Immer wieder Dezember / Decembrie, din nou

O împuşcătură în gură, nu departe de apartamentul meu, într-un părculeţ lângă o stradă aglomerată din mijlocul Berlinului într-o duminică foarte gri de decembrie în 2007. Un bărbat mort pe o bancă: Karlheinz Schädlich, fratele tatălui meu, unchiul nostru. Da, exact - cel cu pipa mereu la el, cel care făcea figurine din sârmele de curăţat pipa pe care noi copiii le puneam mereu la fereastră, cel care cu tutunul lui ne aducea miresmele depărtărilor. Cel care avea mereu o poveste de spus şi care îşi făcea timp să ne asculte. Pe noi şi pe mulţi alţii. Cel în care am avut încredere, până în 1992.

Atunci am primit un telefon la Los Angeles. Era 29 ianuarie. Ciudat că îmi amintesc aşa de bine data, dar nu şi locul în care mă aflam când a sunat telefonul. Oare stăteam la fereastra din bucătărie, care avea o privelişte ameţitoare asupra oraşului? Era seara. Persoana care suna era mama, şi mama mi-a spus: "Stai jos. Trebuie să-ţi spun ceva."
M-am aşezat. "Unchiul vostru, fratele tatălui tău, cumnatul meu, ne-a spionat ani de zile. Numele lui de cod era IM¹ "Schäfer".
Cred că nu am spus nimic. Mama a zis: "Tot el a fost implicat în povestea cu tine."

Cred că atunci când mi-a spus mama totul, am plâns. Cred că după ce am plâns am întrebat de unde ştie toate astea. Dacă e sigură. Era sigură, mai sigură decât orice. După aceea n-am mai vorbit niciodată cu el. Am încercat să mi-l şterg din conştiinţă. Să-l uit, fiindcă voiam să nu-l mai ţin minte. Dar oricât de mult m-am străduit, n-am reuşit.

Cu un an înainte de împuşcătură au început să apară articole de ziar despre unchiul. Deşi ştiam de mult tot ce scria acolo şi încă ceva pe deasupra, ne-am înspăimântat, fiindcă acum era totul public, acum toată lumea putea să vadă cine era de fapt. Deşi toată vâlva s-a potolit pe parcurs, noi nu ne-am revenit. Şase luni mai târziu, unchiul i-a scris tatei. Şapte rânduri după cincisprezece ani de tăcere. Scria că-i părea rău de ce-i făcuse tatei şi celor apropiaţi lui, că îi era ruşine. Îi era ruşine de frica şi laşitatea de care dăduse dovadă, de deformarea lui emoţională şi morală şi că se alăturase duşmanilor fratelui lui. Ultima propoziţie însă a umplut paharul: "Nu-mi pot ierta că am pierdut tot ce am avut vreodată." Cuvintele "nu", "mi", "tot", siguranţa că unchiul trimisese variaţiuni ale acestor rânduri şi altora, puneau totul într-o cu totul altă lumină.

Pe 8 octombrie unchiul l-a sunat pe tata şi i-a spus că de fapt nu ştie ce să-i spună, după care a închis. Pe 17 decembrie mi-a sunat telefonul mobil. Era 9 şi 23 de minute. Luni. M-am uitat la ceas fiindcă stăteam chiar în faţa grădiniţei.
Tata: "Te sun ca să-ţi spun că s-a întâmplat ceva rău. Poţi vorbi acum?"
Am spus că-l sun imediat.
Speriată, am împins copilul pe uşa grădiniţei, gândindu-mă că i s-a întâmplat ceva surorii mele, mamei.
La 9 şi 31 de minute l-am sunat înapoi.
Tata: "Azi-noapte pe la 2 a sunat poliţia la mine să-mi spună că l-au găsit pe Karlheinz mort într-un parc. S-a împuşcat."
Nu ştiam ce să spun. La o asemenea veste cuvintele nu-ţi vin prea uşor.
Tata: "Acum am s-o sun pe sora ta. Dar cum să-i spun?"
Am răspuns: "Nu cum mi-ai spus mie, spune-i de la început ce s-a întâmplat."
A urmat iadul pe pământ. Telefoane la mama, telefoane la tata. Trebuiau să se pronunţe asupra celor întâmplate.
Nu ieşeam din casă, de frica ziariştilor.
Marţi, ziarele erau pline de moartea aceea atât de zgomotoasă.

