Alain de Botton
Arhitectura fericirii
Editura Vellant, 2009
traducere din engleză de Ema Stere
Arhitectura fericirii
Editura Vellant, 2009
traducere din engleză de Ema Stere
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
I. Semnificaţia arhitecturii
1.
O casă cu etajele retrase, pe o stradă tivită de copaci. Ceva mai devreme, această casă răsuna de strigătele copiilor şi de vocile adulţilor, dar de câteva ore, de când ultimul său locatar a plecat (cu ghiozdanul în spate), a rămas să savureze dimineaţa de una singură. Soarele s-a ridicat peste frontoanele caselor de vizavi şi se revarsă acum prin ferestrele de la parter, colorând pereţii interiori de culoarea untului şi încălzind faţada de cărămidă roşie. În săgeţile solare, trombocite de praf plutesc supuse parcă unui vals tăcut. Din hol se aude murmurul traficului dens de la depărtare de câteva străzi. Din când în când, cutia de scrisori se deschide cu un zăngănit, pentru a primi câte o broşură jalnică.I. Semnificaţia arhitecturii
1.
Casa dă semne că se bucură să fie goală. Se rearanjează după noapte, îşi curăţă ţevile şi-şi pocneşte încheieturile. Această creatură demnă şi experimentată, cu venele de aramă şi picioarele de lemn cuibărite într-un pat de argilă, a îndurat multe: mingi izbite de zidurile dinspre grădină, uşi trântite cu furie, tentative de a sta în cap de-a lungul coridoarelor sale, greutatea şi suspinele echipamentelor electrice şi sondajele pe care instalatori nepricepuţi le-au întreprins în adâncurile sale. În ea se adăposteşte o familie de patru persoane, căreia i se adaugă o colonie de furnici în zona fundaţiilor şi, primăvara, pui de prihori în hornuri. Îşi oferă, de asemenea, umărul unui vrej plăpând (sau doar indolent) de sângele-voinicului, care se sprijină de zidul grădinii, tolerând avansurile unui roi de albine peripatetice.
Casa a devenit, cu timpul, martor atotcunoscător. A participat la prime seducţii, a urmărit scrierea lecţiilor, a văzut bebeluşi în scutece proaspăt sosiţi de la spital, a fost surprinsă în toiul nopţii de conferinţe ţinute în şoaptă, în bucătărie. A trecut prin nopţi de iarnă, când ferestrele îi erau reci ca pungile de mazăre îngheţată, şi prin după-amiezile de vară, în care pereţii ei de cărămidă răspândeau căldura pâinii proaspăt scoase din cuptor.
Nu a fost doar un sanctuar fizic, ci şi unul psihologic. O păstrătoare a identităţii. De-a lungul anilor, proprietarii ei s-au întors după perioade petrecute aiurea şi, privind în jurul lor, şi-au amintit cine erau. Dalele de piatră de la parter sugerează serenitate şi o eleganţă îmbătrânită, în timp ce regularitatea dulapurilor din bucătărie oferă un model de ordine şi disciplină neinhibantă. Masa din sufragerie, cu muşamaua ei imprimată cu flori mari de piciorul-cocoşului, pare o explozie de veselie, pusă în valoare de zidul sever de beton de alături. De-a lungul scărilor, mici naturi moarte cu ouă şi lămâi arată cât de complicate şi de frumoase sunt lucrurile obişnuite. Pe pervazul unei ferestre, un vas de sticlă plin cu albăstrele te ajută să rezişti tentaţiei melancolice. La etaj, o cameră îngustă şi goală, al cărei luminator dă spre nori nerăbdători, ce aleargă grăbiţi peste macarale şi hornuri, este spaţiul în care se nasc gânduri tămăduitoare.
Chiar dacă această casă nu are soluţii pentru toate nevoile ocupanţilor săi, camerele sale sunt dovada unei stări de fericire, la care arhitectura şi-a adus contribuţia distinctivă.
2.
