Cum mi-am găsit cartea-pereche

Citiţi un fragment din această carte.

Faţă în faţă cu realitatea strâmbă a fiecărei zile, uneori mi se întâmplă să pun la îndoială puterea artei, în speţă a literaturii, de a ne face viaţa mai frumoasă. Şi de fiecare dată întâlnesc o carte care îmi spune o poveste ce mă salvează. Romanul lui Muriel Barbery, Eleganţa ariciului, e o astfel de poveste, pe care citind-o, continui să crezi în tine, în ceilalţi, să-i descoperi dincolo de carapacea jobului mărunt, a hainelor înşelătoare, a obişnuinţei ticăite, a ţepilor de arici.
"Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă iau după unele dimineţi mai neplăcute, am o răsuflare de mamut", îşi autodescrie "camuflajul" faţă de ceilalţi Renée, portăreasa imobilului de bogătani din strada Grenelle nr. 7 de douăzeci şi şapte de ani. În clandestinitate însă, ea este o rafinată într-ale artei, o iubitoare de Tolstoi, o ascultătoare de Mozart, o pasionată de filmele regizorului japonez Ozu, este o "zeiţă neînvinsă" în umbra ocrotitoare a propriului ei spirit. Îşi trădează, cu inteligenţă, arhetipul de portăreasă, bucurându-se în singurătate de bunătăţile artei, alături de motanul ei Léon, adică pe româneşte Lev (desigur, prenumele lui Tolstoi, ca doar nu-i un motan ca toţi motanii).

Locatarii imobilului cu pricina sunt caricaturi ale burgheziei franceze, de dreapta sau de stânga, toţi la fel de incapabili să privească lumea din jur altfel decât prin grilele unei educaţii înţepenite. Şi totuşi, una din odraslele lor e deosebită, Paloma, o fetiţă de doisprezece ani, cu o inteligenţă ieşită din comun, care îşi trăieşte şi ea în clandestinitate propria lume, atât de diferită de familia din care face parte. O dorinţă suicidară, încercând să schimbe ceva în amorţirea care domneşte în jur, o îndeamnă la scris.

Paloma şi Renée, despărţite prin clasă socială, vârstă, aparent două destine care nu se vor intersecta niciodată, se întâlnesc în cele din urmă prin încrederea în frumuseţea artei, în prietenie, în iubire pur şi simplu. Se întâlnesc sub oblăduirea japonezului Ozu (deloc întâmplător purtând numele celebrului regizor Yasujiro Ozu), nou-sosit în imobilul din strada Grenelle. Un om dintr-o cultură în care veşnicia trăieşte în clipa rară a întâlnirii cu frumosul şi care aduce zâmbetul ce şterge graniţele sociale, rasiale şi toate celelalte bariere pe care oamenii şi le inventează ca să se îndepărteze unul de celălalt.

Citind, am avut impresia că sunt spectatoarea unei piese de teatru, poate datorită spaţiului restrâns (imobilul, casa-cuşcă a portăresei, camera Palomei, apartamentul proaspăt renovat al lui Ozu), a numărului mic de personaje, a celor două relatări la persoana I (Renée şi Paloma). O atmosferă de film japonez adesea, nu degeaba Renée e încântată de Surorile Munakata, pe care îl vizionează împreună cu Ozu într-o sală de cinema improvizată în apartamentul lui (un mise-en-abîme de toată splendoarea). De altfel, autoarea romanului e îndrăgostită de Japonia, unde a şi locuit o vreme, pasiunea pentru ritmul vieţii şi culturii japoneze regăsindu-se în structura minimală a romanului, asemenea unei crenguţe cu flori de cireş de-un roz prea pal ca să fie real.

E rar să termini o poveste cu moarte şi totuşi să nu fie tristă. Ai putea spune că finalul e tras de păr doar de dragul de a nu oferi happy-end-ul pe care toţi îl aşteptam. De fapt, moartea consfinţeşte ceea ce mie îmi place să numesc clipă de graţie, şi a cărei posibilă definiţie am găsit-o în această poveste:
"Aceste clipe în care ni se dezvăluie urzeala existenţei noastre, prin forţa unui ritual pe care îl vom continua cu şi mai multă plăcere dat fiind că l-am încălcat, sunt paranteze magice care pun inima la hotarul sufletului, pentru că, fugitiv, dar intens, un strop de eternitate a venit deodată să fecundeze timpul."

În ceea ce mă priveşte, nu cred că Eleganţa ariciului e un roman-Prozac (nu cred în terapia prin literatură), ci doar o şansă pentru fiecare cititor în parte de a-şi întâlni cartea-pereche.