Presa nu mai contenea. Şi nu numai atât! Îl făceau erou, simpatic, fumător de pipă, zâmbind. IM gentleman, cu degete fine de pianist, care iubea jachetele de tweed, scria acolo, şi mulţi cititori probabil că au crezut fiecare cuvinţel. Un intelectual, cultivat, un partener de discuţie interesant, care se preocupa de literatură şi de ştiinţă, nu vorbea dialect şi folosea cuvinte alese. Unul care avea nevoie să se desfăşoare intelectual aşa cum au oamenii nevoie de aer. Nouă, unchiul ne-a luat aerul. Iar jachetele de tweed erau blana lui de oaie.

Nu există sfârşit, o ştiu acum. Nu în ceea priveşte asta. Nu în vremurile astea. Şi încă ceva: Moartea asta nu spală nici un păcat. De aceea voi scrie despre asta, fiindcă toate au legătură între ele, fiindcă eu eram liberă şi acum sunt trasă din nou în toate astea. Şi nici nu vreau să încerc să spun anumitor lucruri pe nume, deşi în unele privinţe o voi face, inevitabil. Şi nici nu vreau să mă răzbun, deşi sigur mi-ar face bine. Nici măcar nu este vorba numai de povestea cu unchiul. Este vorba, de exemplu, de punctele cardinale. De cuvântul UNDE. Ca pe o busolă. De unde vin, încotro mă îndrept? Este vorba despre a nu avea alternativă. Despre cum a fost pentru cei care au plecat cu tata şi pentru cei care au rămas în urmă. Pentru mine este important CE a fost şi CUM a fost. Înainte şi după. Ce au făcut toate astea din mine, din noi? Să trăieşti în două sisteme, întâi în RDG, apoi în RFG. Cum se judecă toate astea?

La început de tot citeam titluri de ziar ca "În acest sfârşit de săptămână, Hans Joachim Schädlich a părăsit RDG." De parcă ar fi plecat singur. Noi eram pomeniţi în două cuvinte, în cel mai bun caz. Noi eram suita lui. Suita lui care voia să înveţe ce-i aia frica. Frica o puteam învăţa şi în RDG. Puteam să ne temem de multe. De exemplu de bărbaţii care sunau noaptea la uşă. De faptul că nu se schimba nimic în ţara în care trăiam şi în care, în fond, voiam să trăim. De faptul că plecau din ce în ce mai mulţi prieteni. Puteam să ne temem şi de propriul curaj. Dar nu o făceam.

S-au întors demonii trecutului. Nici mesteacănul din faţa ferestrei mele, prin crengile căruia adie un vânt uşor, nu mă poate apăra de ei. Cerul se înnorează. Privesc jocul de umbre al crengilor şi nu pot să nu mă gândesc la pădurea prin care mă plimbam când eram mică. În Berlin-Köpenick, în Märchenviertel. În pădure erau mesteceni. Mă plimbam printre ei, mai ales primăvara. Scoteam coaja albă, subţire ca un pergament, de pe copaci şi o băgam cu grijă în buzunar, să nu-i fac cute. Acasă, potriveam bucăţile până formau o pagină, pe care scriam câte ceva. Hârtia devenea maro, iar cuvintele erau acoperite de cursul naturii.

Am citit într-o carte că mestecenii sunt poeţii copacilor. Gândul ăsta îmi place mai mult decât cel al puterii protectoare împotriva duhurilor rele. Locurile din trecut n-ar trebui să se amestece cu viaţa mea de-acum. Ele s-au dus, ad acta, perdu. Dar aşa cum demonii pândesc din cotloane ascunse, aşa se întâmplă şi cu amintirile. Vin pe neaşteptate, ca nişte musafiri nepoftiţi. Mă întreb dacă mai există mestecenii din pădurea din faţa casei pe care am părăsit-o în 1977.

1977 - anul în care ne-am dus "dincolo", cum se spunea pe-atunci, de parcă te-ai duce în grădina vecinului. Aveam doisprezece ani, eram deja pionier, deşi ori de câte ori puteam, nu purtam cravata. Eram aproape adolescentă. Contează asta. De ce? Îmi trecea pe la urechi ce se întâmplă, fiindcă la noi acasă se vorbea deschis. Despre politică şi despre ce se petrecea în jurul nostru. Nu era nevoie să mi se spună să nu deschid gura despre toate acestea în afara casei. Era de la sine înţeles.