Însă preocuparea pentru arhitectură nu a fost niciodată scutită de suspiciuni. Au existat îndoieli cu privire la seriozitatea subiectului, la valoarea sa morală şi la costurile pe care le presupune. Un număr îngrijorător de persoane, unii dintre cei mai inteligenţi oameni ai planetei au refuzat cu dispreţ orice preocupare pentru decoraţiuni şi design, considerând că, dimpotrivă, mulţumirea sufletească ţine de chestiuni imateriale şi invizibile.Se spune că, în Grecia antică, filosoful stoic Epictet l-ar fi întrebat pe un prieten, care era zdrobit de durere fiindcă îi arsese casa din temelii: "Dacă într-adevăr înţelegi cum este condus universul, cum poţi să jeleşti după nişte bucăţi de stâncă şi pietricele frumoase?" (Nu se ştie cât a mai rezistat prietenia lor.) Legenda spune că, după ce a auzit glasul lui Dumnezeu, sihastra creştină Alexandra şi-a vândut casa, s-a închis într-un mormânt de piatră şi nu a mai privit niciodată lumea de afară, în timp ce un alt sihastru, Pavel din Scetis, a dormit pe o pătură pe podeaua unei colibe de lut fără ferestre, recitând trei sute de rugăciuni în fiecare zi şi a suferit doar când a auzit despre un alt sfânt, care ajunsese la şapte sute de rugăciuni şi dormea într-un coşciug.
Asemenea exemple de austeritate au fost o constantă a istoriei. În primăvara anului 1137, călugărul cistercian Sf. Bernard din Clairvaux a umblat de jur împrejurul Lacului Geneva, fără a-i observa măcar existenţa. De asemenea, după patru ani petrecuţi în mânăstirea sa, Sf. Bernard nu a putut spune dacă sala de mese avea tavan boltit (are) sau câte ferestre erau în sanctuarul bisericii (trei). Vizitând mânăstirea cartuziană din Dauphine, Sf. Bernard şi-a uimit gazdele sosind călare pe un magnific cal alb, contrazicând valorile ascetice pe care le propovăduia, însă a explicat că împrumutase animalul de la un unchi bogat şi uitase pur şi simplu de el în timpul celor patru zile în care traversase Franţa.
3.Asemenea eforturi încăpăţânate de a dispreţui experienţele vizuale au fost, totuşi, contracarate întotdeauna de tentative la fel de consecvente de a modela lumea materială în scopuri estetice. Oamenii şi-au deformat spinările sculptând flori pe grinzile tavanelor şi şi-au stricat vederea brodând animale pe feţele de masă. Au renunţat la weekend pentru a ascunde cabluri inestetice în dosul pervazurilor. S-au gândit cu grijă la blaturile care s-ar potrivi în bucătărie. Şi-au imaginat cum e să trăieşti în casele inaccesibil de scumpe din reviste şi s-au posomorât, simţind tristeţea cuiva care trece pe lângă un străin frumos pe o stradă aglomerată.
Se pare că oscilăm între dorinţa de a ne stăpâni simţurile şi de a deveni indiferenţi la mediul înconjurător şi impulsul contradictoriu de a cunoaşte măsura în care identităţile noastre sunt legate indisolubil de locurile în care trăim şi cum se schimbă odată cu acestea. O cameră urâtă poate coagula toate bănuielile noastre că viaţa ar fi incompletă, în timp ce una scăldată în soare, decorată cu plăci de calcar galbene ca mierea, poate susţine tot ce e plin de speranţă în noi.
Credinţa în semnificaţia arhitecturii se bazează pe ideea că, în bine şi în rău, suntem oameni diferiţi în locuri diferite şi pe convingerea că sarcina arhitectului este să ne redea persoana care am putea fi, în mod ideal.
Dar sensibilitatea faţă de arhitectură are şi aspecte mai problematice. Dacă o cameră poate modifica modul în care ne simţim, dacă fericirea noastră poate depinde de culoarea pereţilor sau de forma unei uşi, ce se va întâmpla cu noi în majoritatea locurilor pe care suntem siliţi să le privim şi în care trebuie să trăim? Ce vom păţi într-o casă cu ferestre ca de închisoare, cu mochetă pătată şi draperii de plastic?
