Amoruri vechi pe note noi

Citiţi un fragment din această carte.

Auzim de cîţiva ani nu doar mult hulitele manele "moderne", ci şi vechi cîntări româneşti, zise "de lume" sau "de la lăutari". Unele îşi leagă cumva numele de Anton Pann sau provin în chip declarat din culegerea sa - celebră şi de negăsit - intitulată Spitalul amorului. Iată, în fine, după mulţi ani, această faimoasă sursă reeditată, pusă la îndemîna tuturor celor ce vor să cînte ca prin Bucureştii de acum cel puţin 150 de ani sau măcar să-şi facă o idee despre cum sunau dorul şi petrecerea pe atunci. Pann spunea că a adunat:Deşi se pare că stăpînea notaţia muzicală occidentală, a preferat să transcrie aceste cîntece "populare" în psaltică, mult mai cunoscută la 1850 negustorilor şi meseriaşilor amatori de melodii, care învăţaseră cîntarea bisericească la şcoală, pe lîngă scriere, citire şi socotit. Ciudăţenia istoriei face că în România anilor 2000 sînt iarăşi poate mai mulţi cunoscători de scriere psaltică - studenţi la teologie sau tineri absolvenţi ai şcolilor de cîntăreţi bisericeşti - decît de liniară europeană, căci muzica se predă, din păcate, destul de puţin sau deloc în şcolile obişnuite. Cum textul original e însă greu de citit, le propunem acestor iniţiaţi în psaltică o versiune recentă, realizată cu migală de Virgil Nanu după broşurile lui Anton Pann.

Partiturile "europene" din volum i se datorează lui Gheorghe Ciobanu, care a editat în 1954 numeroase transpuneri din Anton Pann sub titlul Cîntece de lume, apărut la ESPLA, dimpreună cu un studiu cuprinzător. În ediţia de faţă au fost preluate numai cîntecele din cele două ediţii ale Spitalului amorului, şi anume 8 din cea de-a doua broşură a primei ediţii (1850) care nu se repetă în ediţia ulterioară şi 166 din cele şase broşuri ale ediţiei a doua (1852). Etnomuzicolog şi bizantinolog destoinic, Gheorghe Ciobanu a dus la bun sfîrşit operaţiunea foarte dificilă de transpunere a vechilor texte muzicale româneşti, adoptînd criterii şi practici care ţin cont de specificul diverselor transcrieri, de modernizarea inevitabilă a interpretărilor şi chiar de înfăţişarea pe care ar putea-o lua astăzi o redare documentară (plată) sau una în gust arhaizant (cu ornamente). Astfel, în partitura europeană sînt notate măsuri (care lipsesc în muzica psaltică), apar pauze menite să menţină simetria ritmică, "fiorituri" care doar sugerează ornamentaţia psaltică, diezi şi bemoli laolaltă (ceea ce nu se vede pe portativele culte) numai pentru a conserva treptele modurilor originare etc.

I-am oferit cititorului de azi, în deschiderea culegerii, "prefaţa" originală a lui Anton Pann şi lămurirea adresată de el poeţilor ale căror versuri s-au pomenit puse pe muzică. Multe dintre atribuirile sale sînt, de altfel, discutabile - cercetătorii au semnalat de-a lungul vremii neconcordanţe şi aproximaţii destule. Cum însă nu clarificările literare au motivat apariţia cărţii de faţă, am evitat în paginile ei orice discuţie filologică. Nu am ignorat însă curiozitatea firească a celui ce deschide o carte, fie ea şi o culegere de cîntece: dacă vrea să afle cîte ceva despre evoluţia muzicii profane de pe teritoriul românesc şi despre marele folclorist care a fost Anton Pann, poate citi cîteva pagini competente semnate de muzicologul Nicolae Gheorghiţă; dacă îl interesează o evocare a omului Anton Pann şi comentarii pe marginea vastei sale opere de culegător, tipograf, editor şi creator, găseşte aici o mică antologie de citate alcătuită de Petru Romoşan din scrierile istoricilor care s-au ocupat îndeaproape de "finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb" (M. Eminescu). Iar cum unele cuvinte au ieşit de cîtva timp din vocabularul curent, le-am repertoriat într-un mic glosar aflat la sfîrşitul partiturilor europene.

Fie ca opul tipărit acum să-şi împlinească menirea, înfrăţind vechile şi trudnicele restituiri ale patrimoniului nostru muzical cu aşteptările şi căutările identitare de azi. Pentru că tradiţia, ca şi speranţa, moare greu sau deloc şi, adesea, cele două vieţuiesc împreună.

(Adina Kenereş)

Vezi această introducere în versiune ilustrată pdf aici.


Socotesc că nu fără cuviinţă am intitulat această ediţie Spitalul Amorului, căci în coprinderea-i nu veţi vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, oftări şi tot felul de văitări din pricina amorului: întocmai ca într-un spital în care se află mulţime de ostaşi loviţi în bătaie şi răniţi de tot felul de arme, care-şi arată rănile şi îşi spun durerile, cerînd ajutorul doftorilor. Pentru că acest Amor, copil nebun, fiu al Venerei, răzgîiat de-a sa mumă şi crescut zburdarnic, în mînă cu arc şi săgeţi, cu neastîmpăr petrecîndu-şi timpul totdeauna ca cu nişte jucărele, întinde arcul şi, aruncînd săgeţi în toate părţile, răzbeşte şi pătrunde inimi de tot felul de vîrste; fără a se ruşina de bătrîni, fără a se teme de viteji, fără a se sfii de filosofi, fără să aibă milă de tineri şi chiar de săraci. Săgetează pepturile, le înflăcărează sîngele şi atît îi aruncă în călduri grozave, încît mulţi îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca cei lunatici în somn, şi chiar deştepţi, vorbind aiurea, neştiind cum şi către cine. Ba încă unii rămîn smintiţi pentru totdeauna, fără a-şi mai putea găsi leacul, şi din Spitalul Amorului ajung în Spitalul Nebunilor (la Balamuc). Alţii cad în melancolie şi încet-încet se topesc şi-şi sfîrşesc viaţa; alţii iar, ca muierile care se bocesc la morminte, prin cîntece îşi uşureză durerile, ca prin nişte reţete, potrivit după chipul şi asemănarea patimii, drept ierburi şi alifii: pentru că în Spitalul Amorului numai astfel de doftorii alină durerile.

Primiţi dar acest Spital al Amorului şi, preumblîndu-vă într-însul, veţi vedea mulţime de nenorociţi tînguindu-se în dureri, pe cari, nedefăimîndu-i, să luaţi de pildă patimile lor şi să vă păziţi a nu cădea într-însele.

(Anton Pann)

Nu socotiţi că pentru ca să mă fac stăpîn pe poemele Dumneavoastră am alăturat dintr-însele în aceste broşuri, ci numai ca se le fac nemuritoare, compuindu-le Melodia deocamdată pe note bisericeşti, ca să rămîie neuitate Modurile lor după veacuri: pentru care, după părerea mea, socotesc că nu mă veţi învinovăţi. Iar dacă nu vă voi însemna numele fiecăruia la poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place să se facă plagiari şi în locul numelui poetului subscriu pe al lor, spre a amăgi pe cei ce îi cred.

(Anton Pann)