Calvarul Bucureştiului - atît cît se poate vedea

Citiţi un fragment din această carte.

Mai bine de douăzeci şi cinci de ani am mers zilnic la serviciu cu tramvaiul 17 din Şoseaua Giurgiului pînă la Biserica Sf. Gheorghe şi înapoi. M-am ataşat repede de acest traseu şi am căutat să-mi imaginez cum va fi fost în vremurile lui bune, pline de viaţă. Şoseaua Giurgiului, Calea Şerban Vodă, Strada Lînăriei, Calea Văcăreşti, Piaţa Căuzaşi, Piaţa Sf. Vineri, Piaţa Sf. Gheorghe - o excursie cotidiană, cu nostalgia Bucureştiului de odinioară, în căutarea unui farmec din care rămăseseră încă destule semne. Îmi erau familiare casele pierdute în verdeaţă, cu arhitectura lor de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, acele faţade cu ferestre la faţa zidăriei şi obloane de lemn înţepenite de timp şi ploi. În zilele fierbinţi de vară, îi invidiam pe proprietari pentru umbra curţii, gîndindu-mă la dogoarea din apartamentele de la bloc. Ştiam că avea să vină o vreme cînd vor dispărea, era inevitabil, dar, în egoismul meu, aş fi vrut să le păstrez într-un muzeu, sub un clopot de sticlă. De la Sf. Gheorghe mergeam pe jos, pe Calea Moşilor, pînă la Rondul lui Pache Protopopescu, la intersecţia cu Bulevardul Carol I. Mai parcurgeam astfel un traseu din vechiul Bucureşti, cu hanuri abandonate, lăsate să cadă singure, cu imobile impozante şi curţi spaţioase. Şi totuşi, niciodată în atîţia ani nu mi-a trecut prin minte că umblu prin Bucureştii ce au fost.

Totul a început cu anunţul din 12 martie 1985 despre Planul de sistematizare a Municipiului Bucureşti. Ce om cu mintea întreagă şi-ar fi închipuit atunci că avea să dispară o cincime din oraş, poate tocmai partea cea mai impregnată de istorie? Acea nefericită dată ar merita să fie botezată Ziua calvarului Bucureştiului, spre îndurerată aducere-aminte. La scurt timp după acel anunţ, am început să aud că pornise demolarea colo şi colo. Mai văzusem demolări de locuinţe insalubre, dar demolările acestea se extindeau şi păreau deja un tăvălug de neoprit. Nu-mi venea să cred: la Biserica Mihai Vodă, la Izvor, la Spitalul Brâncovenesc, distrugerea furibundă îţi îngheţa sufletul cu violenţa ei.

Demolările începuseră, de fapt, în 1984, cînd, de Paşti, la 22 aprilie, am făcut primele fotografii, crezînd că era vorba de un caz izolat şi nebănuind ce avea să urmeze. Drumul meu cu tramvaiul 17 trecea prin Piaţa Căuzaşi, pe care o cunoşteam bine pentru că mare parte din copilărie mi-o petrecusem la verii mei, Lucian şi Dan Dihoescu, pe Strada Labirint, la numărul 2. Am văzut cum se evacuează magazinele, cum se goleşte CEC-ul din colţ, umbrit de plopi imenşi. Începusem să fotografiez de cîtva timp şi, realizînd la un moment dat ce se întîmplă, nu voiam să scap, pe cît se putea, nimic important. Cum nu sînt bucureştean prin naştere, mă simţeam pătimaş bucureştean prin adopţie şi sufeream cumplit pentru oraşul martirizat.

Aveam să aflu curînd că fotografiatul era interzis, dovadă că autorităţile erau conştiente de ce fac. Am fotografiat cu "sufletul", fără vreun permis sau vreo autorizaţie. Voiam pur şi simplu să-mi păstrez amintirile şi altfel decît în memorie. Am înţeles ce însemna interdicţia de a face poze prima oară pe Cheiul Dîmboviţei, lîngă ruinele Institutului Medico-Legal "Mina Minovici", în timp ce încercam să cadrez Biserica Sf. Nicolae Jitniţă şi Sinagoga Malbim din fosta Piaţă Căuzaşi. Era duminică, 13 octombrie 1985, la 8 dimineaţa. Din senin a apărut lîngă mine un gradat însoţit de doi civili şi am fost dus spre lămurire într-un imobil plin de funcţionari "civili". A doua oară, am fost luat de doi civili în pufoaice gri, de şantier, şi dus pe Strada Azilul de Noapte, într-o casă banală, "mobilată" cu fişete, scaune şi mese de lucru - fotografiasem demolarea Mănăstirii Mihai Vodă. A treia oară am fost condus, tot de un civil, într-un chip încă mai "ferm", într-o încăpere din fosta Administraţie Financiară de pe Chei, în apropiere de Operetă. De fiecare dată am rămas fără filmele pe care le făcusem - o pierdere pe care o regret enorm. Toate aceste hărţuieli nu au făcut însă decît să mă îndîrjească. M-am încăpăţînat deci să fotografiez tot ce voiam. Atunci mi se părea că acoperisem totul cu aparatul meu, un Leningrad îndelung folosit. Acum îmi dau seama că aş fi putut fotografia mult mai mult şi-mi revin mereu în minte locurile pe care le-am omis...

