Noi şi-ai noştri (II) - Replace all (Colcăiala), de Ioan Lăcustă

Există în romanul ultim al lui Ioan Lăcustă, pe lângă palierul realist şi proiectul de distorsionare satirică, un al treilea plan, urmărit de prozator în aproape toate ficţiunile sale. E un plan al psihologicului încadrat social şi deci ilustrativ pentru unul sau altul dintre tipurile caracteristice de cetăţeni post-caragialieni.

Personajele sunt văzute din afara lor, în succesiunea de episoade şi scene în care sunt angrenate, ca şi în parantezele ce întrerup cursul intrigii pentru a o documenta biografic. Autorul ţine bine în mână întreaga colcăială, vălmăşagul de fapte din trecut şi din prezent ori referirile (întotdeauna exacte) la un episod deja consumat şi văzut ulterior dintr-un alt unghi. Ioan Lăcustă nu se lasă furat nici de peisajul uman - sau diavolesc - conturat, nici de secvenţele derulate şi întrepătrunse într-un montaj remarcabil. Replace all (Colcăiala) este, în mod evident, un roman încheiat şi finisat, oferit ca atare cititorului. Fără bruioane şi fără părţi descleiate, asupra cărora autorul ar fi revenit, dacă ar mai fi avut timp...

Revenind la planul psihologic, care mi se pare esenţial în roman, să observăm strategia autorului de a-l utiliza şi modula. Când şi cum se manifestă profilul psiho-moral al unui ins? În tot ceea ce face şi spune. Dar dacă faptele cer un anumit interval al acumulării pentru ca personajul să se lase definit de ele, replicile pe care le dă şi discursurile pe care le ţine îl pot proiecta în pagină cu o expresivitate apreciabilă. Ioan Lăcustă preia un procedeu dramatic şi-l introduce în fluxul prozastic, însă nu pentru a face să avanseze acţiunea. Invers decât în piesele de teatru, în romanul de faţă discursurile suspendă şi amână acţiunea propriu-zisă. Ele dobândesc o dinamică proprie şi o întindere semnificativă, fiindcă autorul a sesizat potenţialul caracterologic formidabil al confesiunilor şi peroraţiilor nesfârşite.

Desfăşurătorul existenţial poate fi accidentat, sinuos, contradictoriu. Discursul personajelor e în schimb omogen şi chiar holistic. În aproape fiecare secvenţă, în hipercorectitudinile şi etimologiile populare, în tratarea cu preţiozitate a termenilor consideraţi banali, în toate mărcile discursive se lasă ghicită condiţia socială a personajului, deopotrivă cu ambiţia lui de a o depăşi. La uşa lui Caragiale, Ioan Lăcustă îşi aude excepţional eroii limbuţi, făcându-i să vorbească şi iar să vorbească pentru a se auto-reprezenta.

Ambiţia prozatorului "optzecist" merge însă şi într-o altă direcţie. În câteva rânduri, confesiunile derapează, îndepărtându-se de profilul psihologic abia închegat şi de uzul social. Discursul devine o pastă groasă, un amestec grotesc de ambiţii şi regrete, pulsiuni şi complexe. La suprafaţa paginii ies dinlăuntrul unui personaj, ca dintr-un canal cu ape menajere, tot ceea ce zace în subconştientul unui biet "om de bine".

Fără exageraţiune, prin aceste sonde plasate în adâncul tulbure al personajelor, romanul lui Ioan Lăcustă nu e mai puţin abisal decât cele, consacrate astfel, ale lui Nicolae Breban. Să vedem o mostră: "Cât a lipsit Macatist, eu nu l-am uitat, dar mi-am spus că dacă tot a venit dreptatea pe care o aştepta tot românul a venit şi momentul să mă refac la Facultate, care am vrut mai demult dar tot nu s-a putut, că chestia aia cu eliminarea din toate facultăţile a ţinut până la revoluţie pentru mine, nici nu mă mai interesa la o adică, dar asta-i altă discuţie, dar acum la libertate era o chestie de ambiţie şi de reparaţie morală, mai ales când am văzut că toţi repară care ce putea, pe unde apuca, eu de ce să nu repar, mai ales că doctorul Wintris deschisese o universitate ecologică şi m-am dus că mă cunoştea, i-am povestit ca la tatăl meu toată suferinţa ce-am avut şi umilinţa ce am avut de îndurat de la comunişti şi securişti de când m-a dat afară din Facultate şi persecuţia ce am suferit, mai aveam actele, i-am arătat totul şi i-a plăcut şi m-a apreciat cât m-a ascultat şi la urmă m-a înscris direct în anul trei de Facultate, nu eram decât eu în tot anul, dar spunea că în felul ăsta poate să deschidă şi să ţină anul şi chiar l-a ţinut şi după două-trei luni au început să mai vină şi alţii de prin alte părţi, cu probleme, că şi ei pătimise şi se dăduse anunţ că dacă fuseseşi persecutat aşa ca mine puteai să te înscrii direct în anul de care aveai nevoie şi dacă m-am înscris şi am urmat am fost prima absolventă din prima promoţie de la Facultatea de la Universitatea ce-o ţine Wintris care a luat şi sanatoriul mai apoi şi a luat şi orezăriile de pă vremuri care făcea pentru gospodăria de partid orez de mânca dictatura şi tot ceceul şi când s-a întors Macatist eu eram studentă pe terminate şi n-a mai zis nimic, a înţeles şi el că lumea se schimba pe altă faţă, chiar de era tot oamenii ăia, dar acuma se vedea ce ziceau ăi mai bătrâni, că să te ferească Dumnezeu de câte feţe are românul, că oricum ai da-o el tot cu faţa-n sus cade şi cu gura deschisă să te-njure. La un an după ce terminasem Facultatea şi luasem şi diploma, că costa ieftin o diplomă pe vremea aia, cu o mie cinci sute de dolari îţi făcea chiar profesorul de-l aveai lucrarea pe care o voiai, acum s-a mai schimbat lucrurile, e mai industrial, e mai mulţi care trage de bietul student până se vede şi el cu o diplomă, a crescut devizul, se cere pretenţii de ştiinţă mai multe, umblă râma până şi la rectorat dacă studentul vrea să se dea şi la masterat sau de-o bursă p-afară, comisii peste comisii, a prins românul care studiază boala comisiilor, chestia bună e că nu te mai cheamă la cursuri nici de frică, dai saramura toată şi p-ormă te duci şi iei diploma, poţi să trimiţi şalăii şi pe internet am auzit, e o chestie de-asta mai practică, să nu mai streseze studentul, nici nu trecu anul şi a apărut momentul fatal al destinului meu" (pp. 274-276).

