Povestiri despre vieţile ascunse ale clădirilor

Citiţi un fragment din această carte.

Frumuseţea este promisiunea fericirii, scria Stendhal. Aplicând acest moto spaţiilor în care trăim zi de zi, Alain de Botton analizează cum ne este influenţată starea de spirit de clădirile în care locuim, lucrăm şi interacţionăm, arătându-ne, în acelaşi timp, cum putem construi spaţii care să ne crească şansele de-a fi fericiţi.

Deşi grija pentru designul locuinţei poate fi uneori catalogată ca frivolă, eseul lui Alain de Botton pleacă de la ideea că oamenii sunt profund influenţaţi de locul în care trăiesc. Arhitectura şi designul interior joacă un rol important în evoluţia personalităţii noastre, spaţiul pe care îl locuim având o misiune vitală - de a ne aduce aminte cine suntem cu adevărat. Cartea se construieşte în jurul unei întrebări aparent simple şi chiar naive: Cum arată o clădire frumoasă? Răspunsul la această întrebare, însă, reprezintă o meditaţie asupra filozofiei şi a psihologiei arhitecturii, al cărei scop este să ne ofere o nouă perspectivă asupra locuinţei proprii, a străzii şi chiar asupra propriei persoane.

Romancier, eseist şi jurnalist, Alain de Botton s-a născut în Zürich, Elveţia în 1969, iar în prezent trăieşte în Londra. Cărţile sale, considerate drept o "filosofie a vieţii de zi cu zi" au devenit bestselleruri în 30 de ţări. Este producător şi realizator a mai multor programe de televiziune. În august 2008 a fost unul dintre membrii fondatori ai unei instituţii de învăţământ în centrul Londrei, care promovează o nouă viziune asupra educaţiei - The School of Life.

Alain de Botton continuă să-şi exerseze tehnicile retorice care l-au consacrat ca expert într-ale "filozofiei vieţii", de această dată aplicându-le în încercarea de a se lămuri ce anume face ca o clădire să fie frumoasă. Arhitectura fericirii, volumul său recent tradus la Editura Vellant de Ema Stere, propune o plimbare agreabilă printre mostre celebre de arhitectură, analizate prin filtrul dat de Stendhal, care spunea că "frumuseţea este promisiunea fericirii".

Elveţianul stabilit de ceva vreme la Londra este reprezentantul unei specii intelectuale destul de rare sau, măcar, puţin obişnuite publicului român: deşi provine dintr-o familie putred de bogată, Alain de Botton trăieşte - chiar foarte bine - doar din cărţile care i se vând ca pâinea caldă şi din colaborări. După cum arată succesul său la public, se pare că a găsit sau că se află pe drumul cel bun către formula textului care să aducă laolaltă elemente din filozofie sau de teoria artei, panseuri din marii scriitori şi decupaje din istorie, pe care să le folosească vorbind despre lucruri obişnuite fără să cadă în ridicolul literaturii abundente în maxime şi cugetări.

Contrazicând cu brio ideea că, pentru a scrie despre un anumit domeniu, trebuie să te specializezi mai întâi, Alain de Botton nu se dă înapoi de la nici o zonă care îl interesează, volumele sale de până acum construind un discurs despre ceea ce el numeşte "filozofia vieţii". Adică observaţii şi analize ale lucrurilor aparent banale sau banalizate deja istoric, într-un stil împănat cu referinţe şi armat de plăcerea analizelor comparative şi a gândirii speculative.

De altfel, Alain de Botton a şi pus la punct un proiect care să extindă contextul pentru asemenea filozofări: The School of Life este platforma unde scriitorul postează, alături de câţiva colaboratori, texte despre lucruri obişnuite, discutate însă în alţi termeni, meniţi să redea acestor lucruri un orizont mai profund. Printre subiectele care au avut parte de acest tratament la Şcoala Vieţii se numără plăcerea de a merge singur la grădina zoologică, binefacerile unui mic dejun ca la carte sau savoarea pe care o au literaţii care mint despre cărţile pe care (nu) le citesc. Alain de Botton a fost, după cum era de aşteptat, contestat în mai multe rânduri, unii critici reproşându-i stilul pretenţios apropiat de literatura maximelor şi a cugetărilor. Nu doar că a demontat aceste obiecţii, reamintind că textele sale nu trebuie judecate după standarde pe care nu-şi propune să le atingă, dar a şi ripostat radical, cum s-a întâmplat chiar în urmă cu câteva zile, când de Botton l-a sancţionat pe un critic într-o fervoare care aminteşte de scenariile lui John Updike, în care câţiva jurnalişti culturali erau victime ca de roman poliţist.

Revenind la Arhitectura fericirii, cartea pe care a publicat-o în 2006 şi care a apărut de curând la Editura Vellant, de Botton propune, prin calupuri de text ilustrate, o investigaţie romantică: deşi admite din capul locului că încercările de a determina ce anume face ca un lucru - o clădire, în cazul de faţă - să fie frumos sunt demonetizate, eseistul chiar asta va încerca să facă. Dacă, de pe scaunul de cititor, te-ai aştepta la un text de strictă specialitate într-ale arhitecturii, volumul de faţă nu răspunde acestui impuls, derulând, în schimb, ipoteze care vor să arate care sunt mecanismele ce-l fac pe privitorul obişnuit să admire o casă ori, dimpotrivă, să refuze un anume limbaj arhitectural. Pornind de la premisa reciclată din Stendhal, cum că "frumuseţea este promisiunea fericirii", de Botton se aprovizionează cu exemple din istoria arhitecturii, pe care le conjugă cu referinţe culturale, punându-le în forma unei poveşti despre istoria umanităţii, aşa cum o traduce arhitectura.

