Trecutul e un pământ străin

Gianrico Carofiglio, născut în 1961 la Bari, este un scriitor italian de succes, publicat în peste 15 limbi, procuror-adjunct antimafia şi senator al Partidului Democrat Italian. Romanul său de debut, Testimone inconsapevole (2002), a fost distins cu premiile Marisa Rusconi, Regium Iulii, Città di Cuneo şi Città di Chiavari. Pentru a doua carte, Ad occhi chiusi (2003), i-au fost acordate premiile Lido di Camaiore şi cel al Bibliotecii din Roma. După romanul Trecutul e un pământ străin (2004), nominalizat la prestigiosul IMPAC Dublin Award în 2009, câştigător al premiului Bancarella şi devenit bestseller internaţional, s-a turnat filmul omonim, în regia lui Daniele Vicari.


Povestea unei prietenii, dar şi a drumului anevoios şi tulburător din perioada fragilă şi misterioasă de la graniţa dintre tinereţe şi maturitate, când ceea ce ni se întâmplă ne schimbă iremediabil viaţa.

Vara anului 1989, oraşul Bari din sudul Italiei. În timp ce locotenentul Chiti îşi petrece nopţile încercând să-l prindă pe violatorul în serie care-i terorizează oraşul, Giorgio, un tânăr de douăzeci şi doi de ani, exemplar student la drept, se împrieteneşte cu periculosul şi carismaticul Francesco. Ca într-un pact faustic, inocentul Giorgio este ademenit într-o lume coruptă, cu amante de lux, vile somptuoase şi partide de cărţi trucate. Devine astfel un alt om, care-l sperie, dar îl şi atrage. Până într-o noapte când e obligat să privească în urmă şi îşi dă seama cât de departe a lăsat trecutul...

"O carte incitantă şi cutremurătoare despre ispită şi încălcarea legii, pe care fanii Patriciei Highsmith o vor adora." (Independent)

Un thriller puternic, provocator şi sexy despre atracţia irezistibilă a răului.

"Uluitor... un roman memorabil" (Sunday Times)


E sprijinită de tejghea, singură şi bea un suc de fructe. Pe jos, lângă picioare, îşi ţine poşeta de piele neagră şi, nu ştiu de ce, mă simt atras chiar de acest amănunt.

Mă fixează cu o insistenţă jenantă. Dar când privirile noastre se întâlnesc, se întoarce totuşi. Peste o clipă, mă priveşte din nou. Această secvenţă de ocheade se repetă de câteva ori.

Nu o cunosc, iar la început mă întreb dacă într-adevăr sunt eu cel pe care îl priveşte. Îmi vine chiar să verific dacă în spatele meu se mai află cineva, dar mă abţin. În spatele măsuţei la care stau este doar peretele, ştiu prea bine deoarece mă aşez aici aproape în fiecare zi.

Acum a terminat de băut. Pune paharul gol pe tejghea, îşi ia poşeta şi vine înspre mine. Are părul scurt şi negru, iar mişcările hotărâte, dar nu întru totul spontane, asemenea cuiva care a dedicat o groază de timp ca să lupte cu timiditatea. Sau cu un alt lucru, mai rău decât timiditatea.

E în faţa mesei mele. Stă acolo câteva secunde, fără să scoată o vorbă, timp în care eu caut să-mi compun o expresie adecvată. Fără a reuşi, cred.
- Nu mă recunoşti.

Nu e o întrebare şi are dreptate: n-o recunosc. N-o cunosc. Atunci spune un nume, mai adaugă ceva şi apoi, după o scurtă pauză, mă întreabă dacă poate lua loc. Spun că da. Sau poate fac un semn din cap, sau un gest cu mâna, arătând scaunul.

Nu ştiu.

Desigur, o vreme, nu ştiu cât, nu spun nimic. De altfel, nu e atât de uşor să vorbeşti. Până acum câteva minute, mă aflam acolo pentru a lua micul dejun, ca în fiecare dimineaţă, pregătindu-mă pentru o zi banală, când deodată am fost prins de un vârtej şi m-am trezit altundeva.
Într-un loc misterios şi străin.
Departe.


Eram patru la masă. Un tip slab şi trist, de meserie topograf.

Apoi Francesco, eu şi stăpânul casei. Îl chema Nicola, avea vreo treizeci de ani, era gras, fuma mult şi respira greu. Nasul lui înfundat scotea un zgomot ritmic, enervant.

Îi venise rândul să dea cărţile. Continua să le amestece, făcându-le să pocnească, împărţite în două teancuri pe care le ţinea între degetul mare şi arătător, dar era obosit. Şi nervos.

