Un duşman al poporului (II) - Frica şi pânda, de Florin Constantin Pavlovici

Urmând firul cronologic, Frica şi pânda înfăţişează episoade semnificative din viaţa civilă a autorului-personaj, după ieşirea lui din închisoare. În interiorul acestei expuneri lineare, apar însă nişte constante - elemente biografice sau ideologice - pe care Florin Constantin Pavlovici le subliniază prin insistenţă şi reluare.

Mai întâi, ceea ce se întâmplă afară e în mod repetat raportat la secvenţele-stas ale vieţii de deţinut. Redevenind liber, acesta constată că libertatea recâştigată este limitată, relativă şi, în orice caz, neîmpărtăşită cu compatrioţii feriţi de experienţa detenţiei politice. Majoritatea colegilor, a cunoscuţilor şi a oamenilor străini cu care încă tânărul Florin Constantin Pavlovici îşi intersectează paşii sunt mai laşi decât minoritatea luminoasă a camarazilor de închisoare. Memorialistul e uimit să constate (să-şi amintească) reacţii disparate care, cumulate, duc la un portret generic jalnic. Femeile se dovedesc mult mai curajoase decât bărbaţii; mai solidare şi mai aproape de o victimă a regimului decât reprezentanţii sexului virtualmente tare...

Verificată cu atâtea prilejuri, observaţia aceasta se înscrie într-o logică a inversiunilor psiho-morale pe care societatea nouă, construită pe fraudă şi teroare, le produce multiplicator. Aşa cum foşti colegi de "idealuri" şi de suferinţă sunt racolaţi de Securitate şi transformaţi în informatori, o femeie necunoscută poate face (şi chiar face) un gest omenesc pe care apropiaţii şi rudele de parte bărbătească îl consideră mult prea riscant. Astfel că libertatea condiţionată a duşmanului poporului reeducat în închisori şi lagăre de muncă e mai consistentă şi mai autentică decât libertatea celor care-şi tem atât de mult cariera, postul, relaţiile şi avantajele, încât şi-o îngrădesc singuri. Iată o scenă ilustrativă pentru mutaţia individuală, decupată şi focalizată din cea socială: "Aşadar, cei doi prieteni pentru care fusesem bătut în ancheta Securităţii erau ei înşişi angajaţi ai acelei instituţii, ca ziarişti la oficiosul MAI. Informaţia m-a pus pe gânduri. În cele din urmă, m-am decis să-l sun, neputând rezista dorinţei de a-l revedea pe omul de care mă simţeam legat sufleteşte. Am format numărul şi mi-a răspuns chiar el. I-am recunoscut vocea şi mi-am spus numele. A urmat o pauză, după care l-am auzit silabisind, parcă necrezându-şi urechilor: - Cine zici că-i la telefon? - Florin Pavlovici. - Da? Şi ce vrei?

Peste vară, la câteva luni de la această scurtă şi înfricoşătoare convorbire telefonică, am dat nas în nas cu Nichifor Pietriş, în centrul Capitalei, cam în dreptul Universităţii. Când m-a văzut, a rămas încremenit o clipă, aceeaşi clipă de reflecţie care îi hotărâse şi pauza de la telefon, după care a ţâşnit printre automobile, riscând să fie lovit de ele, până pe celălalt trotuar al bulevardului. Ce l-a făcut să fugă în felul ăsta de un prieten este greu de spus. Mie mi-a amintit o scenă din Dostoievski, în care bătrânul Fiodor Karamazov, saltimbancul acela sentimental, şi desfrânat, şi ticăloşit, e întrebat de cineva: «De ce-l urăşti pe Cutare? Ce ţi-a făcut?» La care, nemernicul a răspuns: «Omul nu mi-a făcut nimic, în schimb, eu i-am făcut o porcărie aşa de mare, că de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi.» Prietenul meu Nichifor Pietriş reacţionase aşa cum reacţionase nu pentru că ar fi fost ticălos - în fond, avea inimă bună - şi nici din motive de ideologie, nu avea apetit pentru aşa ceva, ci pentru că frica îi intrase în oase, iar oasele înfricoşate făceau ca laşitatea să-i strălucească în culorile indecenţei." (pp. 17-18).

Strategii de apărare mai sofisticate decât fuga, dar tot jalnice, sunt dublul discurs şi comportamentul schizoid al intelectualilor, care într-un fel gândesc şi vorbesc în privat, şi cu totul altfel se exprimă în spaţiul public confiscat şi controlat de Stat. Parcurgând, în ultimii ani, cele peste optzeci de volume din arhiva CNSAS compunând Dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii, Florin Constantin Pavlovici descoperă ceea ce ştia deja din propria experienţă de viaţă, astăzi sistematizată memorialistic. Intelectuali subţiri sau măcar cu pretenţii au fost în realitate - în dubla realitate a parcursului lor - colaboratori benevoli ai regimului şi turnători abjecţi ai colegilor. Una dintre surse, o graţioasă poetă cu iniţialele S. J. şi cu numele de cod VALERIA, a fost folosită cu excelente rezultate începând cu anul 1980. În cel mai sinistru deceniu al ceauşismului, când nimeni nu mai poate avea nici o iluzie asupra societăţii socialiste multilateral dezvoltate, poeta-sursă "nu are reţineri în a ne informa cu orice aspect, indiferent de persoană, care prezintă interes pentru noi". Iar "pentru munca desfăşurată a fost recompensată". E numai un exemplu din zecile descoperite şi analizate de un memorialist cu memorie neselectivă, fără părtiniri şi circumstanţieri subiective.

