De ce sînt imposibile experimentele

Textul care urmează a fost scris la incitarea jurnalistei Andra Matzal, care nu a dispus însă (evident - dar nu din vina ei: în presa româneascâ nu este niciodată loc pentru nimic, este o politică aceasta, nu care cumva să se coaguleze ceva, să prindă ceva, cît de cît, sens, Doamne fereşte!) de spaţiul necesar pentru a-l publica integral în cadrul "dosarului" intitulat Literatura multimedia, un preludiu continuu, apărut în suplimentul "Literar şi artistic" al ziarului Adevărul de miercuri, 12 august 2009.

Pînă în 1989, adică în totalitarismul comunist, experimentarea multimedială a literaturii, în special a poeziei, era ca şi imposibilă - sau nu avea, de fapt, rost - din mai multe puncte de vedere şi cu mai multe nuanţe, uneori chiar opuse. În primul rînd, ea era imediat reprimată, cenzurată, adică privită cu suspiciune şi marginalizată zeflemitor, acuza (îmblînzită, între timp, din proletcultism încoace) care i se aplica fiind aceea de "formalism".

Dar nu aspectul acesta explicit represiv mi se pare important, ci faptul că experimentele literare, în general, erau din capul locului, de la rădăcină făcute implicit imposibile, compromise într-un regim politic care prin el însuşi era un experiment. Totalitarismul comunist a fost un experiment social total care dezamorsa, neutraliza aprioric, cu anticipaţie, orice idee de experiment, care nu-şi mai avea, astfel, rostul. Ne aflam într-un regim pur experimental în care poezia era compromisă prin aducerea ei la putere (fiind, de exemplu, urlată pe stadioane), ceea ce constituie anormalitatea însăşi. Pe fondul unui astfel de "experimentalism" politico-social împlinit, singura "experimentare" propriu-zis artistică nu putea fi decît, suprem dialectic, de-realizarea poeziei, afirmarea caracterului ei de simplu text, de "făcătură" contingentă, dez-eroizarea, dez-absolutizarea, artificializarea - dez-ontologizarea artei cuvîntului, reabilitarea, altfel spus, a poeziei tocmai prin "compromiterea" ei.

Totalitarismul comunist a reprezentat apogeul şi sfîrşitul logocentrismului, adică al înseşi condiţiei de posibilitate (şi de triumf performativ) a literaturii. O experimentare multimedială a actului literar nu devine posibilă, şi necesară, urgentă, decît de acum înainte, în post-logocentrism, prin "virarea" textului spre condiţia imaginii, de pildă, adică prin acceptarea, de către artele cuvîntului, a unei paradoxale dispariţii sau retrageri din manifest în invizibilitatea conceptualismului general al artelor vizuale şi performative dominante.

Este ceea ce am încercat, deocamdată, să sugerez în cartea mea (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte (Cartea Românească, 2006), căreia critica română i-a reproşat, printr-un adevărat (şi cu totul neaşteptat) linşaj mediatic organizat pe site-ul Observatorului cultural, tocmai experimentalismul, atît de moderat, totuşi. Literatura, cultura română, ca simptom periferic al culturii globale, respinge, de fapt, orice fel de experimentalism, a cărui idee a fost delegată şi redusă la tehnologic. Trăim un regretabil moment de regresie a curajului cultural, venirea la putere a unei execrabile mic-burghezii mondiale.

Din raţiuni opuse faţă de cele active în totalitarism, experimentul literar şi artistic este, azi, imposibil pentru că, de fapt, s-a generalizat, vizînd însăşi condiţia umană, în totalitatea ei. Sîntem produsele unui experiment reuşit: sperierea, şantajarea, dezarmarea, neutralizarea speciei umane. Ce-ar mai putea, prin urmare, să experimenteze explicit cineva care, colectiv şi individual, este produsul unui experiment implicit, neavînd deci cum să-şi înţeleagă condiţia de artefact?

Personal, de la (Poemul de carton) încoace, îmi organizez lecturile şi performanţele fără autor, fără om, ca produs sintetic, pe bază de înregistrări audio ambientale şi de lectură murală (slide-show-uri), forţînd atenţia şi receptarea prin bruiaj, prin supralicitarea condiţiei urban-rumorale, de "zgomot de fond", a "mesajului": cine vrea să "prindă" ceva, să ciulească urechea, să se lupte să facă linişte! Arta, poezia, producţia de mesaj devine ceva continuu, permanent, dar indistinct, pentru care trebuie, dacă consideri că merită, să te lupţi cetăţeneşte. Artistul nu poate impune nimic. El trebuie, doar, să producă neîncetat, să asigure "fundalul".

Imposibil ieri, imposibil azi, experimentalismul artistic rămîne un privilegiu deoarece reprezintă o miză totală, care ar putea fi periclitată prin denunţarea ei. Ne cantonăm în depăşitul Orwell, cînd de fapt ar trebui să gîndim pornind de la Huxley. Toată lumea vorbeşte, comod, de "Big Brother", dar tocmai această gîndire de-a gata, de hypermarket, devenită, prim media, comună, e soma, ocultînd somatizarea, naturalizarea experimentelor politice al căror produs sîntem.