Suntem feriţi de posibilitatea unei suferinţe permanente prin faptul că putem închide ochii la majoritatea lucrurilor din jur, căci sunt întotdeauna pete umede şi tavane crăpate, oraşe ruinate şi docuri ruginite undeva, prin apropiere. Nu putem rămâne sensibili la infinit la un mediu pe care nu avem mijloacele să-l schimbăm în bine - şi sfârşim prin a deveni atât de conştienţi pe cât ne permitem să fim. În rezonanţă cu atitudinea filozofilor stoici sau cu cea a Sf. Bernard înconjurând Lacul Geneva, ne putem trezi susţinând că, în definitiv, nu prea contează cum arată clădirile, ce e pe tavan sau cum a fost tratat peretele - profesiuni de credinţă care izvorăsc nu atât dintr-o indiferenţă faţă de frumuseţe, cât din nevoia de a îndepărta tristeţea care ne-ar cuprinde dacă am rămâne vulnerabili la atât de multele absenţe ale frumuseţii.
Dar chiar şi atunci când ne-am atins scopurile, clădirile noastre au tendinţa supărătoare de a se descompune cu viteză accelerată. Poate fi dificil să te plimbi printr-o casă proaspăt decorată fără să te întristeze anticiparea degradării care abia aşteaptă să înceapă: cât de repede se vor crăpa pereţii, se vor îngălbeni dulapurile albe şi se vor păta covoarele? Ruinele Antichităţii sunt o lecţie pentru oricine îi aşteaptă cu nerăbdare pe constructori să-şi termine treaba. Cât de mândri trebuie să fi fost proprietarii de case din Pompei.
În eseul Despre tranziţie / On Transience(1916), Sigmund Freud îşi aminteşte de o plimbare pe care a făcut-o prin Munţii Dolomiţi împreună cu poetul Rainer Maria Rilke. Era o zi de vară superbă; flori străluceau peste tot şi fluturi coloraţi dansau peste pajişti. Psihanalistul se bucura că a ieşit în aer liber (plouase toată săptămâna), dar însoţitorul lui a mers tot timpul cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, păstrând tăcerea. Asta nu înseamnă că Rilke era orb la frumuseţea din jur; pur şi simplu nu putea ignora cât de provizoriu era totul. După cum susţine Freud, tovarăşului său îi era imposibil să ignore "că toată această frumuseţe era menită să piară, că urma să dispară la sosirea iernii, ca toată frumuseţea umană şi toată frumuseţea pe care omul a creat-o sau o poate crea".
Freud l-a privit fără simpatie; pentru el, capacitatea de a iubi ceva atrăgător, oricât de fragil ar fi acel ceva, era un semn de sănătate psihologică. Însă atitudinea lui Rilke, oricât de nepotrivită, ne ajută să înţelegem că oamenii care sunt în cea mai mare măsură sclavii frumuseţii sunt cei mai conştienţi - şi mai întristaţi - de natura ei efemeră. Asemenea entuziaşti melancolici văd gaura pe care o va face molia în perdea şi distrugerea care ameninţă orice plan. Ei pot anula în orice moment o întâlnire cu un agent imobiliar, conştienţi că orice casă li se oferă - ca şi oraşul sau civilizaţia însăşi - va deveni în curând un morman de cărămizi sfărâmate, peste care se vor târî, triumfători, gândacii. Alţii ar prefera să închirieze o cameră sau să trăiască într-un butoi pentru a nu vedea cum obiectele pe care le iubesc se descompun încetul cu încetul.
O pasiune pentru arhitectură dusă la extrem ne poate transforma în esteţi, în personaje excentrice care îşi supraveghează casele cu vigilenţa paznicilor de muzeu, patrulând prin camere în căutarea unei pete, cu o cârpă umedă sau un burete în mână. Esteţii sunt nevoiţi să evite compania copiilor mici şi, atunci când îşi invită prietenii la cină, ignoră conversaţia pentru a urmări dacă nu cumva cineva se sprijină de perete, lăsând acolo o urmă în formă de cap.
