Johnny Panic şi Biblia Viselor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

În zilele cele mai negre, cînd abia dacă am timp să storc un vis din vechile registre, iar ceea ce dactilografiez se reduce la jelaniile studentelor din anul al doilea care nu reuşesc să obţină un rol în Camino Real, simt cum Johnny Panic îmi întoarce spatele, împietrit precum Everestul şi mai înalt ca Orion, iar motto-ul marii Biblii a Viselor, "Frica perfectă alungă orice altceva", îmi aduce pe buze gust de cenuşă şi de apă cu lămîie. Sînt un eremit umil în ţara porcilor premiaţi, atît de obsedaţi de porumb, încît nu pot vedea abatorul de la capătul drumului. Sînt Ieremia chinuit de viziuni în tărîmul Cockaigne [1].

Şi mai rău: îi văd în fiecare zi pe aceşti doctori de suflete care studiază ca să-i atragă de partea lor pe convertiţii lui Johnny Panic, folosind orice mijloace, dar mai ales vorbind, vorbind şi iar vorbind. Colecţionarii de vise cu ochi profunzi şi barbă stufoasă care m-au precedat în istorie, precum şi urmaşii lor contemporani, cu halate albe, birouri lambrisate cu lemn de pin şi canapele din piele, au practicat şi mai practică şi acum culesul de vise în scopuri lumeşti: sănătate şi bani, bani şi sănătate. Ca să fii un adevărat membru al oştirii lui Johnny Panic, trebuie să uiţi de visător şi să ţii minte visul: visătorul nu e decît un vehicul şubred pentru marele Făcător de Vise. Dar ei refuză să facă asta. Johnny Panic e aur în intestine, iar ei încearcă să-l smulgă printr-un lavaj gastric spiritual.

Uite, de pildă, ce-a păţit Harry Bilbo. Domnul Bilbo a venit în biroul nostru avînd pe umăr, grea ca un coşciug de plumb, mîna lui Johnny Panic. Avea o concepţie interesantă despre mizeria din lume. I-am atribuit un rol important în Biblia Viselor lui Johnny Panic, "A treia carte a fricii", capitolul al nouălea - despre murdărie, boală şi degradare generală. Un prieten al lui Harry cîntase la trompetă în fanfara cercetaşilor cînd erau amîndoi mici. Harry Bilbo cîntase şi el la trompeta prietenului său. Anii au trecut, iar prietenul lui a făcut cancer şi a murit. Apoi, într-o zi, nu foarte demult, un medic oncolog a intrat în casa lui Harry, s-a aşezat pe un fotoliu, a petrecut o bună parte a dimineţii cu mama lui Harry, iar la plecare a dat mîna cu ea şi şi-a deschis singur uşa. Brusc, Harry Bilbo n-a mai vrut să cînte la trompetă, să şadă pe fotolii sau să dea mîna cu cineva, nici măcar dacă toţi cardinalii Romei s-ar fi apucat să-l binecuvînteze non stop, de teamă că va face cancer. Maică-sa trebuia să învîrtă butoanele televizorului, să deschidă şi să închidă robinetele şi să deschidă uşile în locul lui. N-a trecut mult şi Harry nu s-a mai dus la serviciu, din cauza flegmelor şi a excrementelor de cîine de pe stradă. Chestiile alea ţi se lipesc întîi de talpa pantofilor, apoi, cînd îţi scoţi pantofii îţi ajung pe mîini, iar în cele din urmă, la cină, pînă-n gura ta e unul scurt şi nici o sută de Ave Maria nu te mai pot scăpa de reacţia în lanţ.

Picătura care a umplut paharul a fost faptul că Harry a renunţat să mai ridice greutăţi la sala de sport publică după ce a văzut un schilod lucrînd cu halterele. Nu poţi să ştii niciodată ce germeni patogeni poartă schilozii după urechi şi sub unghii. Harry Bilbo trăia zi şi noapte venerîndu-l pe Johnny Panic cu tot atîta pioşenie ca un preot printre cădelniţe şi sfinte taine. Avea o frumuseţe absolut personală.

