Ion Iovan
Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale
însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor
în prezentarea lui Ion Iovan
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 552 p.
Caragiale-tatăl a ambiţionat să fie un scriitor popular şi a reuşit incomparabil mai mult decât atât. Prin replicile ofensive ori văicăreţe ale personajelor sale, prin propoziţiile şi sintagmele lor devenite ultracunoscute şi intrate în uz, el a creat, practic, un supracod ficţional, un limbaj şi un comportament sudate ca feţele unei monede, cu putere de circulaţie pe toată întinderea României Mari.
La antipod, fiul său natural Mateiu a jucat de la început şi până la final cartea stranietăţii morale şi comportamentale. Spre deosebire de celebrul lui părinte, care încalcă preceptele în felul comun, fiind de-al nostru în texte ca şi în viaţă, nefericitul bastard cu fumuri nobiliare are oroare de atingerea şi posibila absorbţie a vulgului. Gusturile lui sunt alese, gesturile, atent coregrafiate, literatura, puţină şi rafinată, iar existenţa, dusă pe tocurile snobului şi introdusă în scenarii ezoterice. Maestrul Caragiale, ca un politician populist al oricărei epoci, face băi de mulţime şi, mereu curios de umanitatea pestriţă, se documentează în însuşi actul întovărăşirii cotidiene. Precum eroii lui, se bucură şi suferă tot timpul alături de cineva. Când confidentul lipseşte, protagonistul şi-l atrage, teama de a rămâne singur fiind cea mai puternică. Atunci când se vorbeşte despre ele, când sunt discutate şi analizate, întoarse pe toate feţele, la un şpriţ, de bunii "amici", toate problemele par rezolvabile.
Invers în proza şi în viaţa personală a lui Mateiu I. Caragiale, peripatetizările, colocviile şi libaţiile adâncesc problemele eului, până la a le face insondabile. Comunicarea autentică e rară. Două suflete sau două spirite se pot întâlni, însă o asemenea întâlnire, esenţială, are o simbolistică şi o stilistică aparte, nicidecum aerul cu fum de grătare şi năduşeala Oborului.
E limpede că tatăl şi fiul nu se puteau înţelege. Formula literară atât de diferită dublează deosebirile şi divergenţele omeneşti, justificându-le şi dându-le perspectivă. Şi e de observat la ambele paliere, bio- şi bibliografic, un tratament similar al progeniturii: o flagrantă nedreptăţire a urmaşului, prin simpatia noastră necondiţionată pentru capul de familie şi serie literară. Imaginea lui Mathieu Jean Caragiale e filtrată şi decodată prin cea a omniprezentului, ubicuului, eternului, parcă, I.L. Caragiale. Costumaţia şi morga scriitorului interbelic par şi mai ridicole, prin comparaţie cu firescul social şi vestimentar al autorului clasic. Căsătoria îndeajuns de bizară cu Marica Sion, mai în etate cu un sfert de veac, înălţarea flamurii proprii la moşie, obsesiile heraldice şi cifrarea Crailor de Curtea-Veche sunt probe ale unei excentricităţi pe care caragialismul nostru structural o pune în contrast şi o respinge aprioric. Un dandy cu o estetizare a existenţei şi o poetică decadentă, autorul de modernitate crepusculară se vede atras pe terenul deschis al unei clasicităţi solare, regăsită oriunde, între malurile Mediteranei şi ale Dâmboviţei. Această presiune a unei anumite imagini (impusă rapid şi consolidată cu fiecare generaţie de cititori), nici măcar opera mai complexă a tatălui nu o poate evita. Nuvelele sale atât de puternice nu au popularitatea schiţelor, iar Năpasta n-a stat niciodată la nivelul comediilor. Cu atât mai mult dacă raportăm la caragialism biobibliografia lui Mateiu, vom cădea în eroarea inadecvării.
Considerat şi valorizat, cel mai adesea, prin prisma unui Tată canonizator, în lumina diurnă a comicului caragialian (şi a specificului naţional), nocturnul Mathieu a fost recuperat pe o filieră subţire a esteţilor: sectanţi ai unui nou cult literar. De la Ion Barbu la Radu Albala şi de la Al. Paleologu la Alexandru George, stilul matein trece prin faze de recepţie admirativ-entuziastă, prilejuind exegeze şi continuări, ipoteze şi speculaţii, deducţii şi interpretări, care mai de care mai subtilă şi mai savantă. Hermeneutica este în largul ei nu doar pe trotuarul, la peronul de gară şi în berăriile urbei caragialiene, ci şi în sera interioară, pe jumătate onirică, a seniorului de la Sionu.