Până mai acum o jumătate de oră câştigase cam un milion, dar în trei sau patru done îşi secătuise tot câştigul. Francesco câştiga, eu eram mai mult sau mai puţin în banii mei, dar topograful pierdea mult. Începeam penultimul tur al jocului de telesina (Joc de cărţi italienesc, asemănător cu pocherul american, în care se dau cinci cărţi, prima pe dos, următoarele pe faţă - n.tr.).
- Blaind, spuse grasul după ce tăie cărţile. O spuse pe acelaşi ton de care se folosise întreaga seară. De profesionist, socotea el. O metodă bună de recunoaştere a pifanilor la masa de pocher şi pentru a vedea dacă au ton de profesionişti.

A dat prima carte pe dos şi a doua pe faţă, cu un gest de profesionist.

Chiar aşa.

Un decar topografului, o damă lui Francesco, un popă pentru mine. Lui îşi servi un as.
- O sută, spuse imediat, aruncând în mijlocul mesei o fisă ovală, de un albastru electric. După care şi-a umezit buza de sus cu vârful limbii. Am mers toţi. Topograful şi-a aprins o ţigară, în timp ce grasul împărţea alte cărţi.

Un optar, o damă, un optar, un şeptar.
- Două sute, spuse Francesco. Grasul l-a privit o clipă cu un fulger de ură în ochi, apoi a pus şi el două sute de mii în pot.

Topograful a ieşit din joc. Pierduse toată seara şi aştepta doar momentul să i se ofere posibilitatea de a plusa. Eu am mers. Decar, popă, decar. Era rândul meu şi am spus "două sute".

Au mers şi ceilalţi şi s-a ajuns la ultima carte. Un optar lui Francesco, un nouar mie, şi un alt nouar grasului.
- Cip, am spus eu şi grasul a zis imediat "plus potul". Să fi prins o cvintă, deşi erau trei optari pe masă? M-am uitat la faţa lui şi i-am văzut buzele strânse, uscate. Francesco a aruncat cărţile, spunând totodată că nu merge, şi s-a ridicat o clipă, ca să-şi dezmorţească picioarele.

Însemna că puteam să merg liniştit, dacă aveam mai mult de o pereche, deoarece grasul nu avea cvintă. Nu avea cum, pentru că al patrulea optar era cartea nevăzută a lui Francesco. Aşa că am cerut timp. Să mă gândesc, am spus, dar în realitate voiam doar să savurez senzaţia de beţie pe care o trăieşti când se închide jocul şi eşti sigur de victorie.
- Trebuie să dau sec, am spus după un minut, pe tonul resemnat al unuia care ştie că pierde, dar, din păcate, s-a lăsat ademenit de un jucător mai viclean şi mai norocos. Grasul avea doi aşi, iar eu trei popi. Aşa că am luat potul de aproape trei milioane, adică mai mult decât salariul tatălui meu pe o lună la acea dată.

În acel moment, grasul era de-a dreptul ieşit din fire. Îl supăra, desigur, să piardă. Dar îl înfuria să piardă cu un netot. Ca mine.

Mâna următoare a câştigat-o topograful, dar potul era numai mărunţiş. Şi a venit rândul lui Francesco să dea cărţile. Le-a amestecat la întâmplare, ca de obicei, le-a dat la tăiat şi le-a împărţit.

A dat prima carte cu faţa în jos, apoi pe cea cu faţa în sus.

O damă mie, un popă grasului, un şeptar topografului, iar asul pentru el.
- Două sute. Cu mâna asta mă pun pe picioare.

Grasul s-a uitat la el cu scârbă. Un prăpădit de amator, spunea privirea lui. A pus cele două sute, apoi am mers şi eu. Topograful, nu.

S-au împărţit din nou cărţi, în timp ce eu mă străduiam să nu mă uit la mâinile lui Francesco, chiar dacă ştiam că nu aş fi văzut nimic ciudat. Nici eu, şi cu atât mai puţin ceilalţi. Altă damă mie, alt popă grasului, alt as pentru el.
- Dacă vreţi să jucaţi cu aşii ăştia, trebuie să plătiţi. Trei sute.

Grasul a plătit fără să spună nimic, cu aceeaşi privire de mai înainte. Eu m-am gândit un pic, am atins fisele din faţa mea, apoi am pus banii, cu aerul unuia puţin convins.

A patra carte. Un decar pentru mine, valet grasului, un şeptar lui Francesco.
- Plus trei sute.
- Merg, am spus eu.
- Până la cinci sute, zise grasul pe tonul lui de profesionist, umezindu-şi buza de sus, silindu-se să-şi stăpânească bucuria.

Cartea lui de pe masă, cu faţa în jos, era un valet şi asta era "mâna" lui, credea el. Atât Francesco, cât şi eu am mers.