Apoi, în vest, tăcere. Nici un pic de timp de vorbit. Trebuia să ne descurcăm într-o ţară nouă, în timp ce familia aproape se destrăma. Pentru noi, evenimentele acelor ani erau mai degrabă o chestiune privată, greu de descris în cuvinte. Acum îi întreb şi pe alţii care au trăit prin asta. Citesc dosarele, îmi pun amintirile în ordine cronologică, într-o înlănţuire logică, ca să poată reda un întreg şi să nu rămână doar fragmente depănate la masă cu familia.

Începutul nu este greu de găsit. Nu sunt zilele copilăriei din pădurea de basm din apropierea Rotkäppchen²-Straße din Berlin-Köpenick. Zilele acestea nu au fost cele care au dat tonul. Nu e America. Acolo, tonul fusese dat deja. Sunt zilele din decembrie 1977, pe care le ţinem minte cu toţii.

Mă uit pe fereastra biroului meu, mă uit la mesteacăn. Afară e furtună, o altfel de furtună decât în acele zile de iarnă. Furtuna aceea nu a adus doar ploaie şi vânt. Furtuna aceea mi-a schimbat lumea.

1.

Era într-o luni, mai exact pe 5 decembrie. După-amiaza târziu. Deja întuneric. Poate ploua. Cu siguranţă era frig. Veneam de la şcoala de muzică. M-am dat jos din tramvai, am traversat Mahlsdorfer Straße către Genovastraße. În stânga pădurea, în dreapta trotuarul, lumină palidă de la felinarele rare. Eram singură pe stradă. Nu mai ştiu când anume, dar la un moment dat am început să alerg bucata de Genovastraße până la colţul cu Rotkäppchenstraße. Nu de teama de fantomele din pădurea de mesteceni. Nu de teama ucigaşului de care ne povesteam unii altora noi, copiii. Chiar în toamnă mă întâlnisem cu doi prieteni şi ne-am închipuit, aşezaţi pe trotuar, ce-am face dacă ar veni un bărbat să ne ofere prăjituri. N-am primi, fireşte. Un bărbat care oferă prăjituri este un ucigaş.

Un bărbat venea spre noi pe stradă. Avea un carton de prăjituri în mână, mânca. Ne-am uitat cu poftă la el. Ne-a oferit şi nouă. Am ezitat, apoi am clătinat din cap. Bărbatul dădu din umeri şi aruncă cartonul. Ne-am uitat după el. La un moment dat m-am ridicat, am luat cartonul şi m-am aşezat iar lângă prietenii mei. Le-am mâncat pe toate. Şi am aşteptat să murim otrăviţi.
Bărbatul nu era un ucigaş.
Dar bărbaţii care venau noaptea când părinţii se vedeau cu prietenii? Asta se întâmpla mai des pe atunci. Aveau multe de discutat.

Stăteam în pat şi aşteptam să sune la uşă. Şi s-a auzit soneria. Am dat fuga la fereastra din sufragerie, încercând să pătrund întunericul cu privirea. Iată-i. Mereu câte doi. Trenci şi pălărie. Au sunat din nou. Poarta nu era încuiată. Ar fi putut apăsa clanţa. Dar n-au făcut-o. Vorbeau. S-au uitat în sus, către mine. Mult timp. Ştiam că ştiau că suntem singuri. Le-am ţinut privirea în întuneric. Părinţilor nu le-am spus nimic. Mă descurcam şi singură cu bărbaţii în trenci.

La colţul cu Rotkäppchenstraße m-am oprit din alergat. Încet, de parcă n-ar fi fost nimic, m-am dus la casa numărul 5. Am sunat la uşă, ca întotdeauna. Am apăsat clanţa, ca întotdeauna. Am urcat scările, ca întotdeauna. Mama mi-a deschis uşa. Nu ca întotdeauna. Ne-am dus în birou la ea, şi mi-a spus: "Stai jos, trebuie să-ţi spun ceva." M-am aşezat pe divanul alb cu saltea albastră. Mama a închis uşa. "Ne mutăm. În vest, sâmbătă." Nu a spus de ce. Nu trebuia să o facă. Ştiam că avea de-a face cu scriitorii care veniseră mereu la noi în ultimii ani, cu ceea ce începuse cu un an în urmă odată cu expatrierea lui Biermann, cu cartea tatei care apăruse cu numai câteva luni înainte de partea cealaltă a Germaniei.