Ei bine, cîrpacii ăştia în halate albe au reuşit, toţi laolaltă, să-l convingă pe Harry să deschidă singur televizorul şi robinetele de apă şi uşile dulapurilor şi uşile caselor şi uşile barurilor. Pînă să termine cu el, ajunsese să se aşeze pe fotoliile din cinematografe şi pe orice bancă din parcul public, ba chiar să ridice greutăţi în fiecare zi la sala de sport, în ciuda faptului că un alt schilod se apucase să folosească aparatul de vîslit. La sfîrşitul tratamentului a intrat să dea mîna cu directorul clinicii. După cum a spus-o chiar el, Harry Bilbo, era "alt om". Lumina pură a Panicii îi părăsise chipul. A plecat din cabinet condamnat la soarta grosieră pe care aceşti doctori o numesc sănătate şi fericire.

Cam în aceeaşi perioadă cu vindecarea lui Harry Bilbo, o idee nouă începe să se iţească în adîncul creierului meu. E la fel de greu de ignorat ca tălpile goale care apar din sala pentru puncţii lombare. Dacă nu vreau să risc şi să scot din spital un registru, ca nu cumva să fiu descoperită, concediată şi nevoită să pun capăt pentru totdeauna cercetărilor mele, aş putea să-mi accelerez considerabil munca dacă rămîn peste noapte în clădire. Sînt departe de a epuiza resursele clinicii, iar cantitatea neînsemnată de cazuri pe care le pot citi pe parcursul zilei, în timpul scurtelor absenţe ale domnişoarei Taylor nu înseamnă nimic în comparaţie cu ceea ce aş putea studia în cîteva nopţi de copiere constantă. Trebuie să-mi accelerez munca, fie şi numai pentru a-i contracara pe doctori.

Pînă să mă dezmeticesc, la ora cinci îmi îmbrac haina, îi spun bună seara domnişoarei Taylor, care stă, ca de obicei, cinci minute în plus, ca să termine statisticile zilei, şi mă furişez după colţ, în toaleta femeilor. E goală. Mă strecor în WC-ul pacientelor, încui uşa pe dinăuntru şi aştept. N-ar fi imposibil ca vreuna din femeile de serviciu de la clinică să încerce să dărîme uşa, crezînd că a leşinat vreo pacientă pe WC. Ţin pumnii strînşi. După vreo douăzeci de minute uşa toaletei se deschide şi cineva calcă, şchiopătînd peste prag, ca o găină care-şi fereşte piciorul beteag. E domnişoara Taylor - îmi dau seama după oftatul resemnat pe care-l scoate cînd întîlneşte ochiul răutăcios al oglinzii. Aud clinchetul diferitelor ustensile de refacere a machiajului, aşezate pe marginea chiuvetei, plescăitul apei, zgrepţănatul unui pieptene în părul ei creţ, apoi uşa se închide în urma sa cu un scîrţîit prelung de balamale.

Am noroc. La ora şase, cînd ies din toaleta pentru femei, luminile de pe coridor sînt stinse, iar holul etajului al treilea e la fel de pustiu ca o biserică lunea. Am cheia mea de la birou. Dimineaţa eu sosesc prima, aşa că asta nu e o problemă. Maşinile de scris sînt închise şi puse în pupitre, lacătele sînt la locul lor, pe discul telefoanelor, şi totul în lume e aşa cum trebuie să fie.

Dincolo de fereastră, ultima geană de lumină iernatică păleşte. Totuşi, în virtutea obişnuinţei, nu aprind becul din tavan. Nu vreau să fiu depistată de vreun medic sau paznic cu ochi de şoim din clădirile spitalului, aflate de cealaltă parte a curţii mici. Fişetul cu registrele se află pe culoarul fără ferestre în care dau camerele de consultaţie ale doctorilor, iar acestea au ferestrele orientate spre curte. Mă asigur că uşile tuturor camerelor de consultaţie sînt închise. Apoi aprind becul de pe culoar, un bec de douăzeci şi cinci de waţi, cu lumina gălbuie ca seul, care începe să se înnegrească în partea de sus. Însă acum, pentru mine, e mai bun ca un întreg altar plin cu lumînări. Nu m-am gîndit să-mi iau un sandviş. În sertarul mesei mele de lucru se află un măr rămas de la prînz, aşa că-l păstrez pentru crampele pe care le-aş putea simţi pe la unu noaptea şi-mi scot carneţelul de buzunar. Acasă obişnuiesc să rup în fiecare seară din carnet paginile pe care le-am scris în ziua respectivă la serviciu şi să le pun într-un teanc, ca să le copiez în manuscrisul meu. Astfel îmi acopăr urmele, aşa încît nimeni să nu poată ghici vreodată, chiar dacă-mi răsfoieşte într-o doară carneţelul, tipul sau amploarea muncii mele.

