Eleganţa ariciului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

1. Cine seamănă dorinţă

- Marx îmi schimbă total concepţia de spre lume, mi-a declarat azi-dimineaţă micul Pallières, care nu-mi adresează niciodată vreun cuvânt.

Antoine Pallières, moştenitor prosper al unei vechi dinastii industriale, e fiul unuia dintre cei opt patroni ai mei. Ultimă eructaţie a marii burghezii de afaceri - care nu se reproduce decât prin sughiţuri discrete şi fără vicii -, era totuşi profund încântat de descoperirea sa şi mi-o împărtăşea din reflex, fără măcar să-i dea prin minte că aş putea înţelege ceva din asta. Ce pot să înţeleagă masele truditoare din opera lui Marx? Citirea ei e anevoioasă, limbajul - elevat, proza - subtilă, teza - complexă.

Şi în momentul ăla e cât pe ce să mă trădez prosteşte.

Pentru a-l înţelege pe Marx şi a înţelege de ce n-are dreptate, trebuie să citeşti Ideologia germană. Este soclul antropologic pornind de la care se vor construi toate îndemnurile la o lume nouă şi pe care e înşurubată o certitudine majoră: oamenii, care se rătăcesc în dorinţe, ar face bine să-şi vadă de nevoile lor. Într-o lume în care hybris-ul dorinţei va fi redus la tăcere, se va putea naşte o organizare socială nouă, curăţată de lupte, de opresiuni şi de ierarhiile nocive.
- Cine seamănă dorinţă culege opresiune, aproape că murmur, ca şi cum m-ar asculta doar motanul meu.

Dar Antoine Pallières, a cărui respingătoare şi embrionară mustaţă nu comportă nimic felin, mă priveşte, încurcat de cuvintele mele ciudate. Ca întotdeauna, sunt salvată de incapacitatea pe care o au fiinţele de a crede în ceea ce spulberă cadrele micilor lor obişnuinţe mentale. O portăreasă nu citeşte Ideologia germană şi ca atare ar fi incapabilă să citeze teza a unsprezecea de spre Feuerbach. Mai mult, o portăreasă care îl citeşte pe Marx priveşte în mod obligatoriu cu coada ochiului spre subversiune, vândută unui diavol care se numeşte CGT (Confédération Générale du Travail, una dintre cele cinci mari confederaţii sindicale franceze).

Că ea ar putea să-l citească pentru elevaţia spiritului este o contradicţie pe care nici un burghez n-o concepe.
- Transmiteţi-i salutări mamei dumneavoastră, mormăi închizându-i uşa în nas şi sperând că disfonia celor două fraze va fi acoperită de forţa unor prejudecăţi milenare.


2. Miracolele Artei

Mă numesc Renée. Am cincizeci şi patru de ani. De douăzeci şi şapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte şi grădină interioare, împărţită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă iau după unele dimineţi mai neplăcute, o răsuflare de mamut. N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă şi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare şi leneş, care nu are nici o particularitate notabilă, decât că-i miros urât labele când e contrariat. Nici el, nici eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora semenilor noştri. Cum sunt rareori amabilă, deşi întotdeauna politicoasă, nu-s îndrăgită, dar sunt totuşi tolerată deoarece corespund atât de bine cu ceea ce în opinia generală a devenit paradigmă a portăresei de imobil, şi anume că sunt una dintre numeroasele rotiţe care fac să funcţioneze marea iluzie universală potrivit căreia viaţa are un sens ce poate fi uşor descifrat. Şi dat fiindcă stă scris undeva că portăresele sunt bătrâne, urâte şi acre, e de asemenea gravat cu litere de foc pe frontonul aceluiaşi firmament imbecil că portăresele au pisici fricoase, grase, care moţăie toată ziua pe perne cu huse croşetate.