Vestul! Trebuie că mi-au lucit ochii. Aveam să văd cu ochii mei ce văzusem la televizor. Nu mai trebuia să aştept să fiu bunică. Astea au fost primele gânduri. Apoi: Ce se va întâmpla cu prietenii? Cu şcoala? Cu lucrurile noastre? Sâmbătă, asta însemna că mai avem cinci zile. Probabil că am întrebat dacă mă voi mai duce la şcoală. De cât timp ştiau că vom pleca. Dacă Jan, fratele, ştia. Ce se va întâmpla cu bunica. Probabil că mama mi-a răspuns la întrebări.
Am mai întrebat: "Şi pisica?"
"Nu poate veni cu noi."
Am început să plâng.
"O să-ţi luăm o altă pisică, îţi promit.", a zis mama. "După ce ajungem dincolo."
Probabil că am crezut-o.
"Nici Jan nu vine cu noi."
Am plâns şi mai tare. De data asta, mama nu mi-a mai promis nimic.
Mi-a zis să-mi şterg lacrimile. Să zâmbesc, ca fratele să nu-şi dea seama. Era şi-aşa destul de trist.
Zâmbeam când ne-am dus în biroul tatei, unde îi dicta fratelui titluri de cărţi pentru maşina de scris. Mi s-a părut ciudat, dar n-am întrebat de ce. Bătutul ritmic la maşină, vocea sonoră a tatălui mă linişteau. Poate că mama şi tata s-au înţeles dintr-o privire, ca să nu întrerupă treaba. Ştie, i-am spus - propoziţia din ochii mamei. Poate că tata a dat din cap, în timp ce citea mai departe cu voce tare titlu, autor, editură, anul apariţiei unei cărţi. Fratele nu ridică privirea. Asta îmi amintesc perfect. Mama a ieşit din cameră.

Am rămas în faţa hartei Berlinului, prins de un raft în faţa unor cărţi. Jumătate din hartă era o pată albă. Când eram mai mică, stătusem deseori în faţa hartei, întrebându-mă de ce oraşul se termină acolo. Dacă nu cumva o fi zăpadă. Odată, când am vizitat turnul televiziunii, am cătuta pata albă pe care o văzusem pe hartă. Am văzut case şi copaci. Nu am văzut pic de alb. Acolo în spate e Berlinul de Vest, am auzit pe alţii spunând. Acolo n-avem voie să ne ducem. "V"-ul din busolă. Acolo aveam să mergem acum.

Marţi nu m-am mai dus la şcoală Nici în zilele următoare. Eram, zice-se, un pericol pentru ceilalţi. Voiam să-mi mai văd prietenii o dată. Mama a sunat la şcoală. Nu, nici nu se pune problema de aşa ceva, a spus directorul. Apoi s-a putut, totuşi. Mi s-a dat voie să vin la ora de sport, la vestiare, cu cinci minute înainte de începere. Avea să fie de ajuns.

Mirare, când eram în sfârşit acolo. Cea mai bună prietenă a început să plângă. Întrebări agitate din partea unora. Tăcere duşmănoasă din partea altora. Mi-am împărţit banii, nu mai aveam nevoie de ei. Cei mai mulţi i-am dat cele mai bune prietene. Era cea mai săracă dintre toţi - nu numai pentru că venea deseori cu vânătăi la şcoală. Profesorii închideau ochii la aşa ceva. Acum sunt singură, mi-a spus. Oracolele, le-am dat, unul colegilor de clasă şi altul profesorilor - tuturor celor care nu-mi scriseseră încă nimic în ele. Apoi, gata. Mai văd şi acum pantalonii negri de trening pe care şi le puneau pe ei, bluzele albe. Vestiarul se goli. Ora începu. Fără mine.

N-am mai exersat la clarinet, aşa cum făceam în fiecare după-amiază. Când nu îmi ajutam fratele la listele de cărţi, mă plimbam singură prin străzile Grimm. El era la maşina de scris, pagină albă, hârtie de cărbune. Eu pe scară. Raft cu raft. Zi de zi, până la cartea cu numărul 3541. Atunci ne-am oprit şi am scris trei puncte. Asta nu era în conformitate cu sarcina primită, însă nu mai aveam de gând ne pierdem timpul.