Încep sistematic, deschizînd cel mai vechi registru de pe raftul de jos. Coperta cîndva albastră e acum incoloră, paginile sînt copii scrise la indigo, cu urechi de măgar şi litere şterse, dar eu freamăt din cap pînă-n picioare: registrul ăsta de vise era nou-nouţ în ziua cînd m-am născut. Cînd mă voi organiza ca lumea, voi avea supă caldă într-un termos, pentru nopţile din miez de iarnă, plăcinte cu carne de curcan şi ecleruri cu ciocolată. Lunea dimineaţa îmi voi aduce la serviciu, în cea mai mare poşetă a mea, un ondulator de păr şi patru bluze de schimb, pentru ca nimeni să nu vadă că aspectul exterior mi se degradează şi să înceapă să suspecteze poveşti de dragoste nefericite, simpatii stîngiste sau faptul că îmi fac de lucru cu registrele de vise şi stau în clinică patru nopţi pe săptămînă.

Trec unsprezece ore. Am ajuns la cotorul şi seminţele mărului şi la luna mai o mie nouă sute treizeci şi unu, cînd o soră medicală angajată în regim privat tocmai a deschis un sac pentru rufe din dulapul pacientului ei şi a găsit înăuntru cinci capete retezate, inclusiv cel al maică-sii.

Un fir de aer rece îmi atinge ceafa. Din locul unde stau turceşte pe podea, în faţa fişetului, cu registrul greu în poală, observ cu coada ochiului că prin uşa cabinetului de lîngă mine scapă o mică dîră de lumină albastră. Nu doar pe podea, ci şi de-a lungul părţii laterale a uşii. E ciudat, fiindcă m-am convins de la bun început că toate uşile sînt bine închise. Fîşia de lumină albastră se lăţeşte, iar ochii mei se aţintesc asupra a doi pantofi neclintiţi, aflaţi în prag, cu vîrfurile spre mine.

Sînt nişte pantofi din piele maronie, făcuţi în străinătate, cu tălpi groase, ortopedice. Deasupra pantofilor se văd nişte şosete negre de mătase, prin care se întrezăreşte paloarea pielii. Ajung pînă la manşetele pantalonilor din stofă gri cu dunguliţe.
- Ţ-ţ-ţ! mă mustră o voce infinit de blîndă din zona acoperită cu nori de deasupra capului meu. Ce poziţie incomodă! Precis ţi-au amorţit picioarele. Lasă-mă să te ajut. Curînd răsare soarele.

Două mîini mi se strecoară pe sub braţe, pe la spate, şi, clătinîndu-mă ca o gelatină neînchegată, sînt ridicată în picioare, pe care nu mi le simt, fiindcă, într-adevăr, mi-au amorţit. Registrul cade pe jos, cu paginile deschise.
- Stai nemişcată un minut.

Vocea directorului clinicii îmi atinge ca o adiere lobul urechii drepte.
- Apoi circulaţia va reveni la normal.

Sîngele din picioarele mele absente începe să freamăte sub acele unui milion de maşini de cusut, iar imaginea directorului clinicii mi se întipăreşte în creier ca arsă cu fierul roşu. Nici măcar n-am nevoie să întorc privirea: pîntece proeminent, peste care e încheiată vesta gri cu dunguliţe, dinţi de ciocănitoare, galbeni şi încălecaţi, ochi multicolori, ascunşi în spatele ochelarilor cu lentile groase şi iuţi ca fîţele.