La acelaşi capitol, se spune că portăresele se uită tot timpul la televizor în timp ce pisicile lor grase moţăie şi că holul imobilului trebuie să miroasă a rasolul, supa de varză sau iahnia de fasole gătite în casă. Am însă şansa nemaipomenită de a fi portăreasă într-o reşedinţă de mare standing. Mi se părea atât de umilitor să trebuiască să gătesc aceste feluri infame, încât intervenţia domnului de Broglie, consilierul de stat de la etajul întâi, pe care cu siguranţă a calificat-o în faţa soţiei sale drept politicoasă, dar fermă, şi care viza eliminarea din existenţa comună a acestor izuri plebee, a fost o uşurare imensă pe care am disimulat-o cât am putut mai bine sub aparenţa unei obedienţe silite.

Asta era acum douăzeci şi şapte de ani. De atunci, în fiecare zi, merg la măcelar şi cumpăr o bucată de jambon sau de ficat de viţel, pe care o îndes în plasă între pachetul de tăiţei şi legătura de morcovi. Etalez cu complezenţă aceste merinde de sărăntoc, având caracteristica nobilă de a fi inodore, fiindcă eu sunt săracă într-o casă de bogaţi, pentru a alimenta concomitent clişeul consensual şi pe motanul meu, Léon, care nu-i gras decât de pe urma acestor mese ce ar fi trebuit să-mi fie destinate şi care se îndoapă zgomotos cu afumătură de porc şi macaroane cu unt, în timp ce eu pot să-mi potolesc foamea fără perturbaţii olfactive şi fără să bănuiască nimeni nimic cu privire la propriile-mi înclinaţii culinare.

Mai dificilă a fost problema televizorului. Pe vremea defunctului meu soţ, mă obişnuisem totuşi, întrucât constanţa cu care se uita el mă scutea de corvoadă. Zgomotele aparatului răzbăteau în holul casei şi asta era de-ajuns pentru a statornici jocul ierarhiilor sociale în privinţa cărora, odată cu decesul lui Lucien, a trebuit să-mi bat capul pentru a le menţine aparenţa. Pe când trăia, mă despovăra de nedreapta obligaţie; mort, mă lipsea de incultura lui, indispensabil zid de apărare contra suspiciunii celorlalţi.

Am găsit soluţia graţie unui non-buton.

O sonerie legată la un mecanism cu infraroşu mă avertizează acum de câte ori trece cineva prin hol, făcând inutil orice buton pe care trecătorii să trebuiască să apese pentru a-mi semnala prezenţa lor, deşi sunt foarte departe de ei. Căci în aceste ocazii stau în camera din fund, cea unde îmi petrec cea mai senină parte din timpul meu liber şi unde, protejată de zgomotele şi mirosurile pe care mi le impune condiţia mea, pot trăi după pofta inimii, fără a fi privată de informaţiile vitale oricărei santinele: cine intră, cine iese, cu cine şi la ce oră.

Astfel, locatarii care traversau holul auzeau sunetele înfundate prin care se recunoaşte un televizor în funcţiune şi, mai degrabă din lipsă decât din prisos de imaginaţie, îşi făceau imaginea portăresei afundate în fotoliul din faţa aparatului. Eu, închisă în bârlogul meu, nu auzeam nimic, dar ştiam dacă trece cineva. Atunci, din odaia învecinată, prin ferestruica rotundă care dă spre scări, ascunsă în spatele perdelei de muselină albă, mă informam discret despre identitatea trecătorului.

Apariţia videocasetelor şi, mai târziu, a zeului DVD, a schimbat radical lucrurile în ceea ce priveşte fericirea mea. Cum e puţin obişnuit ca o portăreasă să se delecteze cu Moarte la Veneţia şi ca din gheretă să răzbată muzică de Mahler, am dat iama în economiile conjugale, atât de greu adunate, şi am cumpărat un alt aparat pe care l-am instalat în ascunzătoare. În timp ce, garant al clandestinităţii mele, televizorul din gheretă răgea, fără să aud neroziile pentru creiere de moluşte, eu mă extaziam, cu ochii în lacrimi, în faţa miracolelor Artei.