Unele momente m-au marcat pentru totdeauna. În februarie 1985, i-am făcut o fotografie părintelui paroh al Bisericii Mihai Vodă, I. Severeanu, pe podul Uranus, avînd în fundal chiar mănăstirea. Pe 25 februarie 1985, i-am dus, aşa cum îi promisesem, un exemplar din tiraj, iar pe dosul fotografiei mele, părintele mi-a scris: "Amintire din zilele trecutului în aşteptarea unui viitor." Mă gîndesc şi azi ce va fi fost în sufletul dînsului atunci... În dimineaţa zilei de 6 decembrie 1986, pe cînd mergeam spre serviciu, la ora 7, am văzut că pe Calea Moşilor, la numărul 99, erau aduse excavatoare şi basculante - semn rău. Se opriseră în faţa frumosului imobil construit la începutul secolului XX de Constantin Hamangiu, jurist vestit. Mai tîrziu am aflat că interiorul era decorat cu sobe de porţelan alb şi picturi ale lui Nicolae Vermont. Atunci eram fascinat de cele două imense lampioane meşteşugite din fier forjat. A doua zi, 7 decembrie 1985, nu mai rămăsese nimic din clădire - locul fusese deja nivelat. După o săptămînă, la 15 decembrie, imobilul vecin, care avea şi el o frumoasă grădină, era evacuat - locatarii îşi scoteau lucrurile în curte. Pe casă, tot la 7 dimineaţa, erau lucrători care scoteau tabla. Cînd am trecut înapoi spre casă, la orele 16, nu mai rămăsese nici o urmă din ce văzusem dimineaţa. Sinistră eficienţă!

Cum doream să fac fotografii cît mai cuprinzătoare, am apelat adesea la bunăvoinţa unor locatari. M-au înţeles cu toţii şi m-au ajutat să ajung la etaje superioare - aşa se face că am putut lua imagini panoramice spre Spitalul Brâncovenesc, spre Calea Văcăreşti şi cartierul Căuzaşi, spre Calea Griviţei, din blocul care adăposteşte şi azi Agenţia de Voiaj etc. În 2006, încercînd să-mi reconstitui itinerarul din anii grei ai demolărilor, am găsit mai puţină înţelegere. Totuşi, o doamnă care locuieşte tot în blocul Agenţiei de Voiaj mi-a permis să fotografiez din balconul său locul viran ce se întinde de la fostul cinematograf Feroviarul pînă în Strada Polizu, un domn poliţist (!) mi-a îngăduit să iau imagini panoramice cu Piaţa Unirii, iar un bătrînel, să urc pe terasa imobilului în care stă pentru a fotografia Calea Moşilor şi Biserica Olari. Le mulţumesc aici tuturor.

Ştim că demolările din Bucureşti au oripilat o lume întreagă şi că protestele, nu puţine, au rămas fără rezultat. Dispreţul unei minţi întunecate, sprijinită de linguşitori şi profitori, a sărăcit memoria culturală şi istorică a unei capitale şi a unei ţări. Nu pot decît să sper că această "binefacere" a comunismului - vizibilă în fotografiile din volum - îi va face pe actualii şi viitorii bucureşteni mai grijulii cu moştenirea lor, cîtă a mai rămas. Căci existau atunci, cum există şi azi, destule fiinţe luminate, în stare să închipuie planuri de conservare a zonelor cu situri străvechi, a unor grupuri de imobile, a unor străzi care să se constituie în adevărate insule de prezervare şi restaurare a trecutului, unde localnicul şi turistul să-şi ofere clipe de linişte, de reverie. Iar în situaţiile care impun şi demolări, fireşti ar fi reglementări aducînd amenajări sau construcţii ce vizează să păstreze armonia locului. Un prost exemplu este dat în zilele noastre de construcţiile din zona veche a Căii Moşilor, la Biserica cu Sfinţi, unde betonul şi sticla se ridică la zece metri de un monument istoric.

Vreau să sper că imaginile din arhiva mea le vor aminti celor mai în vîrstă de Bucureştiul care a fost cîndva al lor, iar celor tineri le vor oferi, mai ales prin juxtapunerea de "vechi" şi "nou", teme de meditaţie.

Îi sînt recunoscător familiei mele - şi mai ales soţiei, care a aflat abia după 1989 de cele trei "colocvii" cu autorităţile şi ale cărei lacrimi m-au durut - pentru înţelegerea pe care mi-a arătat-o şi pentru grija pe care mi-o purta cînd plecam de-acasă cu aparatul de fotografiat asupra mea.