Extrem de interesantă este această constantă ideologică, în care intră, de la un punct încolo, şi reacţia adversă a "uneltitorului contra ordinei sociale". Nolens-volens, biografia lui se va încărca de sarcinile ideologiei unice. Lupta şi ura de clasă, înregimentarea şi disciplinarea individului, suspiciunea colectivă întreţinută prin metode specifice şi sentimentul de totală dependenţă faţă de Partidul omniscient şi omnipotent îngustează la maximum câmpul de posibilităţi al subiectului, culoarele lui de salvare. Angajarea la secţia culturală a Radioului se datorează climatului mai liberal al anului 1968 şi păstrează, până în decembrie 1989, un caracter provizoriu, o mereu actualizabilă variantă de eliminare a elementului ostil.

Ostilitatea acestuia e reală şi ea se răsfrânge ori se ghiceşte în numeroase scene. Dar, neputând fi una de acţiune, rămâne exclusiv una de reacţie. Ca milioane de compatrioţi, mai laşi sau mai curajoşi, Florin Constantin Pavlovici se vede legat, prin toate firele vieţii lui "libere", exact de Sistemul care l-a condamnat la cinci ani de închisoare şi care controlează, în continuare, totul. Nu are importanţă că un informator e agramat şi altul ageamiu. Este notabil, dar nu esenţial că din documentele consultate la CNSAS reies limitele Securităţii. Ceea ce contează cu adevărat e că ideologia unică a fost impusă unui popor întreg prin deposedarea lui de dreptul fundamental al alegerii libere. Fără posibilitate de decizie reală, individul neatrofiat moral se va retranşa într-o lume lăuntrică, mimând supunerea şi revanşându-se tocmai prin acel dublu discurs acuzat de memorialist. Adevărurile cunoscute de toţi trebuie ferite, de către el sau de către ea, de multele urechi indiscrete. Socializarea adevărurilor comunitare, ca şi a opiniilor nenumărate din ţesătura fină a libertăţii, a devenit, în Republica Socialistă România, imposibilă.

Într-un mod logic, şi cu atât mai terifiant, perspectiva ideologică anexează şi aceste insule de gândire liberă. Procesul se vede destul de clar în Frica şi pânda, chiar dincolo de intenţiile autorului. Florin Constantin Pavlovici se răzbună pe ideologia care i-a malformat viaţa inversându-i, pur şi simplu, termenii. El neagă ceea ce aceasta afirmă, gândind în ecuaţia supraindividuală pe care s-ar fi cuvenit s-o respingă. Altfel spus, reacţia de dezgust faţă de propaganda regimului defunct e... tot în termeni de clasă. În viziunea autorului, "lefegiii noii instituţii de represiune au fost, la început, sub domnia proletară a lui Gh. Gheorghiu-Dej, scursura satelor, scursura oraşelor, scursurile umane. Analfabeţi, complexaţi şi frustraţi, îşi completau însuşirile acestea cu brutalitatea fără margini." (p. 58). Şi în aceeaşi abordare: "Nu m-a mirat să observ că sărăntocii, leneşii şi beţivii care, pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, deveniseră activişti comunali ori raionali, ajunseseră iarăşi ori erau pe cale să ajungă, ei înşişi sau prin odraslele lor, sărăntocii, leneşii şi beţivii locului, după cum fiii şi fiicele gospodarilor de altădată puneau, într-un fel sau altul, stăpânire pe sat, în ciuda faptului că părinţii lor, etichetaţi chiaburi, fuseseră jefuiţi în numele poporului, arestaţi, trimişi la Canal, bătuţi de miliţieni, batjocoriţi, chiar ucişi." (p. 93). Două mostre de wishful thinking care nu mai necesită comentarii.

Din fericire, memorialistul îl scoate pe autor din această perspectivă ideologizată şi aproape simplistă asupra unor transformări ireversibile operate, la sat sau la oraş, în anii comunismului. De fiecare dată când priveşte o figură desprinsă de colectivitate, Florin Constantin Pavlovici îşi regăseşte supleţea caracterizărilor şi suculenţa portretistică din Tortura pe înţelesul tuturor. De la Nichita Stănescu la Octavian Paler şi de la îndrăgitul Alexandru Ivasiuc (coleg de închisoare) la antipatizatul Marin Preda, o galerie întreagă de scriitori pe care fostul om de Radio i-a întâlnit şi i-a studiat suficient de bine pentru a le prinde nota definitorie colorează paginile cărţii. Dacă sursele Securităţii şi autorii de texte omagiale se exprimă în limbajul de lemn autohton, provocând lehamitea cititorului de nevoie, aceşti autori observaţi aici de aproape sunt vii şi expresivi. Inclusiv cei "accesaţi" prin istorisirile şi anecdotica altora. Fănuş Neagu, de exemplu, e văzut prin intermediul lui Al. Ivasiuc. Greu de găsit două structuri umane şi două tipuri de scriitor mai diferite. Şi totuşi, portretizarea unuia prin ochiul celuilalt e memorabilă: "Admira la el lucruri pe care i-ar fi plăcut să le facă, dar pentru care nu era dotat: să bea butoaie de vin fără să se îmbete, să se culce cu femei necunoscute închipuindu-şi că le iubea din tinereţe, să evoce în scrisul său umanităţi şi peisaje inexistente, angelic, grotesc, inspirat. (...) Partidele de pocher se desfăşurau la palatul Mogoşoaia, rechiziţionat abuziv şi decretat casă de creaţie, unde câţiva scriitori locuiau cu anii, pe cheltuiala vistieriei publice. - Fănuş a stat în palatul lui Constantin Brâncoveanu mai mult decât au stat domnitorul şi toţi urmaşii lui laolaltă, de la 1700 şi până astăzi, a calculat cu suspectă admiraţie Saşa." (p. 208).

Să închei pe această notă cronica la o carte instructivă, şi deci apăsătoare, despre lumea bieţilor mei părinţi.