CUGETARE PROFUNDĂ NR. 1

Să aspiri la aştri
În bolul cu peştişori
Aurii să sfârşeşti


După toate aparenţele, din când în când, adulţii îşi fac timp să şadă şi să contemple dezastrul care e viaţa lor. Atunci se lamentează fără a înţelege şi, ca nişte muşte care se izbesc întruna de acelaşi geam, se frământă, suferă, se consumă, se deprimă şi se întreabă de spre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau s-ajungă. Ba, cei mai inteligenţi fac din treaba asta chiar o religie: ah, deşertăciunea demnă de dispreţ a existenţei burgheze! Sunt unii cinici de genul ăsta care cinează la masa părinţilor: "Ce s-a întâmplat cu visurile noastre de tinereţe?" întreabă ei cu un aer dezamăgit şi satisfăcut. "S-au evaporat şi viaţa-i o căţea." Detest această falsă luciditate a maturităţii. Adevărul e că sunt ca toţi ceilalţi, nişte puşti care nu pricep ce li s-a întâmplat şi care se joacă de-a tipii duri când de fapt le vine să plângă.

E totuşi uşor de înţeles. Ceea ce nu-i în regulă este că toţi copiii cred în vorbele adulţilor şi, deveniţi adulţi, se răzbună înşelându-şi propriii copii. "Viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari" este minciuna universală în care toată lumea e obligată să creadă. Când, la vârsta adultă, înţelegi că nu-i adevărat, e prea târziu. Misterul rămâne intact, dar toată energia disponibilă a fost de mult irosită în activităţi stupide. Nu mai rămâne decât să te anesteziezi cum poţi, încercând să-ţi maschezi faptul că nu găseşti niciun sens vieţii tale şi-ţi amăgeşti propriii copii pentru a încerca să te convingi mai bine pe tine însuţi.

Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. Mă întreb dacă n-ar fi mai simplu să li explice de la început copiilor că viaţa-i absurdă. Asta ar răpi câteva momente bune copilăriei, dar i-ar aduce un câştig considerabil de timp adultului - fără a mai pune la socoteală că l-ar cruţa de cel puţin un traumatism, cel al bolului.

În ceea ce mă priveşte, am doisprezece ani şi locuiesc la nr. 7 pe rue de Grenelle, într-un apartament de bogătaşi. Părinţii mei sunt bogaţi, familia mea e bogată, iar sora mea şi cu mine suntem prin urmare virtual bogate. Tatăl meu e deputat după ce a fost ministru şi va sfârşi fără îndoială la vârf, ocupat să golească pivniţa reşedinţei de la Hôtel de Lassay (Sediul preşedintelui Adunării Naţionale Franceze). Mama mea... Ei bine, mama mea nu-i tocmai o capacitate, dar e instruită. Are un doctorat în litere. Scrie invitaţiile la cină fără greşeli şi îşi petrece timpul pisându-ne cu referinţe literare ("Colombe, n-o mai face pe Guermantes", "Drăguţa mea, eşti o adevărată Sanseverina").