Ar fi plăcut să putem refuza să acordăm semnificaţie petelor rebele. Însă esteţii ne silesc să ne gândim că, uneori, fericirea depinde de prezenţa ori de absenţa unei urme, că, în anumite situaţii, între frumuseţe şi urâţenie sunt doar câţiva milimetri, că o singură pată poate distruge un perete şi că o trăsătură rebelă de pensulă poate anula un peisaj. Ar trebui să le mulţumim acestor firi sensibile că ne arată cu o onestitate dramatică că e posibil ca valorile noastre să fie contradictorii: de exemplu, dragostea
pentru arhitectura frumoasă şi interesul pentru o viaţă de familie exuberantă şi plină de afecţiune.
Cât de înţelepţi erau filozofii antici când ne sugerau să excludem din viziunea noastră asupra fericirii orice ar putea fi într-o zi acoperit de lavă sau spulberat de un uragan, orice ar putea fi mânjit de ciocolată sau pătat de vin.
Putem simţi nelinişte sau invidie, chiar dacă pavajul pe care stăm a fost adus dintr-o carieră de piatră aflată la mare distanţă şi tocurile ferestrelor, minunat sculptate, au fost pictate într-un cenuşiu liniştitor. Metronomul nostru interior poate să rămână indiferent la eforturile muncitorilor de a crea o fântână sau de a aranja în mod simetric nişte stejari. Putem să ne certăm crunt şi să ameninţăm cu divorţul într-o clădire semnată de Geoffrey Bawa sau Louis Kahn. Casele ne pot invita să împărtăşim cu ele o stare de spirit de care suntem incapabili. Arhitectura cea mai nobilă ne ajută uneori mai puţin decât o siestă sau o aspirină.
Cei care au făcut din frumuseţea arhitecturală opera vieţii lor ştiu prea bine cât de inutile pot fi strădaniile lor. După ce a întreprins un studiu exhaustiv al clădirilor din Veneţia, John Ruskin a recunoscut, într-un moment de luciditate şi depresie, că puţini veneţieni păreau înălţaţi sufleteşte de oraşul lor, care este probabil cea mai frumoasă tapiserie urbană din lume. În apropierea Bazilicii San Marco (descrisă de Ruskin în Pietrele Veneţiei drept "un volum de rugăciuni, un uriaş manuscris împodobit cu miniaturi, legat cu alabastru în loc de pergament, decorat cu stâlpi de porfir în loc de pietre preţioase şi scris pe dinăuntru şi pe dinafară cu litere de email şi aur"), oamenii stăteau în cafenele, citeau ziarele, făceau plajă, se certau şi furau unul de la celălalt în timp ce, de pe acoperişul bisericii, "figura lui Cristos şi cele ale îngerilor Lui priveau în jos către ei".
Înzestrată cu o forţă care este pe cât de nestatornică, pe atât de greu de exprimat, arhitectura va fi întotdeauna un competitor slab în faţa raţiunilor utilitariste. E greu să argumentezi că merită să investeşti bani pentru a demola şi a reconstrui o stradă urâtă, dar folositoare. E neplăcut ca, în faţa unor nevoi mai tangibile, să fii nevoit să susţii că trebuie îndreptat un stâlp de felinar care s-a strâmbat sau că trebuie înlocuită o ramă de fereastră fiindcă nu se potriveşte. Arhitectura frumoasă nu are avantajele concrete ale unui vaccin ori ale unei farfurii cu orez. Prin urmare, grija faţă de ea nu va deveni niciodată o prioritate politică dominantă, în măsura în care şi dacă am investi mari eforturi şi sacrificii pentru ca toate clădirile din lume să rivalizeze cu cele din Piaţa San Marco, şi dacă ne-am petrece restul zilelor în Villa Rotonda sau în Casa de sticlă, tot am fi bântuiţi de indispoziţii.