Îmi încleştez mîna pe carneţel. Ultima scîndură plutitoare a Titanicului.
Ce ştie, ce ştie?
Totul.
- Ştiu unde se poate găsi o farfurie cu supă fierbinte de pui cu tăiţei.

Vocea lui foşneşte - praf sub pat, şoareci în paie. Mîna lui se sudează cu dragoste paternă pe braţul meu drept. Împinge sub raft cu vîrful lustruit al pantofului registrul tuturor viselor care se petreceau în oraşul meu natal la vremea primului meu scîncet în aerul acestei lumi.

Pe holul învăluit în întunericul zorilor nu întîlnim pe nimeni. Nici pe scara friguroasă din piatră, ce duce spre coridoarele de la subsol, unde Billy, băiatul de la arhivă, trimis acolo într-o seară cu o treabă urgentă, şi-a spart capul sărind treptele.

Încep să merg foarte repede, ca să nu creadă că mă împinge el pe mine.
- Nu mă puteţi concedia, spun calmă. Îmi dau demisia.

Rîsul directorului clinicii iese şuierat din adîncul pîntecelui său ca un acordeon.
- Nu trebuie să te pierdem atît de curînd.

Şoapta lui se prelinge şerpeşte pe coridoarele văruite în alb de la subsol, stîrnind ecouri printre ţevi, printre scaunele cu rotile şi brancardele eşuate peste noapte de-a lungul pereţilor pătaţi de abur.
- O, avem mai multă nevoie de tine decît îţi dai tu seama!

Cotim şi iar cotim şi picioarele mele ţin pasul cu ale lui, pînă ajungem undeva, în acele tuneluri pustii, la un lift cu program permanent, manevrat de un negru cu un singur braţ. Intrăm, uşa se închide scrîşnind, ca uşa unui vagon de vite, apoi urcăm şi iar urcăm. E un lift de marfă grosolan şi zgomotos, deloc asemănător cu lifturile luxoase pentru pacienţi cu care sînt obişnuită în clădirea clinicilor.

Coborîm la un etaj nedeterminat. Directorul clinicii mă conduce de-a lungul unui coridor gol, luminat la intervale regulate de becuri prinse pe tavan în mici cuşti de sîrmă. De o parte şi de alta a holului se află uşi încuiate, cu ferestre cu vizete. Intenţionez să mă despart de directorul clinicii la primul indicator roşu pe care scrie "Ieşire", dar pe traseul nostru nu se vede nici unul. Mă aflu pe teritoriu străin, cu haina pe umeraş, în birou, poşeta şi banii în sertarul de sus al mesei de lucru, carneţelul în mînă şi avîndu-l doar pe Johnny Panic, ca să mă încălzească în atmosfera de eră glaciară de afară.

În faţă o lumină se coagulează şi se înteţeşte. Directorul clinicii, gîfîind puţin după plimbarea asta lungă, în ritm rapid, cu care, evident, nu e obişnuit, mă împinge după un colţ şi apoi într-o încăpere pătrată, puternic luminată.
- Iat-o.
- Mica vrăjitoare!

Domnişoara Milleravage îşi saltă tonajul de la biroul din oţel, aşezat cu faţa spre uşă.
Pereţii şi tavanul încăperii sînt făcute din plăci metalice nituite, ca la o navă militară. Nu există ferestre.

Din celulele mici, cu gratii, înşirate pe laturile încăperii şi în fundul ei, văd cum se holbează la mine cei mai mari preoţi ai lui Johnny Panic, cu braţele legate la spate în cămăşile de noapte albe ale secţiei, cu ochii mai roşii ca jarul şi arzînd flămînzi.

Mă întîmpină cu cîrîituri şi mormăieli bizare, de parcă ar avea limba încremenită între fălci. Au auzit, fără îndoială, de munca mea, ca urmare a zvonisticii lui Johnny Panic, şi vor să ştie cît de bine le merge apostolilor lui în lume.

