Membru al Cercului Literar de la Sibiu şi student preferat al lui Lucian Blaga, fiu de miner petrilean ajuns, prin munca şi meritele sale intelectuale, asistent şi conferenţiar universitar, om de stânga şi comunist în ilegalitate, în timpul celui de-al doilea război mondial, trimis să lupte pe front anume pentru a ispăşi convingerile politice "bolşevice", Ion D. Sîrbu ar fi putut avea - o dată regimul comunist instalat la noi - o carieră strălucitoare, încununată de succes, prestigiu şi avantaje materiale. Şi-ar fi putut edita şi reedita opera în tiraje mari, ar fi fost probabil analizat şi comentat în manualele epocii, ar fi putut obţine şi deţine, până în 1989, funcţii de conducere aducătoare de onoruri şi beneficii. În loc de toate acestea, el a cunoscut decenii întregi reversul medaliei, trecând prin experienţe traumatizante (puşcărie politică, muncă în mină, domiciliu obligatoriu) şi jucând, până la capăt, rolul unui om batjocorit de Istorie.
Cauza acestei ratări sociale credem că stă într-o incompatibilitate structurală, o "nepotrivire de caracter" cu sistemul comunist pentru care Sîrbu luptase. O făcuse, în anii tinereţii idealiste, pentru a micşora cuantumul de suferinţă şi nedreptate din lume, pentru a se ajunge la egalitate şi fericire generală, cu şanse pentru toţi şi ajutor pentru cei năpăstuiţi. Ca să constate, foarte repede după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, cum noii tovarăşi se comportă în dispreţul oricărei norme morale, intrând cu bocancii în viaţa oamenilor, făcând liste negre, conducând şedinţe demascatoare, organizând procese publice şi trimiţând în închisoare aproape întreaga elită a ţării.
Ion D. Sîrbu a făcut o primă opţiune etică atunci când a refuzat să depună mărturie mincinoasă pentru acuzarea lui Lucian Blaga. Solidar cu profesorul şi mentorul său, el şi-a sacrificat interesele pentru a nu-şi încălca principiile. A fost rapid eliminat din Facultate, cu tăierea definitivă a unei cariere universitare pentru care dovedise o mare vocaţie. Ulterior, a optat din nou, refuzând să devină martor al acuzării într-un proces înscenat. Vorbind "ca Danton" în apărarea lui Ştefan Aug. Doinaş, a intrat în rândul acuzaţilor, fiind condamnat pentru mai multe delicte politice şi făcând şapte ani de închisoare. Şi mai apoi a refuzat să se dea pe brazda strâmbă a regimului, alegând în locul complicităţii morale profitabile un statut marginal, cu toate consecinţele dureroase implicate: existenţă izolată şi, într-un anume sens, "invizibilă", stări depresive şi un tot mai accentuat sentiment al ratării. Cu atât mai greu de suportat, cu cât structura temperamentală şi psihologică a lui Ion D. Sîrbu era a unui ins robust şi vital, fără timidităţi şi însingurări, căutând întâlnirea, schimbul de impresii şi de opinii cu semenii.
O mare dorinţă şi o nevoie intensă de comunicare se observă imediat în paginile Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, scris pe durata unor simbolice ierni, între 1983 şi 1989, ultimii ani de viaţă ai lui Ion D. Sîrbu. Dialogul şi comuniunea cu cititorul pe care acesta ar putea-o intermedia sunt, deocamdată, virtuale. Prin conţinutul lor "duşmănos" faţă de regim, caietele sunt nepublicabile şi ţinute în secret, opere de sertar pe care numai o altă epocă, a libertăţii, le va aduce la suprafaţa editorială. Acest aspect este esenţial şi el direcţionează întregul flux confesiv al autorului. El scrie nu pentru prezent, pentru publicul dat, ci pentru viitor, către un destinatar necunoscut şi trăind într-un timp istoric mai norocos:
"Sertarul cu manuscrise nepublicate sau, deocamdată, nepublicabile este un furuncul dureros şi penibil.
Gândindu-mă la bietul meu Bildungsroman craiovean Lupul şi Catedrala, care, ca o cărămidă fierbinte e pasat din mână în mână (în sus, tot mai în sus), tocmai fiindcă ştiu că el nu are nici o şansă de apariţie decât după ce eu voi fi mort demult, îmi face bine să fiu uneori mângâiat şi încurajat:
"Imaginează-ţi, îmi spune Olimpia, că, fără o comandă socială, fără o planificare de la centru, din fundul Mării Negre a izbucnit un mic vulcan. Magma sa roşie şi caldă s-a răcit şi astfel, undeva, s-a născut o mică insulă, inutilă, pustie, dar rotundă şi albă... Că vor, că nu vor, că le place sau nu le place, mai devreme sau mai târziu, topografii limbii şi literelor române vor trebui să o treacă pe hărţile lor. Fiindcă există!»