Pare logic să presupui că oamenii au ceva din trăsăturile clădirilor de care sunt atraşi: te aştepţi ca oamenii care sunt sensibili la farmecul unei ferme vechi, cu pereţii din pietre cioplite neregulat şi prinse în mortar subţire, care apreciază reflexiile lumânărilor pe plăci de ceramică decorate manual, care sunt seduşi de biblioteci cu rafturile pline, de la podea până la tavan, de cărţi care miros dulce-prăfuit şi cărora le place să stea întinşi pe podea lângă franjurii unui covor turcesc complicat să ştie câte ceva despre răbdare şi stabilitate, sensibilitate şi blândeţe, inteligenţă şi cunoaştere, scepticism şi încredere. Te aştepţi ca asemenea entuziaşti să tânjească întreaga viaţă după valorile întrupate în obiectele pe care le apreciază.
Însă oricare ar fi afinităţile teoretice dintre frumuseţe şi bunătate, nu încape îndoială că, în practică, ferme şi căsuţe, conace şi apartamente de pe malul râului au găzduit nenumăraţi tirani şi criminali, sadici şi snobi, personaje complet indiferente la deosebirea dintre calităţile mediului în care trăiau şi vieţile proprii.
Picturile religioase medievale ne pot aduce aminte de tristeţe şi păcat, ne pot îndepărta de aroganţă şi preocupări lumeşti, pentru a ne da umilinţa necesară în faţa imprevizibilităţii şi greutăţilor vieţii, dar atârnă inerte pe pereţii camerei de zi fără să poată protesta când majordomii împart aperitivele şi măcelarii plănuiesc următoarea mişcare.
Arhitectura poate să conţină mesaje morale; însă nu are puterea de a le pune în aplicare. Oferă sugestii, în loc să facă legi. Ea nu ne ordonă, ci ne invită să îi împărtăşim spiritul, dar nu poate evita încălcarea acestui spirit.
Ar trebui să avem amabilitatea să nu învinuim clădirile pentru propriul nostru eşec de a urma sfaturile pe care ni le oferă cu atâta subtilitate.
Prin ineficienţa sa, arhitectura se coboară la nivelul grădinăritului: interesul pentru mânere de uşi sau stucaturi de tavan poate părea la fel de demn de dispreţ ca preocuparea pentru creşterea trandafirilor ori a tufelor de levănţică. Aşa că e scuzabilă concluzia că există cauze mai importante cărora fiinţele umane să se devoteze.
Se pare că oscilăm între dorinţa de a ne stăpâni simţurile şi de a deveni indiferenţi la mediul înconjurător şi impulsul contradictoriu de a cunoaşte măsura în care identităţile noastre sunt legate indisolubil de locurile în care trăim şi cum se schimbă odată cu acestea. O cameră urâtă poate coagula toate bănuielile noastre că viaţa ar fi incompletă, în timp ce una scăldată în soare, decorată cu plăci de calcar galbene ca mierea, poate susţine tot ce e plin de speranţă în noi.
Credinţa în semnificaţia arhitecturii se bazează pe ideea că, în bine şi în rău, suntem oameni diferiţi în locuri diferite şi pe convingerea că sarcina arhitectului este să ne redea persoana care am putea fi, în mod ideal.
4.
Suntem, uneori, nerăbdători să accentuăm influenţa mediului în care trăim. În sufrageria unei case din Republica Cehă, vedem un exemplu al modului în care pereţii, scaunele şi podelele se pot combina pentru a crea o atmosferă în care să înflorească ce e mai bun în noi. Acceptăm cu recunoştinţă puterea de care poate dispune o simplă cameră.Dar sensibilitatea faţă de arhitectură are şi aspecte mai problematice. Dacă o cameră poate modifica modul în care ne simţim, dacă fericirea noastră poate depinde de culoarea pereţilor sau de forma unei uşi, ce se va întâmpla cu noi în majoritatea locurilor pe care suntem siliţi să le privim şi în care trebuie să trăim? Ce vom păţi într-o casă cu ferestre ca de închisoare, cu mochetă pătată şi draperii de plastic?