Cu Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan, figura închipuitului conte de Karabey se recalibrează formidabil. Personajul secundar devine protagonist, marginalitatea de rol cultural se converteşte într-o originalitate scoasă din umbră şi, sub spotul de lumină, făcută să se desfăşoare. Ca într-o piesă de teatru cu mai multe acte, acum tatăl stă în culise, mormăind în barbă replici trecute şi viitoare, în timp ce fiul, deodată vedetă, este etalat şi răsfăţat de autor.
Demersul critic monografic, cu documentarea atentă a fiecărui enunţ, contextualizare şi sintetizare concluzivă a parcursului analitic, e substituit, aici, printr-un angajament ficţional cu o documentare şi o critică implicită. Ion Iovan a muncit enorm pentru a recolta, din epoca lui Mateiu I. Caragiale şi din filele lui tipărite ori risipite, întreaga informaţie disponibilă. Acest fapt se observă (lăsând deoparte eseul biografic Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român publicat în 2002) din Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor pus în cartea de faţă în continuarea falsului jurnal matein. Indexul este o operă în sine, un inventar fabulos de personaje şi evenimente istorice, momente şi ipostaze din viaţa familiei Caragiale, locuri publice şi moşii vechi, obiecte şi medalii, siluete şi porecle de scriitori autohtoni, variante de cabinete guvernamentale şi elemente de garderobă...
Iată-l pe contele Albert Josef de Hoditz, senior silezian, modelul suprem al existenţei lui Mateiu: "«l'un des hommes les plus singuliers du XVIII-ème siècle». Apare o vreme în protocoalele cancelariei lui Frederic cel Mare, îndeplinind misiuni de consilier regal. Devine cavaler al Ordinului de Malta, căpătând rang în loja de la Sans-Souci; totodată se bucură de reputaţia unui bărbat galant şi fin gurmand. Nobilimea prusacă îl etichetează însă ca fiind incontrolabil şi suspect, astfel că în 1760 este acuzat de simpatizare cu firavul complot ce viza autonomia Sileziei. Se pare că totul a fost o maşinaţiune a poliţiei secrete, urmărindu-se de fapt decimarea demnitarilor incomozi. Cu toate că Hoditz se dezice de conspiraţie, este surghiunit pe domeniul strămoşesc. De aici încolo se făureşte faima lui specială, de constructor al celei mai fabuloase grădini din inima Europei; genealogia familiei chiar aşa îl prezintă: Albert Josef-grădinarul. Aruncat aşadar pe meleagurile Sileziei natale, stilatul senior de Hoditz se porneşte cu metodă să transforme un întreg ţinut păduros într-o grădină. Dispunând de o armată de lucrători, defrişează, remodelează terenul, tunde arboretul, dirijează creşterea fiecărui exemplar şi a întregului ansamblu. Câteva decenii la rând insistă a-şi impune regulile. În ciuda nesfârşitelor extinderi şi a minuţioaselor reveniri, izbuteşte: subjugă vegetaţia întinsului său domeniu, devenit peisaj armonios, subtil; pe întreaga seniorie Hoditz natura se desprinde de sălbăticie, capătă un anume rol. Ajuns sexagenar, introduce cu îndreptăţire în stema familiei un labirint vegetal flancat de îngeri, în patima cărora căzuse. Motivul verde şi auriţii îngeri îl seduc o dată în plus pe Mateiu, acestea fiind şi culorile lui heraldice, adoptate de la strămoşii Karabetzi, vert et jaune. Contele de Hoditz piere în 1801, împreună cu veacul al XVIII-lea, la optzeci şi patru de ani." (pp. 431-432).