Pe un ton care nu trădează nici condescendenţa connaisseurului, nici persuasiunea cărţilor de popularizare, autorul Eseurilor de îndrăgostiţi analizează, pe scurt, cum s-a trecut de la valorile clasice la disoluţia acestora şi cum sistemul de valori în care perpetuarea aceloraşi forme şi canoane constituia validarea unei clădiri a fost înlocuit de norma originalităţii, care îi invită pe arhitecţi să îşi distanţeze individualităţile pentru a-şi demonstra abilităţile. De asemenea, de Botton se foloseşte de propriile reflecţii, întrebări şi întâmplări pentru a aduce în discuţie chestiuni legate de stiluri arhitectonice, de mutaţiile culturale şi istorice care au dus la impunerea modernismului şi, mai apoi, la tendinţa de a folosi în conceperea clădirilor referinţe stilistice din întreaga istorie a arhitecturii.

Încercând să înţeleagă ce anume îl atrage sau, dimpotrivă, îl îndepărtează pe privitor, Alain de Botton trece la resorturile psihologice pe care le declanşează întâlnirea cu o mostră de arhitectură, susţinând că, de cele mai multe ori, se petrece un fel de umanizare a clădirilor. Recunoaştem în ziduri detalii de amenajare interioară, aparent banale scenarii casnice, sau în impunătoare experimente arhitecturale fie trăsăturile unui portret-robot idealizat către care tindem, sau, la popul opus, valori şi caracteristici pe care încercăm să le excludem din sistemele de referinţă. Analogia dintre clădiri şi trăsături umane merge un pas mai departe, scriitorul folosindu-se de elemente de fizionomie, puse faţă în faţă cu detalii de construcţie, pentru ca spre finalul volumului să încerce o schiţă de virtuţi asimilate clădirilor, care să scoată la iveală exact această teză: că relaţia dintre spaţiul pe care îl locuim sau doar îl vizităm porneşte de la o versiune idealizată a realităţii.

Nu scapă, de asemenea, nici mai micile sau mai marile incidente din istoria arhitecturii, unul dintre cele mai relevante exemple fiind al celebrei vile Savoye, din Poissy, pe care pe atunci controversatul Le Corbusier a conceput-o pentru familia care dă numele casei. Gândită ca o maşinărie de locuit, gata să contrazică orice obişnuinţă a locuirii din acea epocă, vila lui Le Corbusier a fost o lovitură revoluţionară dată practicilor arhitecturale, dar care, ulterior, şi-a dovedit statutul de "work in progress", când acoperişul plat - de neconceput aproape, în Europa acelei vremi - s-a transformat într-o constantă sursă de inundaţii. Tot Le Corbusier a venit, în 1923, cu planul unor case de muncitori comandate de industriaşul francez Henry Frugès. Complexurile de locuinţe, ridicate după cele mai sănătoase norme moderniste, au adăpostit familii de muncitori obişnuiţi cu un alt ideal de frumuseţe, unul construit în locurile lor de baştină, unde casele erau opulent decorate şi unde tradiţia era suverană. Drept urmare, în câţiva ani, lucrările cu aer de farmacie gândite de Le Corbusier au fost adaptate după viziunile locatarilor, care şi-au înfrumuseţat frontoanele şi şi-au ridicat acoperişuri ascuţite.

Farmecul cărţii lui Alain de Botton nu stă într-o documentare "la sânge" şi nici în vreun jargon de specialist, ci în invitaţia pe care o lansează cititorului de a regândi felul în care se raportează la arhitectură şi la spaţiul pe care îl locuieşte, participând totodată la elaborarea sa. Plăcerea textului vine mai degrabă din agilitatea conexiunilor şi din tonul de tacla filozofică sub care scriitorul îşi livrează ideile despre implicaţiile procesului de a gândi şi de a ridica o casă, punctându-şi discursul cu povestiri despre monumente controversate sau, dimpotrivă, experimente aclamate, cu istorii despre personalităţi precum Wittgenstein, care şi-a conceput singur planul unei case, sau despre evoluţia canonului estetic. Nu avem de-a face cu o carte tehnică, ci mai degrabă cu o specie alunecoasă, în care eseul şi naraţiunea se sprijină pe ilustraţii - acestea nu acaparează însă atenţia, fiind reproduse la dimensiuni mici, alb-negru, evitând formula unui album. Nu lipsesc nici scenele cotidiene, în care Alain de Botton găseşte pretextul perfect pentru a contura atmosfera şi pentru a-şi provoca cititorul să îşi folosească imaginaţia şi gândirea vizuală.

Desigur, în toate aceste micronaraţiuni strecurate în cele şase capitole ale cărţii, de Botton prinde momentul şi inserează judecăţi critice la adresa mai multor ideologii care stau în spatele producţiei arhitecturale sau aprecieri ironice. Aşa se face că într-un McDonald's, de pildă, de Botton se simte ca într-un spaţiu destinat predilect angoaselor existenţiale răbufnite, iar în faţa relicvelor de arhitectură politizată - cum este, de exemplu, Pavilionul German realizat de Albert Speer pentru Expoziţia Mondială de la Paris din 1937 - nu-şi poate reprima un vag sarcasm. Arhitectura fericirii nu este singura intervenţie a elveţianului în această zonă, el fiind unul dintre iniţiatorii proiectului Living Architecture, a cărui idee este să ofere oamenilor obişnuiţi şansa de a închiria, pe termen mai lung sau mai scurt, case concepute de arhitecţi cunoscuţi, tocmai pentru a testa la persoana întâi implicaţiile locuirii în spaţii puternic marcate de individualitatea celui care le-a conceput.