Suntem feriţi de posibilitatea unei suferinţe permanente prin faptul că putem închide ochii la majoritatea lucrurilor din jur, căci sunt întotdeauna pete umede şi tavane crăpate, oraşe ruinate şi docuri ruginite undeva, prin apropiere. Nu putem rămâne sensibili la infinit la un mediu pe care nu avem mijloacele să-l schimbăm în bine - şi sfârşim prin a deveni atât de conştienţi pe cât ne permitem să fim. În rezonanţă cu atitudinea filozofilor stoici sau cu cea a Sf. Bernard înconjurând Lacul Geneva, ne putem trezi susţinând că, în definitiv, nu prea contează cum arată clădirile, ce e pe tavan sau cum a fost tratat peretele - profesiuni de credinţă care izvorăsc nu atât dintr-o indiferenţă faţă de frumuseţe, cât din nevoia de a îndepărta tristeţea care ne-ar cuprinde dacă am rămâne vulnerabili la atât de multele absenţe ale frumuseţii.
5.
Există destule motive pentru care ambiţiile de a crea o arhitectură extraordinară trezesc suspiciuni. Clădirile rareori trădează eforturile pe care le-a presupus construirea lor. Ele nu suflă o vorbă despre falimente, întârzieri, teamă şi praful pe care l-au suportat. Farmecul lor este adesea legat de o înfăţişare aparent nonşalantă. Doar atunci când ne încercăm propria îndemânare în construcţii suntem iniţiaţi în dificultatea de a convinge materiale, de a convinge alte fiinţe umane să coopereze la planurile noastre pentru ca două bucăţi de sticlă să se unească într-o linie dreaptă, pentru ca o lampă să atârne simetric deasupra scărilor, pentru ca un boiler să se aprindă când trebuie sau nişte stâlpi de beton să susţină un acoperiş.Dar chiar şi atunci când ne-am atins scopurile, clădirile noastre au tendinţa supărătoare de a se descompune cu viteză accelerată. Poate fi dificil să te plimbi printr-o casă proaspăt decorată fără să te întristeze anticiparea degradării care abia aşteaptă să înceapă: cât de repede se vor crăpa pereţii, se vor îngălbeni dulapurile albe şi se vor păta covoarele? Ruinele Antichităţii sunt o lecţie pentru oricine îi aşteaptă cu nerăbdare pe constructori să-şi termine treaba. Cât de mândri trebuie să fi fost proprietarii de case din Pompei.
În eseul Despre tranziţie / On Transience(1916), Sigmund Freud îşi aminteşte de o plimbare pe care a făcut-o prin Munţii Dolomiţi împreună cu poetul Rainer Maria Rilke. Era o zi de vară superbă; flori străluceau peste tot şi fluturi coloraţi dansau peste pajişti. Psihanalistul se bucura că a ieşit în aer liber (plouase toată săptămâna), dar însoţitorul lui a mers tot timpul cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, păstrând tăcerea. Asta nu înseamnă că Rilke era orb la frumuseţea din jur; pur şi simplu nu putea ignora cât de provizoriu era totul. După cum susţine Freud, tovarăşului său îi era imposibil să ignore "că toată această frumuseţe era menită să piară, că urma să dispară la sosirea iernii, ca toată frumuseţea umană şi toată frumuseţea pe care omul a creat-o sau o poate crea".
Freud l-a privit fără simpatie; pentru el, capacitatea de a iubi ceva atrăgător, oricât de fragil ar fi acel ceva, era un semn de sănătate psihologică. Însă atitudinea lui Rilke, oricât de nepotrivită, ne ajută să înţelegem că oamenii care sunt în cea mai mare măsură sclavii frumuseţii sunt cei mai conştienţi - şi mai întristaţi - de natura ei efemeră. Asemenea entuziaşti melancolici văd gaura pe care o va face molia în perdea şi distrugerea care ameninţă orice plan. Ei pot anula în orice moment o întâlnire cu un agent imobiliar, conştienţi că orice casă li se oferă - ca şi oraşul sau civilizaţia însăşi - va deveni în curând un morman de cărămizi sfărâmate, peste care se vor târî, triumfători, gândacii. Alţii ar prefera să închirieze o cameră sau să trăiască într-un butoi pentru a nu vedea cum obiectele pe care le iubesc se descompun încetul cu încetul.