Şi iată, la celălalt capăt al scării mateine de valori, Băcănia Ideală a poporanului Caragiale: "Din vara anului 1900 I.L. Caragiale vine în vacanţă cu familia pe Valea Prahovei: «Duminică, la şase dimineaţa mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia...» Ajuns în staţiune, închiriază o căsuţă, dar nu urcă pe munte fiindcă are ameţeli la înălţime. Aşteptându-i pe-ai lui să coboare, cercetează piaţa urbei, discută cu precupeţii, cu vulgul zonei, apoi se întoarce în cameră şi compune foiletoane pentru Universul, plătite cu 25 lei bucata. În 1901, Mateiu, luat şi el în vacanţă, îi scrie colegului de bancă Boicescu: «Mă sui aproape zilnic la castel... acesta se modifică mult, vechile lemne împuţite se schimbă prin panouri foarte delicate. Am notat tot.» Dar evenimentul verii la Sinaia era deschiderea magazinului de coloniale al lui Gheorghe Matheescu - cu măsline prima, icre negre, ghiudem, halva etc. etc. Sedus de privelişte, Caragiale îi compune patronului o reclamă în versuri, încheiată astfel: «Să poftească orişicine / A vedea cu ce dichis / Îşi conduce Matheescu / Magazinul Paradis!». Şi în anul următor, 1902, Ion Luca descinde cu familia la Sinaia. Trage ca de obicei la italianul Gentilini, «cel scurt de un picior», şi, câtă vreme ceilalţi urcă pe munte, stă jos în piaţă cu «Galibardi, băiatul, cu beţiva de Tica, ori cu Iorgu, poliţmaistrul». Mare mulţumire avea vizitând magazinul «colonialistului» Matheescu, căruia îi potrivise o nouă odă, mai amplă: «Alergaţi cu mic cu mare / Din Sinaia lumea toată / Vizitaţi măcar o dată / Acea mândră instalare / Acel magazin model / Ce sfidează concurenţa... / Cum se poate? zice lumea / Uite, vezi că s-a putut. / S-a putut, căci Matheescu / Nicio jertfă n-a cruţat, / Băcănia Ideală până n-a realizat...» Estimp, Mateiu îşi continuă, retras într-o pajişte, exerciţiile heraldice, fascinat fiind anul acesta de «despotul luminat» Bibescu-Vodă, căruia îi creionează stema domnească. Vacanţa isprăvindu-se, Caragiale-tatăl se întoarce la afacerea sa, berăria Gambrinus, iar bastardul la anul terminal de liceu. După absolvire, în 1903, ultima vacanţă la Sinaia: drumeţii pe cărări de munte şi escapade la castelul suveranilor pentru Caragiale-fiul, savuroase incursiuni la Băcănia Ideală pentru Ion Luca - «...Trufandale şi conserve / Vinuri vechi, licheoruri fine, / Marfă proaspătă, curată / Ieftină de necrezut...»" (pp. 367-368).
Văzut dinspre tată, fiul pare un fandosit şi un lunatic, un ins fără priza şi înţelegerea realităţii. În schimb, văzut dinspre fiu, tatăl nu e decât un plebeu grosier, cu şiretenia ieftină a negustorului de duzină. Adolescentul "suie" la Castel, se retrage pe câte-o pajişte, singur cu stemele şi fanteziile lui genealogice. Îşi comunică impresiile doar prin corespondenţă, şi nu oricui: unui spirit apt să-l înţeleagă, colegul de bancă Boicescu, vlăstar (aflăm tot din Index) al unei vechi seminţii boiereşti. Nicolas Boïcesco este una dintre prezenţele jurnalului apocrif, un om de spiţă, de rang şi de gust, alături de care Mathieu Jean Caragiale se simte confortabil.
Revenind la Sinaia, să notăm că firea comunicativă şi veselă a tatălui (contrastând cu cea retrasă şi melancolică a lui Mateiu) îl face pe Caragiale să-şi topească, aşa zicând, familia propriu-zisă în familia mai mare a Străzii. El caută centrul forfotitor al urbei, punctul unde mai toţi se întâlnesc şi se tocmesc, negociază şi polemizează, beau un pahar, două, trei... Se bucură de viaţă. Viaţa aceasta comună (în sensul social, nu promiscuu), întâlnirile şi despărţirile, vizitele reciproce făcute la domiciliu, regăsirile din piaţă, de pe aleile parcului, la bufetul gării sau în faţa noului magazin de coloniale - toată această textură caragialiană care-l încânta pe N. Steinhardt, făcându-l să îşi reprezinte, prin ea, la belle époque, e dispreţuită de Mateiu cu o rece pasiune adversativă. Planul în care trăieşte cu adevărat bastardul "berarului" este cu totul altul. Între Băcănia Ideală din Sinaia şi Grădina silezianului Albert Josef de Hoditz există o distanţă astronomică. Nu neapărat cea dintre realitatea înconjurătoare vie, trăită la prima mână, şi realitatea istorică recompusă mental şi retrăită intens; e vorba, în primă şi ultimă instanţă, despre ecartul de proiectare imaginară a fericirii personale. Tiparul perfect inserat social al lui Caragiale-tatăl îl cunoaştem prea bine din momentele şi schiţele, comediile, scrisorile şi replicile sale mereu actuale. Să vedem mai îndeaproape, acum, şi plăcerile evazioniste ale fiului.
