Disperare cu stil - Un anotimp în Berceni, de Claudiu Komartin

Spre finele plachetei sale Un anotimp în Berceni, Claudiu Komartin inserează un text "autentist", dat fireşte cu litere mici: să nu scriu (jurnal). Prima strofă este una melancolic-alcoolizantă, paşii poetului proiectat ca personaj apucând tot mai rar pe vechile rute bahice: "rar, tot mai rar îmi iese în cale câte o cârciumă proletară, cu/ mese vechi acoperite cu muşamale murdare, peste care lămpile/ îşi revarsă lumina cirotică şi unde, la ziuă, alcoolicii ruşinoşi/ cântă şi râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un/ singur blând bobârnac al lui Dumnezeu". Frumuseţea acestui tablou vivant e tăiată, în strofa următoare, printr-o autoreferenţialitate explicită, a scriitorului conştient că orice experienţă existenţială poate deveni o temă literară. Ba chiar un clişeu generaţionist: "să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât/ de uşor, de locvace... să nu scriu despre aşteptare şi agitaţie,/ despre mânie şi încântare; despre nopţile tulburi cu punţi sub-/ ţiri peste care treci doar cu ochii închişi, despre uimiri şi între-/ zăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compa-/ siune, şi nu poezia-uzură, făcută din creier, din încheietură".

Arta poetică, incluzând eschiva şi delimitarea, e modulată aici cu efecte aproape incantatorii (asupra autorului însuşi mai mult decât asupra lectorului), păstrând un rest de ambiguitate. Între afectele, sentimentele, stările şi experienţele personale şi translarea, operarea lor lirică s-au interpus numeroşi textieri care au compromis în bună măsură şi tematica în sine, şi utilizarea ei creativă. Realitatea interioară continuă să fie explorată, prin buza sticlei sau în febrele nopţii; însă accesul poetic la ea este perturbat, dacă nu obturat, de o manieră şi o modă în curs de constituire. De o "productivitate" compromiţătoare. "Să nu repet" poate fi aşadar citit în două moduri: "să nu repet [după alţii] că tot ce contează e poezia venită din compasiune" ori "să nu repet [să nu mai insist] că tot ce contează e poezia venită din compasiune". Nuanţa contează. Dacă în prima variantă "poezia-uzură, făcută din creier, din încheietură" este apărată indirect de către poetul nostru disident, în a doua, dimpotrivă, el o respinge net, imputând-o altora.

Un anotimp în Berceni ilustrează pe numeroase pagini acest efort al lui Claudiu Komartin de a-şi regândi şi reformula poezia. La al treilea volum, după Păpuşarul şi alte insomnii (2003) şi Circul domestic (2005), textualismul cu nervuri livreşti, aluziile şi incidenţele culturale, regia ţinând cont de toate detaliile, histrionismul (prea) bine montat, gesticulaţia şi poza de dandy suferind cu stil - toate acestea încep să fie percepute ca insuficiente. Paradoxul e că autorul, hiperlucid, nu-şi mai poate cenzura reflexele culturale; şi nu-şi poate fisura în nici un fel autocontrolul. Să vedem cum se face priza naturalistă la o scârboasă realitate înconjurătoare: "În unele seri de iarnă, în gospodăria bunicilor din Chircani/ tătuca se repede cu ură-ntre porci/ zguduit de tuse/ iar cuvintele-i aspre duhnesc a dializă/ şi a alcool.// Muci întăriţi şi bale amestecate cu borâtură/ i se preling pe bărbie/ dar vierilor tot nu le dă pace./ Aşa l-am găsit într-o noapte: zăcând în noroi/ printre râturile pofticioase şi-nsângerate". Pe următoarea filă din Poemele cu tătuca, o lentă descompunere baudelairiană: "Simţi de acum cu câtă poftă îţi joacă larvele morţii-n plămâni/ dar tot te găsesc în clipele de răgaz trăgând din ţigară/ şi mirosul amărui de cheag, de puroi şi gudron/ care-ţi iese din carne tot timpul/ e pentru mine parfumul tristeţii/ şi-al descompunerii lente.". De asemenea, un expresionism cvasi-didactic, cum scrie la carte: "La început credeam că aşa trăiesc oamenii/ dar i-am văzut umblând dezinvolţi/ umilind toate lucrurile mişcătoare din jur/ îi urmăresc zilnic pe străzi poftesc după corpurile lor/ devenite cu anii tuburi diforme hrăpăreţe şi reci" (Sub carnea). Accente biblice, apocaliptice: "Pe toţi cei care nu puteau sta locului o clipă/ bătându-se între ei pentru putere şi glorie,/ moartea i-a scuturat peste câmpuri şi gropi/ ca pe un sac cu mătreaţă." (Elegie). Şi un titlu, al volumului întreg, ce parafrazează (cu un coeficient parodic aproape insesizabil) rimbaldianul Une Saison en enfer.