O pasiune pentru arhitectură dusă la extrem ne poate transforma în esteţi, în personaje excentrice care îşi supraveghează casele cu vigilenţa paznicilor de muzeu, patrulând prin camere în căutarea unei pete, cu o cârpă umedă sau un burete în mână. Esteţii sunt nevoiţi să evite compania copiilor mici şi, atunci când îşi invită prietenii la cină, ignoră conversaţia pentru a urmări dacă nu cumva cineva se sprijină de perete, lăsând acolo o urmă în formă de cap.
Ar fi plăcut să putem refuza să acordăm semnificaţie petelor rebele. Însă esteţii ne silesc să ne gândim că, uneori, fericirea depinde de prezenţa ori de absenţa unei urme, că, în anumite situaţii, între frumuseţe şi urâţenie sunt doar câţiva milimetri, că o singură pată poate distruge un perete şi că o trăsătură rebelă de pensulă poate anula un peisaj. Ar trebui să le mulţumim acestor firi sensibile că ne arată cu o onestitate dramatică că e posibil ca valorile noastre să fie contradictorii: de exemplu, dragostea
pentru arhitectura frumoasă şi interesul pentru o viaţă de familie exuberantă şi plină de afecţiune.
Cât de înţelepţi erau filozofii antici când ne sugerau să excludem din viziunea noastră asupra fericirii orice ar putea fi într-o zi acoperit de lavă sau spulberat de un uragan, orice ar putea fi mânjit de ciocolată sau pătat de vin.
6.
Arhitectura ne dezorientează şi prin inconsecvenţa cu care ne oferă acea fericire pe care o promite. Dacă o clădire atrăgătoare poate, uneori, să ne trezească o stare de spirit pozitivă, sunt momente în care nici cel mai plăcut loc din lume nu ne scapă de tristeţe sau mizantropie.Putem simţi nelinişte sau invidie, chiar dacă pavajul pe care stăm a fost adus dintr-o carieră de piatră aflată la mare distanţă şi tocurile ferestrelor, minunat sculptate, au fost pictate într-un cenuşiu liniştitor. Metronomul nostru interior poate să rămână indiferent la eforturile muncitorilor de a crea o fântână sau de a aranja în mod simetric nişte stejari. Putem să ne certăm crunt şi să ameninţăm cu divorţul într-o clădire semnată de Geoffrey Bawa sau Louis Kahn. Casele ne pot invita să împărtăşim cu ele o stare de spirit de care suntem incapabili. Arhitectura cea mai nobilă ne ajută uneori mai puţin decât o siestă sau o aspirină.
Cei care au făcut din frumuseţea arhitecturală opera vieţii lor ştiu prea bine cât de inutile pot fi strădaniile lor. După ce a întreprins un studiu exhaustiv al clădirilor din Veneţia, John Ruskin a recunoscut, într-un moment de luciditate şi depresie, că puţini veneţieni păreau înălţaţi sufleteşte de oraşul lor, care este probabil cea mai frumoasă tapiserie urbană din lume. În apropierea Bazilicii San Marco (descrisă de Ruskin în Pietrele Veneţiei drept "un volum de rugăciuni, un uriaş manuscris împodobit cu miniaturi, legat cu alabastru în loc de pergament, decorat cu stâlpi de porfir în loc de pietre preţioase şi scris pe dinăuntru şi pe dinafară cu litere de email şi aur"), oamenii stăteau în cafenele, citeau ziarele, făceau plajă, se certau şi furau unul de la celălalt în timp ce, de pe acoperişul bisericii, "figura lui Cristos şi cele ale îngerilor Lui priveau în jos către ei".
