Ceea ce îi rămâne de făcut lui Ion D. Sîrbu este să-şi păstreze demnitatea şi curăţenia interioară într-o maree rezidual-istorică; să nu lipsească nemotivat de la convocările ţării sale; dar nici să nu îngroaşe rândurile bine aliniate ale profitorilor.
O memorabilă frază a lui Sartre: "Întrebarea nu este ce fac, ci ce voi face cu ce au făcut ei din mine", i se potriveşte cum nu se poate mai bine, şi diaristul reflectează asupra ei cu aceeaşi luciditate şi onestitate autoscopică: "gândul că trecând eu, de-a lungul vieţii mele, prin 7 (şapte) dictaturi consecutive, am ajuns să fiu acum un fel de semifabricat, de auto-kitsch sau hibrid stas, mă nelinişteşte profund. O cetate asediată continuu - nu de-a lungul unei singure nopţi, ci de-a lungul Nopţii acestui secol stupid - nu se poate să nu fi determinat în structurile şi esenţa mea schimbări şi alterări foarte grave şi profunde. Poate că gândesc - demult, şi fără să-mi dau seama - ca un sclav resemnat, deşi tot ce fac nu este decât o vociferare mută împotriva celor ce vor să mă înrobească."
Cu toată aparenţa mozaicată, fragmentară, discontinuă a caietelor ce formează jurnalul, acesta se structurează pe nişte axe urmărite cu consecvenţă de autor. O analiză detaliată a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal ar putea lua proporţiile unei cărţi întregi, autonome. Aici şi acum mi-am propus expunerea faţetei confesive, o sintetizare a unei materii atât de bogate şi care creşte necontenit prin adăugarea a noi piese de corespondenţă.
Fostul "cerchist" îşi creează singur un cerc, al cărui centru este. La distanţă egală de naţionalismul primar al lui Ceauşescu şi de internaţionalismul sovietic, de logica sângeroasă a conflictelor armate şi de cea strâmbă a războiului rece, el dezvoltă alte şi alte perechi de termeni opuşi, pe care îi respinge apoi cu aceeaşi satisfacţie a neînregimentării. În plan literar, se delimitează atât de scriitorii angajaţi, "pe linie" (Adrian Păunescu, Titus Popovici, Dinu Săraru), cât şi de cei evazionişti, evoluând în propria operă ca într-un mediu aseptic şi asigurător, fără aerul tare al adevărului şi noxele realităţii cotidiene. Din această categorie, Dumitru Radu Popescu primeşte cele mai aspre calificative, Ion D. Sîrbu considerând ininteligibilă literatura scriitorului "şaizecist" şi compătimindu-i sincer pe criticii obligaţi s-o parcurgă.
Nu întemeierea acestor judecăţi e în discuţie aici, dar unghiul de raportare specific scriitorului mai vârstnic şi mai păţit. Tot ceea ce înseamnă modernism extrem şi postmodernism jucăuş, Nou Roman textualist şi opere - cu termenul lui Sîrbu - hermetic-hermeneutice îi stârneşte diaristului, ca şi epistolierului, o sinceră şi explicabilă aversiune. Încă două mostre de critică radicală a acestui tip de literatură ne vor edifica pe deplin asupra motivaţiilor sale:
"Francezii - cu noul lor roman, cu teoriile privind textualismul, scriitura şi antiliteratura - au omologat de fapt plictisul ca materie, scop şi stil în proza modernă. Apar cu grămada, şi la noi, scriitori foarte talentaţi şi culţi care scriu ca să scrie, croşetează, patinează artistic, experimentează. Nu pot să-mi dau seama cât de câştigaţi sunt aceşti autori în sinele lor: ei adaugă la întunericul şi urâtul lumii încă o insulă de confuzie şi haos, potenţând stagnarea şi imobilismul sufletelor moarte prin texte în care nu există nici o idee clară, nici un personaj, nici o poveste.".
"Barthes, spre sfârşitul vieţii sale, ar fi spus: «dacă modernii se înşală? Dacă nu au talent?».
Scriitorii noştri «moderni» (onirici, textualişti, suprarealişti, hermeneuţi etc.) sunt plini de talent. Dar talentul acesta al lor macină cuvinte, stil, formule, realizând nişte jocuri şi artificii pe care cititorul de rând, cititorul obişnuit, nespecializat, le digeră foarte greu şi fără nici un câştig sau plăcere. (...)
Încep să cred, despre această literatură, că face parte şi se adaugă, la noi (în situaţia specială prin care trecem), la procesul general de alienare a spiritului: ne-am despărţit de filosofia şi morala actului de creaţie, de claritate şi revelaţie, de publicul mare, de cuvântul rostuit în înţeles, poveste, trimitere. De scrierea ca act de curaj şi conştiinţă, având, la noi, acum, în primul rând scopul de a încuraja şi lumina pe cei care duc greul şi care, nici când vor să cumpere o carte frumoasă, nu au ce cumpăra, fiindcă, din păcate, doar poeţii de tipul Păunescu scriu pe limba lui şi prozatorii ruralişti mai povestesc inteligibil despre sate, şantiere, oameni. Critica nu face decât să-i tot încurajeze pe aceşti fii risipitori de limbă şi stil, ea însăşi - ca o nouă beţie scolastică de abstracţiuni - încearcă să devină artă în sine, un fel de surogat al nevoii de filosofare."