Nu se poate vorbi, în toate aceste cazuri, despre o preluare mimetică. Epigon, Claudiu Komartin este numai în măsura recuperatoare şi intertextuală a postmodernismului, pentru care limbajele anterioare nu se şterg. Diferenţa tânărului autor faţă de majoritatea colegilor lui de generaţie e dată de situarea în interiorul unui cod al continuităţii. Prezentul din versurile lui este unul artistic, iar nu social-istoric, ca la fracturişti de tipul lui Marius Ianuş şi al Elenei Vlădăreanu. Realitatea postrevoluţionară e filtrată, senzaţiile sunt mediate, reflexele însele, cum spuneam, sunt condiţionate cultural. Dacă nu scrie "din încheietură", adică facil, mecanic, poetul acesta pe cât de tânăr, pe atât de elaborat compune întotdeauna "din creier", lucrând şi prelucrând textul, dirijând conştient fluxuri de semnificaţie, fără sincope datorate rezistenţei materialului. Când apar, ezitările sunt de fapt calculate; la fel, anxietăţile, angoasele, disperările eului, desfăşurate pentru a fi resorbite în scriitura impecabilă: "Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne între mine şi moarte?/ Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,/ un câine bătrân şi surd care latră în noapte?// La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac./ Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămână - şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare.// Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne între mine şi moarte?/ Poate un câmp cu maci negri, peste care/ plutesc mari păsări de pradă, ca într-un vis...// Încălziţi de tărie, copiii Liubei lovesc cu pumnul în masă/ şi vorbesc cu înflăcărare despre paradis.".

Poemele cu tătuca, secţiunea cea mai pregnantă a cărţii, oferă un melanj în care toate ingredientele (şi categoriile de care aparţin) pot fi recunoscute. Şi apoi, încă o dată sortate: regionalisme grele basarabene şi efluvii moderniste, personaje familiale, localizate (bătrâna Liusia, mătuşa Polina, fratele mai mare Oleg) şi receptori confesivi dintr-un alt cadru ("Întocmai domnişoară:/ tătuca e doar o carcasă de celule în descompunere", "flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat în care ne înecăm tinereţea"); fărâme desprinse, aparent, dintr-o viaţă sordidă, în fond elemente de scenărie morbidă, etalate şi intensificate poetic. Boala tatălui va fi asistată în toate simptomele şi dejecţiile ei, atât de progenitura înspăimântată la modul cuviincios-tradiţionalist, cât şi de către autorul care punctează, odată cu alunecarea spre moarte, semnificaţia ei morală: "Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine?/ Cine suferă,/ cine se dă de ceasul morţii,/ cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit?/ Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume/ să te poată-ajuta.// Când tusea te lasă, râgâi şi te băşeşti cu poftă, ai poate/ impresia că astfel trupul mai scapă de rău şi/ se îndepărtează de moarte./ Cine se iubeşte mai mult decât te-ai iubit tu/ o viaţă întreagă, tătucă?/ Deznădejdea noastră te ţine în viaţă." Într-un registru complet diferit (al graţiosului dansant), dar cu aceeaşi atenţie distributivă pentru detaliile compoziţionale, Un dans matinal arată virtuozitate coregrafică: "Deşteptat dintr-o dată de o mireasmă/ pentru care, către amiază, îţi vei aminti să-l lauzi/ pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos/ cu surâsul larg şi mâini delicate.// Ştii încotro să te-ndrepţi - în zori, cei dintâi treziţi/ urmăresc cu blândeţe procesiunile vietăţilor mici.// De-a lungul aleilor ce coboară în pantă dinspre colină,/ găseşti vlăstari tineri, înălţându-se iute/ în pulberea verii./ Mai încolo, cimişirul îşi reia cântectul/ întrerupt de cu seara, împins de o iubire ascunsă.// Ştii încotro să te-ndrepţi - pisicile se dezmorţesc după somn/ printre flori, prin unghere,/ se hârjonesc,/ adulmecă-n aer,/ mustăţile zbârnâie:/ natura comunică prin curioase vibraţii.// Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără/ păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam,/ iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă,/ apoi se arată din nou.// Un dans matinal. Un capriciu. O joacă./ I-ai pune pe frunte frunze de laur./ Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt,/ ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.".

Claudiu Komartin şi-a creat, indiscutabil, un culoar distinct în literatura ultimilor ani, pe care performează cam de unul singur, punându-şi în actul liric propriii avatari. Până la veritabila complexitate în omogenitate a adevăratei poezii, mai e puţin de lucrat.