«Pe mine, îi răspund, Soarta m-a uitat. Poate că acest teribil 'Fatum' sau 'Moira' s-a mutat în cărţile din sertarul meu. Nu am copii, trebuie să consider sertarul ca fiind familia viitorului meu. Şi a soartei noastre. Nu?»"
La foarte puţină vreme de la scrierea acestor rânduri, Revoluţia din decembrie 1989 avea să schimbe din temelii societatea românească, deschizându-i porţile către lume şi oferind scriitorilor, ca şi publicului cititor, o deplină libertate de opinie şi expresie. Anii '90 au adus, sub raport literar, o explozie a scrierilor confesive, memorialistice, diaristice şi un reflux al ficţiunilor propriu-zise, cu miză exclusiv estetică. Reconstituirea unor adevăruri istorice, politice şi morale, ţinute mult timp la index sau ajustate ideologic prin croşetele cenzurii, a diminuat sensibil interesul pentru literatură, determinând, în schimb, un adevărat "turnir" al memoriilor scrise şi tipărite.
Problema pe care o ridică această bogată producţie este însă aceea că ea înclină, într-un mod mai greu sau mai uşor perceptibil, către... ficţionalizare în beneficiu propriu, prin sublinierea unor gesturi de timidă rezistenţă şi ocultarea multor altora, de compromis efectiv cu regimul trecut. Vechea butadă lansată în comunism, speculând înmulţirea exponenţială a ilegaliştilor ("puţini am fost, mulţi am rămas"), poate fi reformulată, după 1989, înlocuind termenul de ilegalist cu acela de disident. A privi într-o lumină crudă colaboraţionismul unor mari scriitori şi a selecta din biografia personală numai acele secvenţe convenabile prin prisma prezentului, a le dilata hiperbolic şi a expedia în câteva rânduri capitole întregi de activism tranzacţional în vechiul sistem, a descoperi multiple justificări pentru gesturile individuale şi tot atâtea elemente agravante pentru inerţia colectivă: iată procedura-standard pe care o putem identifica în numeroase scrieri însufleţite de entuziasmul relevării "adevărului integral".
Ele sunt, cel mai adesea, contrazise spectaculos de înseşi carierele "victimelor" şi "rezistenţilor" care pretind acum caragialiana răsplată a jertfei patriotice. O culme a acestor revendicări bazate pe memoria deficitară a mediului cultural o reprezintă, încă înainte de 1989, gesticulaţia moralizatoare a lui Andrei Băleanu, fostul inchizitor al lui Ion D. Sîrbu în anii '50. O pagină amară din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal fixează în insectarul moral al scriitorului uimitoarea metamorfoză a politrucului în disident:
"A vorbit la radio Europa Liberă cea mai odioasă lichea a anilor Arlus şi ai proletcultismului: fostul mare-inchizitor al Teatrului, redactor la pagina a II-a a Scînteii, tovarăşul Andrei Băleanu. «Â¥E-hei, declară el acum, el, de când încerca să-şi dea doctoratul în marxism la Moscova, în 1954, şi-a dat seama că...». Asta nu l-a împiedicat ca în plin dezgheţ antistalinist, în 1956-57, timp de 6 luni, să organizeze o campanie în presă împotriva mea, numai şi numai fiindcă am îndrăznit să critic un pic piesa foarte stalinistă a tânărului său prieten, coleg la Scînteia, genialul Al. Mirodan. Campanie terminată cu arestarea mea şi condamnarea, în trei trepte de groază şi anchete, la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii. Iar după executarea pedepsei, acelaşi cabinet Răutu-Băleanu-Mirodan aranjează cu Drăghici să plec în domiciliu forţat la Mina Petrila (mai târziu la Craiova). După câte ştiu, aş fi singurul deţinut ale cărui cărţi şi manuscrise au fost «date la topit», singurul care nu am primit înapoi buletinul de Bucureşti (unde am locuit când am fost arestat), singurul care am primit dreptul de a publica doar în 1967, dar fără să am voie să fac filme, să fiu jucat în Capitală, Cluj, Iaşi, interzis de a fi jucat cu o comedie, interzis de a ieşi din ţară...
Domnul Andrei Băleanu - călăul şi groparul meu - a cerut azil politic în R.F.G. Şi a obţinut. Va primi acolo şi o catedră universitară (de marxism, antimarxism, nu are importanţă) - în timp ce eu, citind Biblia şi studiind Cabala, voi continua să-mi execut condamnarea mea silnică pe viaţă, în cadrul statutului de lepros pe care el şi mafia lui mi l-au fixat o dată pentru totdeauna".