Ridic mîinile ca să-i liniştesc, ţinînd carneţelul sus, şi vorbesc cu un glas la fel de răsunător ca orga lui Johnny Panic, în timp ce totul încetează.
- Pace! Vă aduc...
Cartea.
- Nu începe iar cu povestea aia, drăguţă.

Domnişoara Milleravage dansează în faţa mea, în dosul mesei ei de lucru, ca un elefant dresat.

Directorul clinicii închide uşa încăperii.

În clipa cînd domnişoara Milleravage se mişcă, observ ce ascundea corpul ei voinic în spatele biroului: un pat alb, înalt pînă-n dreptul taliei unui bărbat, cu un singur cearşaf pus peste saltea, imaculat şi întins ca pielea pe o tobă. La căpătîiul patului e o masă pe care stă o cutie metalică, acoperită de cadrane şi indicatoare.

Cutia pare să se uite la mine din colacul de cabluri electrice cu capul ei urît, de tinichea, modelul cel mai recent de Ucigaş al lui Johnny Panic.

Mă pregătesc să sar într-o parte. Cînd Domnişoara Milleravage dă să înşface, dar mîna ei grasă apucă un pumn de nimic. Porneşte iarăşi spre mine, cu un zîmbet la fel de apăsător ca zilele caniculare din august.
- Fără figuri. Fără figuri. Iau eu carnetul acela negru.

Oricît de repede aş fugi pe după patul cel înalt şi alb, domnişoara Milleravage e atît de rapidă, încît ai zice că poartă patine cu rotile. Înşfacă şi prinde. Izbesc cu pumnii în trupul ei mare şi voinic, în sînii ei goi, lipsiţi de lapte, pînă cînd mîinile ei îmi prind încheieturile în cercuri de fier şi respiraţia ei îmi susură cu o duhoare iubitoare, mai rea decît subsolul morgii:
- Copila mea, copila mea s-a întors la mine...
- A stat iarăşi o grămadă de timp cu Johnny Panic, spune directorul clinicii, trist şi sever.
- Obrăznicătură mică.

Patul alb e pregătit. Cu o blîndeţe teribilă, domnişoara Milleravage îmi scoate ceasul de la mînă, inelele de pe degete, agrafele din păr. Începe să mă dezbrace. Cînd rămîn goală, sînt miruită pe tîmple şi înfăşurată în cearşafuri virginale ca prima zăpadă.

Apoi din cele patru colţuri ale încăperii şi de la uşa din spatele meu vin cinci falşi preoţi, în halate chirurgicale albe şi cu măşti pe chip, al căror singur ţel în viaţă e să-l răstoarne pe Johnny Panic de pe tronul său. Ei vin şi mă întind pe pat, pe spate, cît sînt de lungă. Mi se pune coroana de sîrmă pe cap şi anafura uitării pe limbă. Preoţii mascaţi se duc la posturile lor şi prind bine: unul piciorul meu stîng, altul pe cel drept, unul braţul meu drept, altul pe cel stîng. Şi unul la capul meu, lîngă cutia metalică, unde nu pot să-l văd.

Din firidele lor, înghesuite de-a lungul pereţilor, credincioşii dau glas protestelor. Încep incantaţia evlavioasă:

Singurul lucru demn de iubire e Frica însăşi.
Dragostea de Frică e începutul înţelepciunii.
Singurul lucru demn de iubire e Frica însăşi.
Fie ca Frica, Frica, Frica să domnească pretutindeni.

Nici domnişoara Milleravage, nici directorul clinicii şi nici preoţii n-au timp să le pună botniţă.
Se dă semnalul.
Maşinăria îi trădează.

În clipa cînd mi se pare că sînt complet pierdută, chipul lui Johnny Panic apare într-un nimb de arcuri luminoase pe tavan. Tremur ca o frunză în dinţii harului divin. Barba lui e făcută din fulgere. Are fulgere în ochi. Cuvîntul lui electrizează şi luminează universul.

În aer pîrîie îngerii lui cu limbă albastră şi halou de fulgere.
Dragostea lui e saltul de la etajul douăzeci, funia în jurul gîtului, cuţitul în inimă.
Nu-i uită pe ai lui.

Notă:
[1] Tărâm imaginar al traiului uşor şi luxos.