Monologul Horciţei candelăreasa, care s-a ţinut cu şoferul lui Goncea, Macatist zis Claxon, "şi-acuma e doamnă la cimitiriul de-l ţine tot alde de-ai lui Brandaburlea", este de nestăvilit. Ţine un capitol întreg (penultimul) şi joacă pe mai multe planuri: suplimentare sau confirmare de informaţie epică; reverberaţie a epocii noi în conştiinţa, ca şi în enteresul unui personaj din media statistică şi antropologică; în fine, proiectare, prin confesiune, a tot ceea ce ocupă mintea şi sufletul unei oarecare femei.

În postfaţă, Bogdan-Alexandru Stănescu face observaţia fină că "Goncea, Brandaburlea, Tomnea (intelectual, de altfel) şi întreaga menajerie ascultată de Lăcustă sunt nu numai personaje, ci stileme ale unui discurs amplu, necruţător, asianic". De acord cu participaţia personajelor, cu tot cu numele lor (Afinoghiu Băcănel-Obănceanu, Jambirică Brandaburlea, Tacsil Burtăncureanu, Şevrolet şi Ohaia Micigana...), la acest supradiscurs satiric, cu efecte caricaturale, adesea, memorabile. Pe de altă parte însă, prin sondarea profundă a psihologiilor şi devoalarea lor, în adevărate turbioane de verbozitate, personajele îşi recapătă dimensiunea de adâncime. Ce le-a luat cu o mână (a satiricului), autorul le dă înapoi cu o alta. Şi anume, acea umanitate urmărită, explorată minuţios de Ioan Lăcustă în prozele sale.

Spuneam că toţi indivizii din roman sunt varietăţi sau virtualităţi ale Securistului. Inclusiv profesorul Tomnea, personaj aparent luminos. Toţi sunt de-ai lui Goncea, mai mult sau mai puţin, conştient sau nu. Dar reciproca îmi pare de asemenea valabilă. În primă şi ultimă instanţă şi Goncea este dintre noi, de-al nostru. Nu cade în afara umanităţii. O exprimă bine, la capătul ei de abjecţie.

Demonicul pur constituie un capitol separat, aşa zicând, al romanului, deşi făcut să interfereze cu vieţile bietelor personaje. Apariţiile şi dispariţiile diavoleşti sunt figurate cu o siguranţă de mare prozator. Atât de bine se inserează diavolii în banalitatea cotidiană pe care urmează s-o dizolve, încât oamenii noştri intră în conversaţie cu ei, dau şi primesc sfaturi, se bucură că au cui să-şi verse ofurile. Şi deodată, un declic în scena dialogată: când demonul îşi arată (la figurat sau la propriu) coarnele, omul o ia razna. Până şi redutabilul părinte Băncilă, care crede, săracul!, că i-a putut veni de hac Aceluia: "... Acum, privindu-l pe insul din faţa sa, care continua să horcăie şi să se agite, popa Băncilă izbucni cu năduf: - Vezi că ţi-am venit de hac?! Credeai că mult o să mă mai chinui? De dimineaţă mă tot ispiteşti, da uite că acum te-am prins! Zvâcni bucuros şi se proţăpi chiar în dreptul aceluia, făcându-şi încă de câteva ori cruce. Îngâna chiar şi un imn de slavă. Dădu să cădelniţeze, bălăngănindu-şi mâinile. - Dom'le, te rog, aer... horcăia acela. Am aici, la piept, o cutiuţă... O tabletă... Mor... Popa Băncilă îi prinse ultimele cuvinte. - Mori, satano, mori, că puterea crucii te-a biruit. Înfrigurat, începu să bată mătănii, psalmodiind tropare alandala, de slavă şi bucurie a biruinţei. Acela mai horcăi o vreme, apoi dădu ochii peste cap şi se linişti. Chiar în clipa aceea controlorul deschise uşa compartimentului, cu un entuziasm piţigăiat: "Biletele la control!" Popa Băncilă, urcat pe banchetă, făcea întruna cruci şi mătănii, aproape ţopăind într-un înfocat joc după psalmodiata bucurie a crucii biruitoare. Acela, cu ochii larg deschişi, cu gura căscată, părea că-l ascultă bucuros nevoie mare." (p. 108).

Replace all (Colcăiala) ne arată ce am pierdut prin dispariţia lui Ioan Lăcustă. Nu doar un om deosebit, discret, de un rar bun-simţ, ci şi un prozator de primă mărime aflat, la şaizeci de ani, în plină putere creatoare...