Cu o minuţie documentară ieşită din comun şi cu o imaginaţie epică pusă la lucru pentru a completa spaţiile lipsă şi a ne da extensiile, Ion Iovan se transpune sub hainele elegante ale lui Mathieu Jean Caragiale şi ia chiar trăsăturile lui, contemplate în oglinda Ultimelor însemnări... Se remarcă de îndată excesul de informaţie şi explicitare: jurnalul apocrif tratează aproape sistematic lucruri şi situaţii care, de obicei, vin amestecate şi lacunare sub pana unui diarist. Ion Iovan beneficiază însă de un alibi excelent. Mateiu e tipul de scriitor cerebral care mizează pe inteligenţă, nu pe talent, şi care face şi reface la infinit fragmente de mică întindere. Prelucrare atentă, sistematizare şi criptare simbolică, cizelare. Nu mai puţin, el este un ins care poate lua distanţă faţă de sine, observându-se şi descriindu-se din afară. Proza atât de lucrată, în care străluceşte bijuteria Crailor..., aparţine unui scriitor care lucrează, totodată, asupra naturii lui, încercând să o corecteze, s-o perfecţioneze; să o facă să zboare pe deasupra nimicniciilor zilei. Din această perspectivă, Ultimele însemnări... îşi câştigă ponderea şi semnificaţia nu din icnetele de năduf sau chiotele de satisfacţie ale unui eu manifestat spontan pe hârtie; ci dimpotrivă, din meditaţia amplă asupra propriei personalităţi, exprimată intens, concentrat şi extrem de îngrijit în pagină.
Stilistica perfecţionistă la modul maniacal, trasă în registrul public la I.L. Caragiale şi în cel subiectiv-preţios de către Mateiu, e poate singura trăsătură de unire între pezevenghiul tată şi ranchiunosul său fiu nelegitim. Amândoi sunt veritabili profesori de gramatică şi stil, scriind dumnezeieşte în limba română; astfel că pariul lui Ion Iovan are o dificultate considerabilă. Acordul cel mai fin între scriitorul interbelic şi interpretul său postmodern este cel la nivelul scriiturii. Autorul Ultimelor însemnări... trebuie să fie atât de performant, încât să se instaleze cu totul în personalitatea şi grafia acestuia: să gândească şi să se comporte ca el, să ţină un jurnal în felul în care Mateiu însuşi l-ar fi ţinut.
Reuşita lui Ion Iovan, una de excepţie, ajunge să mă pună pe gânduri. E posibil ca biografia şi intimitatea unui om, opera şi mărcile ei distinctive, profunzimile şi detaliile, imaginarul şi subconştientul "pudic şi selectiv" să fie astfel reduplicate? Şi dacă, iată, este posibil, ce îi mai rămâne scriitorului prim (care se vede evacuat din propria lume de către un altul) în afara întâietăţii cronologice? "Norocul" lui Mateiu este că, după Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor, Ion Iovan nu se poate opri şi îşi lungeşte inutil volumul, aducând, prin alte episoade senzaţionale dezvăluite într-un scurt epistolar, istoria în actualitate. Magia reconstitutivă se destramă, prin apetitul nestăvilit şi multiplu al autorului secund, care se distribuie în alte roluri de personaje. O dramatică bulimie epică; sau, inversând termenii, o epică bulimie dramatică...