Dacă politicul şi literarul fac una, în acea logică est-etică pe care o propune şi o bună parte a exilului românesc (îndeosebi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), fundamentul întregii construcţii ridicate de Ion D. Sîrbu este cel al vieţii sale, trăite periculos şi liber. E mirabil cum, după şapte ani de închisoare şi un sfert de veac de domiciliu obligatoriu în Isarlîk-ul craiovean, acest scriitor de esenţă tare reuşeşte să-şi păstreze un spirit atât de viu. Biografia este asumată cu toate răscrucile şi fracturile sale, scriitorul făcând din ea un fir rezistent al paginilor literare, diaristice şi epistolare. Jurnalul şi corespondenţa sunt pline de Sîrbu, de viaţa şi experienţele lui, focalizate din multiple unghiuri şi înfăţişate, o dată şi încă o dată, cu o rară voluptate descriptivă.
Fostul actant oferă actualului autor un subiect foarte consistent, aproape inepuizabil, de interes şi cercetare. Niciodată plictisit de el însuşi, Ion D. Sîrbu se studiază cu reală curiozitate, cântărind şi evaluând neîncetat scene şi segmente ale unei existenţe atât de pline. În scrisori, dialogul cu un interlocutor îi oferă o marjă mai mare de auto-prezentare şi exprimare, precum şi o sporită legitimitate pentru simpaticul său egocentrism. Parcurgând epistolele trimise unor destinatari diferiţi (I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, Edmund şi Lisbeth Mocanu, în Traversarea Cortinei, Horia Stanca, în Printr-un tunel, Deliu Petroiu, Delia Cotruş ş.a. în Iarna bolnavă de cancer, Eta Boeriu, Liviu Rusu, Ion Vartic ş.c.l. în Scrisori către bunul Dumnezeu), constatăm că expeditorul se repetă, revine frecvent asupra unor episoade, pentru el, importante şi le înfăţişează într-o lumină diferită, dar pe un acelaşi contur bine precizat istoric şi biografic. Iar compararea unor fragmente din surse diferite, dar referitoare la un acelaşi moment, ne va arăta că Sîrbu nu mistifică realitatea (aşa cum i-o reproşează, direct sau indirect, "buni" colegi ai săi de Cerc Literar). Capriciile inerente ale memoriei sunt neînsemnate în raport cu anvergura reconstituirii lui Ion D. Sîrbu, cu "detenta" subiectiv-obiectivă prin care el reuşeşte să configureze traseul exemplar al unui om hăituit de Istorie, în arcanele secolului 20.
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal adânceşte perspectiva şi dă tuturor acestor tribulaţii un sens. Copilăria petrileană şi tinereţea sibiană, studenţia petrecută în tranşee de ilegalistul comunist, profesoratul într-o epocă de tragice schimbări sociale, marginalitatea din "obsedantul deceniu" şi anii de închisoare, trădarea primei soţii şi iubirea fortificatoare a celei de-a doua, apăsătorul domiciliu obligatoriu şi întârzierea cu care îşi vede operele publicate, nefericirea de a nu putea avea un copil, disperarea ce-l inundă în ultimii ani, cei mai trişti, ai regimului Ceauşescu şi speranţa că, într-o bună zi, toată minciuna se va risipi, mesajul de adio romanesc transmis Europei indiferente şi paginile scrise noaptea în caiete, cu translarea unor personaje (Moşul, Napocos, Limpi, Sommer, Tutilă I, Tutilă II...) din spaţiul ficţiunii în cel al confesiunii: toate aceste fragmente de viaţă şi de literatură se completează şi se contopesc, la temperatura înaltă a spiritului.
În prezentul trist al redactării, scrisorilor şi operelor de sertar le rămâne şansa de a fi citite, peste umărul autorului şi al prietenilor săi apropiaţi, exclusiv de către bunul Dumnezeu. În viitorul sperat altfel, cu totul altfel, opera sa ficţională şi confesivă va putea însă apărea în integralitatea şi integritatea ei morală, vorbind, în limbajele specifice literaturii şi documentului, despre scriitorul care a creat-o şi omul care a trăit-o. Într-o scrisoare trimisă lui Virgil Nemoianu, descoperim, în propoziţii împrumutate între "donjuan-ul proletar şi provincial" şi admirabila sa tovarăşă de viaţă, un extraordinar portret, făcut din linii frânte, dar, în mod curios, armonios ca întreg pictural:
"Soţia mea mă defineşte, ea fiind o deşteaptă «Gaiţă» olteancă, eu transcriu părerea ei despre mine: «Ai fi, îmi spune Lizi, un fel de scriitor nenorocit ce debutezi mereu (fără succes), un socialist fără ideologie şi program, un creştin fără confesiune, un filosof fără 'sistemă' şi memorie, un semicetăţean tolerat, transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un biet român austro-ungar, un filorus antistalinist, un biet comunist contemporan cu fluturii şi cu Iosif din Arimatheia, un estetician est-ethic, un liberal îndrăgostit de lanţuri, un sindicalist de unul singur, un neamţ anti-Willy şi anti-Brandt, un fel de donjuan actualmente eunucat de memorie sexuală, un proletar plin de lumpen-diplome universitare, un miner fără lampă şi mască de gaze, un mini Socrate ce nu a văzut Athena şi nici cartelă de cucută nu are, un Danton primind zilnic şuturi în cur de la un mic Robespierre (responsabil de bloc), un bătrân rămas din fericire în mintea copiilor, un evreu sărac dat afară din comunitate (dar nu şi din gheto), un sunit-şiit încercând să rămână creştin Kopt într-o Armenie tot mai turcească, un neamţ incapabil să-ţi repare siguranţa arsă, un biet sergent într-o armată ce se retrage de 40 de ani, un 'zoon' antipolitikon bun doar de cuşcă, o maimuţă a bunului Dumnezeu (...) asta eşti!»".
Nimic de adăugat.