Cu toate astea, cu tot norocul şi cu toată bogăţia, de mult timp ştiu că destinaţia finală este bolul cu peştişori. Cum de ştiu? Întâmplarea face să fiu foarte inteligentă. Chiar excepţional de inteligentă. Dacă te uiţi la copiii de vârsta mea, e deja un abis între noi. Cum nu prea am chef să fiu remarcată şi cum, într-o familie unde inteligenţa este o valoare supremă, un copil supradotat n-ar avea niciodată linişte, încerc, la colegiu (Colegiul francez este o şcoală secundară cu patru clase, eşalonate de la a şasea - cea mai mică - la a treia - cea mai mare), să-mi reduc performanţele, dar chiar şi aşa sunt mereu prima. S-ar putea crede că a simula o inteligenţă normală când, ca mine, eşti la nivelul unei clase pregătitoare pentru Şcoala Normală Superioară e floare la ureche. Ei bine, nu e deloc aşa! Trebuie să-ţi dai multă osteneală ca să pari mai prost decât eşti. Dar, într-un fel, asta mă împiedică să mor de plictiseală: tot timpul pe care nu am nevoie să-l petrec pentru a învăţa şi-a înţelege îl folosesc pentru a imita stilul, răspunsurile, felurile de-a proceda, preocupările şi micile greşeli ale elevilor buni obişnuiţi. Citesc tot ce scrie Constance Baret, a doua din clasă, la mate, franceză şi istorie şi aşa învăţ ce trebuie să fac: din franceză - un şir coerent de cuvinte corect ortografiate, din mate - reproducerea mecanică a unor operaţii lipsite de sens, iar din istorie - o succesiune de fapte legate între ele de conectori logici. Însă chiar şi în comparaţie cu adulţii, sunt mult mai deşteaptă decât cei mai mulţi dintre ei. Asta e. Nu sunt deosebit de mândră de asta fiindcă n-am nici un merit în această privinţă. Dar ce-i sigur este că în bol n-am s-ajung. E o decizie la care am reflectat bine. Chiar şi pentru o persoană atât de inteligentă ca mine, atât de înzestrată pentru studii, atât de diferită de ceilalţi şi superioară majorităţii, viaţa e deja trasată şi atât de tristă încât te podideşte plânsul: nimeni nu pare a se fi gândit la faptul că dacă existenţa e absurdă, a reuşi în viaţă în chip strălucit nu are mai multă valoare decât a da chix. E doar mai confortabil. Ba mai mult: cred că luciditatea face succesul amar, în vreme ce mediocritatea mereu trage nădejde la ceva.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa e o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât timp voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred. Iată de ce am luat următoarea hotărâre: la sfârşitul acestui an şcolar, în ziua în care voi împlini treisprezece ani, pe 16 iunie, o să mă sinucid. Atenţie, nu plănuiesc să fac asta cu mare tam-tam, ca şi cum ar fi un act de curaj sau de sfidare. De altfel, am tot interesul ca nimeni să nu bănuiască nimic. Adulţii au cu moartea o relaţie isterică, totul ia proporţii enorme, se face atâta caz, când e totuşi evenimentul cel mai banal din lume. Ceea ce mă frământă nu e faptul în sine, ci metoda de a-l pune în aplicare. Latura mea japoneză înclină evident pentru seppuku. Când spun latura mea japoneză, vreau să zic: dragostea mea pentru Japonia. Sunt într-a patra şi, bineînţeles, am ales japoneza ca a doua limbă. Proful de japoneză nu-i grozav, molfăie cuvintele în franceză şi mai tot timpul se scarpină în cap cu un aer perplex, dar există un manual care nu-i chiar rău şi, de când a reînceput şcoala, am făcut mari progrese. Am speranţe ca în câteva luni să pot citi manga-urile mele preferate în original. Mama nu înţelege că o fetiţă-aşa-de-dotată-ca-tine poate să citească manga. Nici măcar n-am catadicsit să-i explic că "manga" în japoneză înseamnă doar "bandă desenată". Ea crede că mă adap cu subcultură, dar nu încerc s-o lămuresc că se înşală. Pe scurt, peste câteva luni poate c-o să-l pot citi pe Taniguchi în japoneză. Dar asta ne readuce la povestea noastră: totul trebuie să se întâmple până în 16 iunie, pentru că pe 16 iunie mă sinucid. Însă nu prin seppuku. Ar fi plin de sens şi de frumuseţe, dar...ei bine... n-am deloc poftă să sufăr. De fapt, aş avea oroare să sufăr; consider că atunci când iei hotărârea să mori, tocmai fiindcă socoţi că intră în rânduiala lucrurilor, trebuie s-o faci cu blândeţe. Moartea trebuie să fie o trecere delicată, o alunecare pe tăcute spre odihna veşnică. Sunt oameni care se sinucid aruncându-se pe fereastră de la etajul al patrulea sau bând hipoclorit ori spânzurându-se! E absurd! Ba chiar găsesc că-i obscen. La ce bun să mori, dacă nu ca să nu suferi? Eu, una, mi-am prevăzut bine ieşirea: de un an, în fiecare lună, iau un somnifer din cutia de pe noptiera mamei. Consumă atâtea, încât, oricum, n-ar observa nici dacă aş lua câte unul în fiecare zi, dar am hotărât să fiu foarte prudentă. Nu trebuie să laşi nimic la voia întâmplării când iei o decizie care are puţine şanse de a fi înţeleasă. E de neînchipuit repeziciunea cu care oamenii se opun planurilor la care ţinem cel mai mult, în numele unor platitudini de genul "sensul vieţii" sau "dragostea pentru fiinţa umană". Ah, şi asta: "caracterul sacru al copilăriei".

