Sway, Ritmuri demonice

Sway, Ritmuri demonice este povestea grupului Rolling Stones, reconstruită literar. Deşi cartea se inspiră din realitate, ea este mai degrabă o biografie ficţionalizată, însoţită de descrieri spectaculoase ale boemei şi atmosferei culturale din anii '60. Muzică, dependenţă de droguri, promiscuitate, nihilism, amoruri extreme şi crime misterioase - toate acestea sunt coordonate ale unei atitudini rebele faţă de o lume aflată în schimbare. Zachary Lazar a luat titlul romanului din cântecul cu acelaşi nume al lui Keith Richards de pe albumul Sticky Fingers.

"Sway, Ritmuri demonice este un roman elegant şi complicat, oscilând între protagonişti ale căror drumuri se intersectează într-un final. Povesteşte despre Rolling Stones, de la începuturile lor până la concertul din Altamont, apoi trece la educaţia ostilă recunoaşterii homosexualităţii pe care a primit-o regizorul Kenneth Anger, a cărui obsesie pentru cultul satanic şi latura homoerotică a aurei de rebel iese la lumină în filmele pe care le-a regizat. (...) Cartea este un studiu al amoralităţii, este opera unui moralist ager şi, uneori, realist." (New York Times Book Review, România)

În camera mică, două chitare vibrau într-o alternare haotică, un zgomot amplificat care părea să fie ciclic. Ne aflăm pe o stradă amărâtă din Londra, numită Edith Grove, în cea mai sudică parte a cartierului Chelsea. Este cea mai rece iarnă din ultima sută de ani.

Apartamentul are pereţii mucegăiţi. Vopseaua gri e coşcovită, iar covorul este presărat cu coji de pâine. Pentru moment, cântăreţul, Mick, nu poate decât să stea şi să privească. Ceilalţi doi, Brian şi Keith, îşi învaţă partiturile după un casetofon, cu picioarele acoperite cu nişte pături. Au mâinile reci şi cântă cu întreruperi, dând din cap în tăcere atunci când începe să sune bine.

În cameră e la fel de rece ca afară. Radiatorul e oprit, crestat, ruginit. Pentru a-l porni trebuie să bage monede pe care nu le au în contorul de gaze, şi chiar şi aşa rezultatele sunt dezamăgitoare.

Brian are părul blond, lucios, iar privirea sa e acuzatoare. E singurul despre care poţi spune că este arătos, deşi are gâtul gros şi e scund, aproape îndesat. El este liderul - e formaţia lui, el a găsit numele. Se uită fix la Mick şi cântă şapte note pe chitara sa, cu o notă distorsionată la mijloc. Mesajul e ceva de genul: eşti tolerat pentru moment, dar eşti doar tolerat. Brian e cu doi ani mai mare decât ceilalţi, are 21 de ani şi este deja tatăl a doi copii nelegitimi.

Mick scoate fum pe nas şi îşi ridică mâna spre gulerul halatului său, arătându-şi dispreţul. Urâţenia lui îţi captează imediat atenţia; în mişcările sale se poate citi o strategie răbdătoare. Este student la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra, asigurându-şi încă spatele pentru un eventual eşec. Poate să plece de aici în orice moment şi să se aranjeze puţin mai bine decât tatăl său, care predă sportul în Dartford. Dar e singurul dintre cei trei care a cântat vreodată în public; obişnuia să cânte în fiecare marţi în Ealing, cu o altă formaţie.

Keith îşi ridică bărbia şi începe împreună cu Brian un cântec american numit Carol. Negociază solourile şi acordurile pe două corzi ale părţii ritmice. Keith este greoi, ridicol. E încă puţin copleşit de Brian. Face remarci tăioase în şoaptă şi câteodată răbufneşte într-un rânjet beligerant şi apucă pe cineva de sfârcuri, şi le răsuceşte. Ştie fiecare notă din fiecare cântec al lui Chuck Berry, ceea ce arată cât de mult timp a petrecut singur.

Au un ritm al lor. E imposibil să spui cine conduce pe cine. Brian cântă cu ochii închişi, capul aplecat, cu bretonul blond căzându-i peste sprâncene. Stilul lui Keith este mai agresiv, mai ritmic, picioarele încrucişate mişcându-se pe ritm. Mick bate uşor cu palmele pe genunchi şi dă din cap, şi el cu ochii închişi. Talentul său principal este, deocamdată, lipsa de trac. Începe să cânte cu o voce care nu e a lui, o imitaţie fericită. Este parţial dialect londonez, parţial accentul americanilor de culoare, şi, deşi niciunul nu e nici pe jumătate autentic, este o combinaţie de forţă.

