Spre deosebire de numeroşi autori care se străduiesc să-şi ascundă ori să-şi cosmetizeze episoadele biografice compromiţătoare, Ion D. Sîrbu încearcă să dezvăluie. Astfel că discursul lui nu va fi în nici un caz unul legitimant şi împăciuitorist, cu arcuiri pe deasupra mediului înconjurător şi cu seninătăţi reale ori mimate.
Cel ce scrie pentru propria posteritate are o memorie necruţătoare; şi el se plachează pe realitatea exterioară, a "societăţii socialiste multilateral dezvoltate", prin percepţii exacte şi analize operate în profunzime. Un prim palier al jurnalului este acesta politic. Trei surse diferite îi conferă diaristului posibilitatea de a articula teorii convingătoare şi a formula concluzii viabile: mai întâi, spectrul realităţii cotidiene, ceea ce el vede în jur, pe stradă, la cozile ceauşiste şi la televiziunea devenită o anexă a familiei conducătoare, un fel de gazetă de perete de sticlă; în al doilea rând, lecturile solide din autori clasici şi contemporani (cu studii dedicate Revoluţiei Franceze, Revoluţiei din Octombrie şi altor mişcări similare), precum şi din presa străină, care ajunge la el pe complicate filiere (publicaţii occidentale, dar şi sovietice, din faza Perestroikăi gorbacioviste); în sfârşit, experienţa sa de viaţă, traseul parcurs din rândurile subţiri ale ilegaliştilor comunişti, pe timpul dictaturii antonesciene, în cele, mult mai dese, ale deţinuţilor politici din timpul regimului comunist.
Deşi consideră că "orice putere este de dreapta" şi îşi manifestă solidaritatea cu toţi cei exploataţi, Sîrbu observă foarte curând că între socialismul utopic şi cel real există o falie de teroare istorică şi suferinţe individual-colective. Edificarea lui asupra naturii comunismului, produsă încă la mijlocul deceniului cinci, primeşte acum noi şi terifiante confirmări, prin socialismul "regal, de tip asirian" al lui Nicolae Ceauşescu. Foamea, frigul, frica, sistematizarea satelor şi demolarea bisericilor, propaganda deşănţată şi monstruosul cult al personalităţii din anii '80 nu fac decât să întărească, în sistemul de referinţă al fostului ilegalist, convingerea că nimic nu se poate construi prin "dresaj social", prin siluirea conştiinţelor şi pervertirea valorilor. Valorile-scop ale Revoluţiei comuniste au fost complet discreditate, murdărite, înjosite prin utilizarea unor mijloace inacceptabile.
Mefient la început în privinţa liberalizărilor iniţiate de Mihail Gorbaciov (referinţele la acesta sunt numeroase şi ele vor urma un curs ascendent al speranţelor confirmate), Ion D. Sîrbu consideră că nimeni şi nimic nu mai poate salva biata lui ţară, prinsă în războiul rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii, şi condamnată, prin funesta înţelegere de la Yalta, la un destin subistoric. Un capitol distinct al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, ca şi al corespondenţei strânse în Traversarea Cortinei, Scrisori către bunul Dumnezeu, Iarna bolnavă de cancer şi Printr-un tunel, îl reprezintă condamnarea explicită şi amară a iresponsabililor stângişti occidentali. În timp ce Estul abandonat în braţele ursului sovietic suferă în captivitatea lagărului socialist, Vestul întreţine relaţii cordial-diplomatice cu U.R.S.S., sacrificând soarta a milioane de oameni din considerente de pragmatică geo-politică şi financiară. Dezamăgirea diaristului e grea:
"Nu pot să neg impactul dureros ce l-am încercat în scurta mea întâlnire cu «burghezia» occidentului. Disproporţia între măreţia şi bogăţia bibliotecilor şi librăriilor lor şi meschinăria (cinică, ignorantă, egoistă şi distantă) cu care iau cunoştinţă de durerile şi suferinţele noastre. Sunt obsedaţi de bani, plăceri, lux şi succese, nu sunt deloc dispuşi să facă cel mai mic sacrificiu sau concesie pentru salvarea restului lumii de teroare, foamete, tiranie. Ca intelectual, mă simţeam undeva în niemandlandul dintre două lumi, una pe care nu o acceptam şi alta pe care nu o puteam înţelege.".
"Aud la France-Inter: în sfârşit, Ministerul Învăţământului a hotărât ca drepturile omului să devină materie didactică, să se predea în şcoli în cadrul lecţiilor de istorie (iunie, 1987).
Împotriva acestor lecţii civice s-au ridicat o mare parte din elevi şi chiar o bună parte din profesori: fiindcă e ceva comun, banal, foarte plicticos, e ca şi catechismul. Şi fals. «Toţi ne naştem egali şi rămânem egali în faţa legilor etc.»
În Franţa, drepturile omului ar fi ceva asemănător oxigenului pentru un plămân normal, abia când lipseşte aflăm că nu se poate trăi numai cu azot.
Fără o ocupaţie asiatică de minimum zece ani, Europa nu va şti niciodată ce este libertatea sa, cum e când devii sclav, deţinut sau simplu aplaudator înfricoşat. Regret acum că Occidentul nu a dat ocazie partidelor comuniste să preia puterea: azi am fi avut la Milano, Sorbona, Madrid, mii de gorbaciovi - iar drepturile omului s-ar fi cântat pe străzi, în stadioane şi catedrale."