Aşadar, mă îndrept în linişte spre data de 16 iunie şi nu mi-e teamă. Am doar câteva regrete, poate. Dar lumea aşa cum e nu-i făcută pentru prinţese. Acestea fiind zise, doar fiindcă plănuieşti să mori nu înseamnă că trebuie să vegetezi ca o legumă deja putredă. Ba chiar dimpotrivă. Important nu e să mori, nici la ce vârstă mori, important e ceea ce eşti pe cale să faci în momentul când mori. La Taniguchi, eroii mor escaladând Everestul. Cum n-am nicio şansă de-a putea să-ncerc K2 sau Grandes Jorasses până în 16 iunie, Everestul meu este o exigenţă intelectuală. Mi-am fixat drept obiectiv să emit cât de multe cugetări profunde cu putinţă şi să le notez în acest caiet: dacă nimic nu are sens, măcar mintea să înfrunte asta, nu? Dar cum am o pronunţată latură japoneză, am adăugat o dificultate: aceste cugetări profunde trebuie formulate sub forma unui mic poem în stil japonez - un hokku (trei versuri) sau un tanka (cinci versuri).

Hokku-ul meu preferat e unul de Basho:

Colibă de pescari
Amestecaţi cu creveţi
Greieri!

Ăsta nu-i bol cu peşti, nu, e poezie!

Dar în lumea în care trăiesc, există mai puţină poezie decât într-o colibă de pescar japonez. Găsiţi că-i normal ca patru persoane să-şi ducă viaţa în patru sute de metri pătraţi, când o mulţime de altele, şi poate printre ele poeţi blestemaţi, n-au nici măcar o locuinţă decentă şi se îngrămădesc câte cincisprezece în douăzeci de metri pătraţi? Când, astă-vară, am aflat de la ştiri că nişte africani îşi pierduseră viaţa fiindcă un incendiu izbucnise în casa scărilor din imobilul lor insalubru, mi-a venit o idee. Cei asemenea lor au bolul cu peştişori în faţa ochilor toată ziua, nu pot să scape de el spunându-şi poveşti. Dar părinţii mei şi Colombe îşi închipuie că înoată în ocean fiindcă trăiesc în cei patru sute de metri pătraţi ai lor, ticsiţi cu mobile şi tablouri.

Aşa că pe 16 iunie am de gând să împrospătez un pic memoria lor de sardele: o să dau foc apartamentului (cu aprinzătorul pentru grătar). Atenţie, nu sunt o criminală: am s-o fac când nu va fi nimeni (16 iunie cade într-o sâmbătă, adică ziua în care după-amiaza Colombe se duce laTibère, mama la yoga, tata în cercul lui, iar eu rămân acasă), o să evacuez pisicile pe fereastră şi-o să anunţ pompierii destul de devreme, ca să nu fie victime. Apoi, o să mă duc liniştită să dorm la mami cu somniferele mele.

Fără apartament şi fără fiică, poate că se vor gândi la toţi africanii morţi, nu-i aşa?