Ce a fost (în) acel loc, născut din neant şi întors în neant, (în) acea străfulgerare socială a artei petrecută într-o suburbie a Amsterdamului? Cum era, cum a fost viaţa în acel proiect, în acea lucrare de artă ca idee de societate? M-am dus acolo şi am stat, o vreme, acolo, în acel (ne-)loc, ca să scriu, ca să am despre ce scrie, ce scrie.
Loc de joacă, de sport, de adunare. Loc de stat, de vorbit, de întîlnit, de petrecut timpul împreună. Loc de ieşit, dar nu un refugiu, o fugă. Loc de continuat viaţa împreună.
Arta reface "căminele culturale", aşa cum nu au fost ele niciodată: ce pot face indivizii ei înşişi. Arta îi "învaţă" pe oameni să facă ei înşişi, să nu depindă, să nu fie asistaţi: consumatori. Organizează imanenţa perfectă.
Thomas face totul, nu stă nicio clipă, e într-o activitate continuă, făcînd lucruri comune, la îndemînă: pune scaune, montează "decoruri", instalează microfoane, repară. "Is my project, first of all." Nu deleagă şi nu amînă nimic. Tot timpul se întîmplă, se face ceva.
Thomas - artistul - umple spaţiul cu deschideri, practică consolidarea interstiţială infinită: atîtea se pot face! "Noi nici nu ştim ce poate face un corp" (Spinoza, Deleuze). Nici nu ştim cîte putem inventa, cîte putem face, cîte putem imagina! De cîte ne putem bucura creîndu-le noi înşine!
Thomas (arta, artistul) provoacă la producţie de sine.
Marcus Steinweg: Europa şi America gîndite şi utilizate ca nişte categorii ontologice non-substanţiale, ci operaţionale, de lucru. Universitate populară: învăţămînt prin arta (joacă, sport, teatru, internet, filosofie). Activitate. "Subiectul nu a murit. Este viu."
Etica maximală a mijloacelor minime: nu contează cu, pe, din ce se poate scrie, produce, crea, învăţa. Radical: fără mijloace.
Noi ne-am oprit (am fost opriţi) în mijloace, în creaţia de mijloace infinite. Nu contează mijloacele: totul, orice este la îndemînă poate fi, prin refolosire, ca în cazul adevăratelor arte marţiale, utilizat productiv, nu trebuie să producem mijloace în plus, mijlocul este deja-existentul, avem ce recicla, ce refolosi. (Thomas cu copiii.) Totul, orice poate fi refolosit în sens spinozist: să fim activi, să ne auto-afectăm pozitiv. Cea mai bună apărare împotriva autoafectării pasive, adică negative, comune.
Insulă, carusel concentrat - supraînălţat, sub tutela, sub umbrela, în interiorul Eticii.
Tot timpul se întîmplă, se produce ceva.
Supremă lecţie (practică) de înţelepciune a artei. Etică sculpturală post-brâncuşiană: simplitatea, simplificarea procedurilor, a formelor de a produce substanţa. Substanţa există, dar nu este dată, ci se produce. Sau, mai exact, nu apare ca dată decît dacă este produsă.
Dynamis, producţie, acţiune, nu formă. Forma e precară, substanţa e primordială, dar nu este dată, ci se produce: pentru a fi, a apărea, formal, ca dată, trebuie să fie produsă.
Thomas (artistul, arta: subiectul) face tot timpul ceva, deşi este evident că nu poate face totul. Îndeamnă şi exemplifică, dar nu roagă pe nimeni şi nu deleagă nimic. Întreţine realul. În afara celor angajaţi explicit în proiect, nimeni, dacă nu vrea, nu este obligat să facă ceva. Se ajunge, însă, ca simplul fapt de a fi prezent să însemne a face ceva, a produce: prezenţă, co-prezenţă.
E o insulă-sumă, rotund înălţată. O insulă uşor (cîteva trepte fragile, la care trebuie să fii atent) supraînălţată de viaţă, de simplificare productivă.
Arta este aceea de a simplifica şi de a refolosi. Arta este etica refolosirii, arta maximală a mijloacelor minimale.
Utopie: insulă şi estradă (carusel).
Yes, art can!
(va urma)