medic unanim respectat şi credincios fervent, care-l obligă să-şi spună rugăciunea înainte de fiecare masă; să ţină Postul; şi, în general şi-n particular, să se comporte ireproşabil. Băiatul e furios la culme că trebuie să se supună ordinelor şi restricţiilor acestui tată prea sever; şi aproape îngrozit atunci când este obligat să-i sărute mâna mirosind a spital. Şi "băloasele atingeri" ale unui profesor pe pielea minunată a colegei sale care l-a fermecat îi dau coşmaruri şi o ură grea. Ar vrea să lichideze această "dihanie păroasă" care îi e, colac peste pupăză, şi diriginte; dar nu ştie exact cum. Sunt, toate, secvenţe de copilărie, pubertate şi adolescenţă retrăite mental şi afectiv, reluate la intensitatea iniţială. Percepţia personajului este cea de atunci, proaspătă, candidă, iar nu cea de acum, dezabuzată şi amară.
Dar, fragment cu fragment, complexul (auto)biografic se apropie lent de cel actual. Experienţele rememorate au o succesiune firească, în ritmul maturizării treptate, şi o consecuţie logică pe care o putem prinde coborând şi din prezentul dat. Până şi cicatricea în formă de şopârlă de pe obrazul "eroului" va fi explicată în cele din urmă. Subtilitatea convergenţei celor două planuri rezidă şi în ceea ce le desparte, şi în ceea ce le uneşte. Adrian Loga din faţa computerului (bărbatul singur, înăcrit, lovit de viaţă) este şi nu este Adrian Loga cel din adolescenţă, expansiv şi idealist. Păcat că autorul ţine să marcheze, printr-un al doilea laitmotiv, funcţia formativă a episoadelor reamintite. După fiecare fragment mai întins din sertarul cu amintiri, dat cu litere drepte, apare o propoziţie lămuritoare, prea lămuritoare: "apoi am mai crescut puţin". Iar după mai multe asemenea "intrări", care punctează vârstele odată cu consumarea experienţelor, ocurenţa finală, venită după scena atroce a mutilării tânărului şi după cea, la fel de teribilă, a morţii tatălui, e de-a dreptul redundantă: "Copilăria mea murise pe burta unui deal, între o margine de pădure şi malul unui râu. Apoi, cred, am mai crescut, dar foarte puţin." (p. 222). Cititorul ar fi înţeles asta şi singur...
În pofida acestui exces explicativ derivat într-un defect de montaj, romanul lui Radu Ţuculescu reuşeşte, indiscutabil, să pagineze nu numai o construcţie epică, ci şi o atmosferă. Ambele sunt realizate cu economie de mijloace, iar imperceptibila tensionare a acţiunii către un deznodământ dramatic arată că autorul îşi cunoaşte prea bine meseria. Personajele, detaliate sau doar schiţate, se reţin, întâmplările rulate au culoare, dar şi o semnificaţie colaterală. Radu Ţuculescu ştie să-şi expună materia ficţională şi s-o valorifice, prin schimbări de unghiuri şi alternări de registre, într-o regie de o flexibilă subtilitate. Cartea lui te prinde.
Finalul complet neaşteptat, frisonant, cade ca o ghilotină peste un roman excelent, produs al unui profesionist.