A venit bunica de la Jena, a făcut cumpărături, a gătit. În toată agitaţia aceea, ea era ca o stâncă. Viaţa obişnuită din Köpenick, în Märchenviertel, se evaporase ca printr-o formulă magică. Timpul ultimelor zile trecu ireal pe lângă noi. Fiecare se mişca de parcă ar fi fost într-o cupolă de sticlă sau de parcă ar fi fost teleghidat.

Tata pleca devreme de-acasă şi se întorcea adesea de-abia după-amiaza. Drumuri la autorităţi. Mama se ocupa cu mutatul. Făcut ordine, sortat, pregătit cutiile. Câteodată ne întrebam dacă aveau să se mai întoarcă înapoi - erau amândoi plecaţi ore întregi.

Seara, casa îşi recăpăta vivacitatea obişnuită - veneau prietenii părinţilor şi stăteau până noaptea târziu să-şi ia rămas-bun în discuţii interminabile. Venea şi unchiul.

Legăturile cu el deveniseră foarte strânse în ultimele luni. El ca sprijin pentru noi în acele timpuri grele înainte de plecare, iar noi ca sprijin pentru el fiindcă, aşa cum ni se confesase în mare taină, aveau de gând să-l dea afară din partid. Vorbeau mereu la telefon, venea extrem de des, se ocupa şi se interesa de noi ca niciodată.

Când veneau prietenii în vizită, noi copiii eram de mult în pat. Eu nu dormeam, mă tot frământam. Tot ce era un cămin, o patrie, nu avea să mai fie nici una, nici alta. Patrie. Nu ştiu de câte ori şi cu câte ocazii diferite trebuia să cântăm, la şcoală: "Patria noastră, patria noastră nu sunt numai oraşele şi satele, patria noastră sunt şi... şi păsările din văzduh."³ Şi azi îl mai ştiu. "Şi ne iubim patria, frumoasa noastră patrie, şi o apărăm, fiindcă aparţine poporului, aparţine poporului nostru. Ce-mi păsa mie de sate şi de oraşe, de păsările din văzduh - ele puteau să zboare oriunde voiau. Patria mea erau părinţii şi sora, bunica din Jena. Fratele, prietenii. Cu ei trebuia să rămân eu.

Fratele fusese întrebat dacă vrea să vină şi el cu noi. Avea deja şaptesprezece ani, era aproape matur. Răspunsese că nu, voia să rămână la mama lui, prima soţie a tatei, la şcoală, la prieteni. Nici nu intra în discuţie altceva. Asta susţine şi astăzi.

Mă gândesc dacă mi-ar fi plăcut să fiu şi eu întrebată. Şi chiar dacă m-ar fi întrebat, pentru mine nu exista altă opţiune, hotărârea mea ar fi rămas aceeaşi indiferent de situaţie: Mama, tata, sora. Indiferent către ce literă indicată de busolă. Şi clarinetul? Şcoli de muzică existau şi dincolo. Şi bunica? Putea să vină să ne vadă, avea voie să călătorească. Şi verii? Puteam să vin eu să-i văd. Şi prietenii? Puteam să găsesc alţii dincolo. Ca şi cum ar fi crescut ca ciupercile şi fructele de pădure într-o pădure de basm.⁴

La un moment dat au sosit cutii de lemn care au fost puse una peste alta în garaj. Există o fotografie: Tata stă în faţa cutiilor încă goale, pe care scrie cu litere chirilice "Export RDG". Poza e făcută de Roger Melis⁵.

Au fost trimişi oameni să împacheteze lucrurile. Nu aveam voie să împachetăm singuri. Au fost în toate camerele, au umblat în toate cotloanele, şi la masa de scris a tatei, certificatele de naştere şi toate hârtiile de ieşire din ţară au dispărut. Tata şi-a dat seama de-abia seara. Panică. A întrebat-o pe mama. Deznădejde. I-a întrebat pe muncitori. Au dat din umeri. Vânătoare de comori la ore târzii. A desfăcut cutie cu cutie în biroul lui, până când toate documentele erau din nou pe masă. Uşurare. Bunica făcea cafele. Îi trăgea de limbă pe muncitori. "Ia spuneţi, vă face plăcere munca dumneavoastră?" S-au uitat în jurul lor. "La Manfred am avut şi mai mult de lucru." Le-a oferit şi tartine. "Ia spuneţi, procedaţi mereu la fel?" Se uitară la laviţa veche ţărănească. "Un dulap ca ăsta am încărcat şi la Sarah." Nu spuneau Krug⁶, nu spuneau Kirsch⁷, de parcă prietenii noştri ar fi fost şi ai lor.