Închipuita viaţă a lui Mathieu Jean Caragiale este, ea, la fel de intensă în stranietatea şi artificiul ei ca şi existenţa reală a pretinsului conte de Karabey. Ultimele însemnări... se deschid cu data de 1 ianuarie 1935 şi se încheie pe 16 ianuarie 1936, cu o zi (o seară) înainte de moartea lui Mateiu. În acest interval avem tot, pentru că Ion Iovan a pus tot: devizele şi decoraţiile seniorului de la Sionu, întâlnirile lui alese, cu boier Sandu (Al. Rosetti) sau comilitonele Adrian (Maniu), crispările în faţa vulgului (de la "tâmpita slujnicuţă" la scriitorii de succes Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu, care "spurcă proza"), teama viscerală de câini, întotdeauna agresivi cu elegantul trecător, gingăşiile cu motanul "terapeutic" Calimach, combinaţiile heraldice şi fabulaţiile genealogice, vânarea averii "băbătiei Sion", după ce din averea Momoloaiei s-a înfruptat acel "căpătuit ignar", "pizmaşul Ion Luca". Fragmente savuroase apar de fiecare dată când maliţiile scriitorului rafinat se întâlnesc cu cele ale gânditorului reacţionar, dezgustat de "cârnăţarii" democraţiei interbelice. Panaitescu şi Pişculescu formează un cuplu de un ridicol monstruos, arătând ce a ajuns Societatea Scriitorilor Români şi, mai larg, societatea românească după "nenorocitul 1918". Tinerii literatori, "arhanghelaşii lui Nae", "hindusul năist" Eliade ori "olteanul cu scandalul" (Ionescu) sunt, în pofida acneei rebele, de aceeaşi teapă cu reprezentanţii establishment-ului: Titulescu, cu "galicismul lui fanat", sau Brătienii toţi, care au călcat în picioare "nobilul statut al aristocraţiei din Principate". Un proiectat asalt al ţăranilor asupra Capitalei, organizat de Ion Mihalache, îi smulge reacţionarului nostru accente de un entuziasm ideologic desprins de orice teamă omenească. Abia aşteaptă să-i vadă pe "opincari" dând de pământ cu "papiţoii" metropolitani. Sila faţa de prima categorie (lui Mathieu Jean, toţi ţăranii îi put) este perfect compatibilă cu aversiunea faţă de a doua, datorită căreia "ţopârlanii" s-au ridicat...
La Sionu, pe moşia Maricăi, spiritul contemplativ şi cel întreprinzător devin de asemenea compatibile. Mateiu, sub mâna dexteră a lui Ion Iovan, este nu doar un atent observator al propriei persoane, ci şi un admirator sincer al personalităţii pe care o reprezintă. Toate gesturile lui au o anumită semnificaţie, voită cât mai nobilă. Noaptea, are "viciul ceresc" al cercetării cerului cu binoclul. Înainte de culcare, îşi ia regulat tensiunea cu sfingomanometrul. Când se simte slăbit, leacurile băbeşti îl ajută. Dar nu cumva se încearcă otrăvirea lui? Când se simte mai bine şi coboară în salon, spectrele surorilor Sion îl deprimă. Îşi rememorează atunci trecutul, succesele, neîmplinirile. Îi trec din nou prin faţa ochilor minţii magnificul Tiergarten şi minunatul Trieste. Ce să faci la Fundulea sau pe altă moşie "înţigănită", "împuţită ca toată România"? Se îmbracă de gală, îşi pune decoraţiile şi, uitându-se în oglindă, se înseninează. Încearcă să aclimatizeze în Bărăgan speciile horticole nobile ale francezilor. Ar vrea să fie un nou Hoditz, pe un sol ce "ticăloşeşte" şi într-o epocă în care manierele au dispărut.
Aparte de toate aceste activităţi meditative, mai există o şansă pentru el în "nămoloasa" Românie Mare. Aventura amoroasă cu Emma este doar un respiro. Miza lui Mathieu e pusă, cu apăsarea disperării, în proiectul secret al unei Comisii Mixte, ce ambiţionează să realizeze o Uniune româno-maghiară. "Un rege, două naţiuni, trei teritorii", iată deviza ascunsă pentru care lucrează neîncetat, criptând mesaje şi migălind o stemă imperială, contele de Karabey. Amiralul Horthy, "admirabil pumn conservator", voievodul Mihai şi principele Nicolae ar urma să fie guvernatorii ţinuturilor din acest nou Imperiu, cu "Ardealul înlăuntru şi scârnăvnicia slavă jur-împrejur". Monarhul ar trebui să fie Carol al II-lea.
Va fi?