Titlul şi semnificaţiile romanului Adio, Europa! sunt, acum, mai uşor descifrabile. Ion D. Sîrbu, identificat cu poporul lui, are sentimentul puternic, stăruitor că România a fost abandonată şi că deci conaţionalilor săi nu le rămâne altceva decât să se resemneze, cu tradiţionalul fatalism autohton. Tradiţiile însele au fost pervertite, la fel elementele de vocabular şi cele de "sintaxă" axiologică. Pe fundalul dezastrului general, prezentat oficial ca o suită neîntreruptă de succese şi împliniri "măreţe", singura speranţă a populaţiei constă în "freaticul nostru război", într-o rezistenţă pasivă, à la Gandhi, în aşteptarea imploziei regimului.
S-ar putea trage de aici concluzia că diaristul a căpătat prudenţe pe care fostul combatant pe atâtea fronturi nu le încerca. Nimic mai neadevărat. Curajul lui Ion D. Sîrbu se înfăţişează în toate splendoarea lui tragică în aceste pagini de jurnal şi corespondenţă, puse parcă sub deviza "Am trăit periculos, scriu periculos". Cercul politic-civic se intersectează cu cel literar-artistic, rezultatul fiind o literatură a adevărului, legitimată prin scriitura, dar mai ales prin conţinuturile şi sensul ei documentar. Formula artistică a scriitorului aceasta este: accent pus pe fond, pe temele şi problemele grave abordate şi exploatate discursiv, pledoarie umanistă subiacentă sau explicită, preferinţă marcată pentru valorile tari, justificate şi evidenţiate ca atare.
Stilul, care poate fi la Sîrbu de o plasticitate remarcabilă (v. unele proze din volumul Şoarecele B şi alte povestiri, precum şi întregul roman Adio, Europa!), se subsumează acestei concepţii auctoriale ce respinge, programatic, calofilia, abuzul metaforic, simbolistica prea încărcată, experimentele onirice sau textualiste, într-un cuvânt, literatura frumoasă şi atât. Pentru fiul minerului Ion Sârbu şi discipolul profesorului Lucian Blaga, textul înseamnă nu-numai-literatură. El este şi "parte integrantă din conştiinţa spirituală a poporului care ne-a împrumutat limba şi în numele căruia scriem şi publicăm".
Afirmarea acestei legături cu românitatea (pe care cosmopolitul, "internaţionalistul" Sîrbu o strânge şi o întăreşte tot mai mult, cu trecerea anilor) e însoţită, în chip firesc, de refuzul net al literaturii "flotante" şi al scriitorilor autişti, cufundaţi în propriile experimente livreşti şi deci incapabili să mai simtă pulsul accelerat al dramei naţionale. Nici sincronist, nici protocronist, el pledează pentru scrisul curat şi demn, abordând frontal temele grave ale actualităţii şi lipsindu-se de excesive subtilităţi parabolice şi paralogice. De remarcat evoluţia interioară a scriitorului, de la gratuitatea estetică a prozelor de tinereţe (Compartiment, Păcatul fratelui Vasile, Enuresis nocturna) la miza majoră pusă în paginile de mai târziu, acelea scrise după ieşirea din închisoare. Echivocul ludic şi satiric, calamburul căutat şi ironia acidă, verbul făcut să provoace şi să întreţină râsul devin, treptat, subansamble ale unei depline gravităţi scriitoriceşti.
Jurnalul şi scrisorile compuse de Ion D. Sîrbu indică în mai multe rânduri resorturile acestei atitudini în faţa vieţii şi a literaturii, cu o filozofie specifică a creaţiei artistice. Scriitorul intră, de bună voie, într-o categorie destul de slab reprezentată în mediul cultural autohton: aceea a autorilor de curaj ce îşi sacrifică oportunităţile de carieră pentru apărarea unor principii etice. Teatrul (unde scrierea unui text este urmată de reprezentarea acestuia pe scenă) e singurul domeniu în care Sîrbu consimte la unele concesii - proza de maturitate şi scrierile confesive situându-se, dimpotrivă, la un pol al verticalităţii inflexibile.
Problemele cu adevărat importante i se par acelea legate de soarta naţiunii comunizate cu forţa, de povara ei istorică; şi ele sunt "filtrate şi îmbibate în sugativa politică a scrierilor mele literare". Arta lui Ion D. Sîrbu intră adânc în timpul istoric, politic şi social, reflectându-l dinlăuntru şi imaginând soluţii de vindecare. Râsul liber al lui Candid din Adio, Europa! în faţa afişului în care vigilenţa ideologică l-a schimbat pe Karl May cu Karl Marx este, în planul ficţiunii, nu doar punctul de pornire al intrigii, ci şi un prim simptom de sănătate mentală şi morală. În spaţiul non-literar al jurnalului şi corespondenţei - e un fel de a spune, căci resursele expresive ale lui Sîrbu fac literatură şi din aceste pagini -, râsul catartic lasă loc geamătului de disperare şi protestului strigat, iar şi iar, în caietele de noapte ale diaristului.
Drama individuală ajunge, astfel, să se topească în intensitatea cu care Sîrbu trăieşte tragedia colectivă, ceasurile înnebunitor de lungi ale Epocii de Aur. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că parcursul existenţial al scriitorului se suprapune în momentele şi secvenţele sale fierbinţi unor perioade de mare cumpănă istorică pentru ţară. Dictatul de la Viena, ascensiunea legionarilor, intrarea României în război, Stalingradul, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, instalarea comunismului pe tancurile sovietice, epurările şi umplerea închisorilor cu deţinuţi politici: toate aceste episoade, de grande histoire, sunt trăite pe viu de Ion D. Sîrbu, ele modelându-i traseul biografic şi - într-o anumită măsură - destinul.