Nu tot ce s-a petrecut în acele zile mai este prezent în memorie. Multe sunt uitate înadins. Sau uitate pur şi simplu? Şi una, şi alta - cred eu. O pată albă pe harta sufletească, doar punctul cardinal este acum un altul - acum pata este în est.

Am impresia că pe 9, într-o vineri, totul era deja împachetat. Sosiseră funcţionarii de la vamă. Au luat la rând fiecare cameră, de parcă s-ar fi aflat pe teren inamic. Trebuia predată lista cu cărţile - era incompletă. Funcţionarul aruncă o privire pe titluri şi întrebă: "Aveţi şi Biermann⁸?"
Tata: "Da."
"Ei, ne-am ocupat cum trebuie de el."
Tata îl privi întrebător.
"Nu-l mai ştie nimeni, e dat uitării."

Au început să ia exemplare la întâmplare. Au găsit un caiet de note muzicale cu ştampila bibliotecii de muzică din Köpenick. Un funcţionar zise: "Se despachetează totul!" Linişte mormântală. Şi gândurile mamei? Ale tatei? N-o să reuşim niciodată. Tata ieşi din cameră, mama rămase înmărmurită. "Se bate totul în cuie!" strigă un alt funcţionar fluturând mâna ca şi cum ar fi fost un capac care se închide. Cutiile fură sigilate şi legate cu panglică neagră-roşie-galbenă.

Au notat nume, numere de telefon şi adrese de pe cărţile poştale de pe oglinda din vestibul, de pe hârtiuţe de pe masa de scris a tatei. Vedeau tot şi nu le era frică să fie văzuţi. Au controlat până şi bagajele noastre: 4 geamantane cu garderboră personală, 1 valiză cu pantofi şi farmaceutice, 1 geantă de voiaj cu pijamale, 1 geantă de voiaj cu cadouri, 1 geantă cu haine, radio, casetofon, 1 casetă de bijuterii cu bijuterii personale, 1 ghiozdan cu jucării, 1 păpuşă, 1 câine de pluş, 2 genţi de mână, 1 uscător de păr, 2 plăpumi, 1 necessaire. Şi aceste bagaje au fost sigilate cu sigilii vamale.

Lista o scrisese mama de mână, am găsit-o în actele Stasi. În prima clipă am trecut peste asta, zâmbind amar. Un asemenea grad de supraveghere, precizia asta exacerbată avea ceva grotesc. Mă întreb dacă nu le-a fost ruşine funcţionarilor să scotocească totul aşa, să se uite până şi la jucării. În clipa următoare, zâmbetul mi-a pierit. Are loc o schimbare în mine. Mi se pare penibil, dureros de penibil că oamenii aceştia ne-au scormonit viaţa până în cele mai intime detalii. Că puseseră mâna pe neglijeul în care avea să doarmă mama în prima ei noapte în vest, pe bijuteriile purtate de bunica şi de străbunica. Că au inspectat până şi păpuşa, câinele de pluş. Aceste degete pe lucrurile noastre, acest furt al intimităţii - toate astea mă scârbesc. Iar şi iar sunt silită, prin aceste nimicuri aparente documentate în actele noastre, să-mi aduc aminte de imensitatea răutăţii şi a lipsei de ruşine. Se spune că dracul se ascunde în detalii. Şi tocmai detaliile sunt cele care rănesc cel mai tare. O singură pagină în labirintul de mii de pagini, o singură propoziţie. Câteodată doar un singur cuvânt.


Note:

1. Inoffizieller Mitarbeiter - în terminologia RDG, numele dat colaboratorilor Stasi.
2. Scufiţa Roşie.
3. Imnul RDG.
4. Märchenwald, numele cartierului în care locuiau.
5. 1940-2009, fotograf german.
6. Manfred Krug, n. 1937 la Duisburg, actor, scriitor şi cântăreţ german.
7. Sarah Kirsch, n. 1935 la Limlingerode, scriitoare germană.
8. Wolf Biermann, n. 1936, poet şi compozitor german.