Aveam aerul unuia care face pe el de frică şi se gândeşte că jocul devine prea serios pentru el.

Ultimul rând de cărţi. Un alt decar mie, un alt valet grasului, damă lui Francesco, care făcu un gest de supărare punându-şi cărţile cruciş una peste alta. Într-adevăr, nu putea să meargă şi astfel, pe cât părea, aruncase pe geam un milion. A spus ceva cam de genul acesta, dar grasul nu l-a luat în seamă.

Avea ful de valeţi cu popi şi se bucura deja de triumful lui, fără să se mai preocupe de amatorii cu care ajunsese să joace. A zis "plus potul" şi şi-a aprins o ţigară. Speranţa lui era să fie un alt decar, cartea mea pe dos. Caz în care, având un ful, aş fi mers şi eu, iar el m-ar fi făcut praf. Că aş fi putut avea cea de-a patra damă din pachet era, desigur, o ipoteză pe care nici n-o lua în considerare.

M-am grăbit să mă uit şi chiar aşa era, cartea de sub celelalte, cea pe dos, era ultima damă. Astfel că fulul meu îl bătea pe al lui şi el renunţă la tonul său de profesionist, ca să se întrebe cum mama dracului era cu putinţă un asemenea noroc rupt în cur.

Am notat pe foaia cu datorii, unde grasul era de-acum în faliment şi am mai jucat ca la vreo patruzeci de minute. Fără să se întâmple nimic deosebit. Topograful a recuperat ceva, iar profesionistul a mai pierdut câteva sute de mii.

La sfârşitul partidei eram singurul care câştigase. Francesco mi-a dat cam patru sute de mii de lire, iar topograful a rupt o filă cec din carnetul lui, de un milion şi ceva. Pe fila lui de cec, grasul a scris opt milioane două sute de mii.

Am plecat toţi trei şi, la uşă, i-am asigurat că le stau la dispoziţie pentru revanşă. Le-am spus asta, cu surâsul reţinut al bobocului care a câştigat o grămadă de bani şi vrea să se comporte civilizat. Grasul m-a privit în tăcere. Avea un magazin de fierărie şi eram sigur că în acel moment ar fi vrut să-mi spargă capul cu o cheie franceză.

În stradă ne-am salutat şi fiecare a luat-o pe drumul lui. Un sfert de oră mai târziu, Francesco şi cu mine ne-am întâlnit în faţa chioşcului de ziare al gării, acum închis. I-am restituit cele patru sute de mii ale lui şi ne-am dus să luăm câte un cappuccino într-un bar de pescari.
- Ai auzit ce zgomot făcea grasul?
- Ce zgomot?
- Nasul lui, era de nesuportat. Fir-ar să fie, îţi dai seama ce ar însemna să dormi în aceeaşi cameră cu el? Ar sforăi ca un porc.
- De fapt, nevastă-sa l-a părăsit după şase luni de la căsătorie.
- Dacă te va chema din nou, cum facem?
- Ne întoarcem, îl lăsăm să câştige două sau trei sute de mii de lire şi apoi adio. Ne plătim datoria de onoare şi ducă-se dracului.

Ne-am băut cappuccinoul, am ieşit afară în faţa bărcilor şi ne-am aprins ţigările în timp ce se lumina de ziuă. Nu peste multă vreme aveam să fim în pat să dormim, iar după câteva ore urma să-mi încasez cele două cecuri, la bancă. Apoi, aveam să împărţim câştigul.

Cu o zi înainte mă certasem cu Giulia, iar ea îmi spusese că aşa nu putea continua, că era mai bine să ne despărţim. Voia să vadă cum reacţionez. Voia ca eu să spun că "nu, nu-i adevărat", sau poate că era doar un moment de criză pe care o vom depăşi împreună şi tot aşa.

În schimb, eu i-am răspuns că poate avea dreptate. Aveam un aer uşor necăjit, dar nimic mai mult. Era o mutră de circumstanţă.

Îmi părea rău să o văd tristă, mă încerca un uşor sentiment de vină, dar voiam doar ca acea discuţie să ia sfârşit, ca să pot pleca. Ea mă privea fără să înţeleagă. O priveam şi eu, dar mintea îmi era departe. Eram departe de multă vreme.

Giulia a început să plângă în tăcere. Eu am spus ceva banal, ca să atenuez suferinţa şi greul acelei înstrăinări dureroase.

Când, în sfârşit, a urcat pe bicicletă şi a plecat, am avut doar o senzaţie de alinare.

Aveam douăzeci şi doi de ani şi, până acum câteva luni, în viaţa mea nu se întâmplase aproape nimic.