Înzestrată cu o forţă care este pe cât de nestatornică, pe atât de greu de exprimat, arhitectura va fi întotdeauna un competitor slab în faţa raţiunilor utilitariste. E greu să argumentezi că merită să investeşti bani pentru a demola şi a reconstrui o stradă urâtă, dar folositoare. E neplăcut ca, în faţa unor nevoi mai tangibile, să fii nevoit să susţii că trebuie îndreptat un stâlp de felinar care s-a strâmbat sau că trebuie înlocuită o ramă de fereastră fiindcă nu se potriveşte. Arhitectura frumoasă nu are avantajele concrete ale unui vaccin ori ale unei farfurii cu orez. Prin urmare, grija faţă de ea nu va deveni niciodată o prioritate politică dominantă, în măsura în care şi dacă am investi mari eforturi şi sacrificii pentru ca toate clădirile din lume să rivalizeze cu cele din Piaţa San Marco, şi dacă ne-am petrece restul zilelor în Villa Rotonda sau în Casa de sticlă, tot am fi bântuiţi de indispoziţii.
7.
Casele frumoase nu garantează fericirea şi nici nu îmbunătăţesc caracterul celor care locuiesc în ele.Pare logic să presupui că oamenii au ceva din trăsăturile clădirilor de care sunt atraşi: te aştepţi ca oamenii care sunt sensibili la farmecul unei ferme vechi, cu pereţii din pietre cioplite neregulat şi prinse în mortar subţire, care apreciază reflexiile lumânărilor pe plăci de ceramică decorate manual, care sunt seduşi de biblioteci cu rafturile pline, de la podea până la tavan, de cărţi care miros dulce-prăfuit şi cărora le place să stea întinşi pe podea lângă franjurii unui covor turcesc complicat să ştie câte ceva despre răbdare şi stabilitate, sensibilitate şi blândeţe, inteligenţă şi cunoaştere, scepticism şi încredere. Te aştepţi ca asemenea entuziaşti să tânjească întreaga viaţă după valorile întrupate în obiectele pe care le apreciază.
Însă oricare ar fi afinităţile teoretice dintre frumuseţe şi bunătate, nu încape îndoială că, în practică, ferme şi căsuţe, conace şi apartamente de pe malul râului au găzduit nenumăraţi tirani şi criminali, sadici şi snobi, personaje complet indiferente la deosebirea dintre calităţile mediului în care trăiau şi vieţile proprii.
Picturile religioase medievale ne pot aduce aminte de tristeţe şi păcat, ne pot îndepărta de aroganţă şi preocupări lumeşti, pentru a ne da umilinţa necesară în faţa imprevizibilităţii şi greutăţilor vieţii, dar atârnă inerte pe pereţii camerei de zi fără să poată protesta când majordomii împart aperitivele şi măcelarii plănuiesc următoarea mişcare.
Arhitectura poate să conţină mesaje morale; însă nu are puterea de a le pune în aplicare. Oferă sugestii, în loc să facă legi. Ea nu ne ordonă, ci ne invită să îi împărtăşim spiritul, dar nu poate evita încălcarea acestui spirit.
Ar trebui să avem amabilitatea să nu învinuim clădirile pentru propriul nostru eşec de a urma sfaturile pe care ni le oferă cu atâta subtilitate.
8.
Neîncrederea faţă de arhitectură poate fi atribuită, în fond, pretenţiilor modeste care se pot ridica în mod realist în numele ei. Veneraţia pentru clădirile frumoase nu pare o ambiţie suficient de înaltă pentru a ne nutri speranţele de fericire, cel puţin nu prin comparaţie cu rezultatele pe care le asociem cu dezlegarea unei enigme ştiinţifice sau îndrăgostirea, acumularea unei averi sau declanşarea unei revoluţii. A ţine foarte tare la un domeniu care reuşeşte atât de puţin, în timp ce consumă atât de multe resurse, ne sileşte să ne recunoaştem o neliniştitoare, chiar degradantă lipsă de aspiraţii.Prin ineficienţa sa, arhitectura se coboară la nivelul grădinăritului: interesul pentru mânere de uşi sau stucaturi de tavan poate părea la fel de demn de dispreţ ca preocuparea pentru creşterea trandafirilor ori a tufelor de levănţică. Aşa că e scuzabilă concluzia că există cauze mai importante cărora fiinţele umane să se devoteze.