Ei vin din oraşe liniştite sau din suburbii apropiate, din case cu terase, construite după atacul cu bombe al Germaniei. Locuri pe care nu le vezi până când nu pleci; şi de ce ai vrea să le părăseşti, aceiaşi trandafiri pe aceleaşi pergole?

Mick se uită acum la Brian, al cărui cap e încă aplecat, concentrat numai la sunetele pe care le scoate. Sunetul chitarei sale nu are niciun sens, este doar un amalgam de tonuri, dar pare să insinueze o varietate de semnificaţii rău prevestitoare. Poate că o parte din Mick bănuieşte deja că, în acest apartament sinistru, el este în locul potrivit la momentul potrivit.


Apartamentul miroase a legume şi a ţigări. Pe tavan se văd pete negre de la lumânările pe care le ard câteodată în locul becurilor. Îşi pun şosetele pe radiator până când începe să miroasă a lână arsă şi apoi şi le pun din nou în picioare până când acestea le amorţesc din nou. E aşa de frig, încât dorm cu hainele pe ei. Uneori trebuie să doarmă toţi în acelaşi pat.

Mick este singurul care vorbeşte despre bani. Pentru ceilalţi doi, banii sunt o noţiune abstractă, ceva ce obţii nu în schimbul muncii, ci în schimbul înjosirii în faţa altor oameni. Brian lucrează în raionul de electronice dintr-un magazin mare din Bayswater, însă va fi concediat în curând pentru furt. Keith trăieşte din ceea ce îi trimite mama lui de acasă. Cei doi nu au decât un vag simţ al vieţii reale: un loc în care ferestrele te apără de ploaie, scaunele te ajută să stai mai confortabil, lumina electrică te ajută să îi vezi pe ceilalţi. Când se îmbată, distrug mobila şi imită gesturile de "regină" ale lui Mick; într-o noapte, i-au ars halatul de baie în chiuvetă.

Cântă ore în şir, cu cele două chitare aidoma. Ţes variaţii pe aceeaşi temă, uitând de ei în transa detaliilor. Petrec zile şi nopţi astfel, aproape fără să rostească vreun cuvânt, trimiţându-şi semnale unul altuia până când degetele încep să le sângereze. Atunci când ţevile îngheaţă, toaleta de pe hol nu mai funcţionează, aşa că se picură în borcane. Iar când se dă drumul la apă, aruncă borcanele în WC. Cu timpul, WC-ul se umple cu mucuri de ţigări şi ziare în care au învelit mâncarea. Mick se gândeşte să renunţe şi să se concentreze pe studiile economice, dar cu cât stă mai mult şi-i priveşte, cu atât mai mult simte nevoia să rămână.

Costume italieneşti şi pantofi cubanezi cu tocuri. Cămăşi albe cu gulere tari. Cravate negre înguste, care arată şi mai bine atunci când le lasă capetele să se bălăbăne, fără să fie strânse. Acestea sunt câteva din hainele pe care Brian a reuşit să le obţină cu vorbe frumoase de la diverse iubite sau să le fure de la slujbă, din magazinul din Bayswater unde lucra.



Cu o săptămână înainte de Crăciun, o fată soseşte până să se însereze, stând în spatele gardului de fier. Părul său rebel face ca bluza pe care o poartă să pară nelalocul ei, oarecum sobră. Pare mai pierdută decât este în realitate, acesta fiind modul ei de a se apăra de ostilitatea acestui oraş straniu. Cară un portbebe cu ea, şi în el se află copilul lui Brian.

Văzând că sună încontinuu, el iese să o întâmpine. Sus, el şi cu Keith tocmai exersau şi ştie că probabil Keith râde de el acum, gândindu-se la cârpe de vase şi scutece, aşa că trebuie să se comporte responsabil şi preocupat, pentru a-l surprinde astfel.
- Tricia, spune el.

Ea se arătă uimită pentru un moment, dar afişează apoi un zâmbet familiar, decepţionat.
- Stau doar o zi sau două, îi spune. Locuiesc la Claire. O ştii pe verişoara mea Claire, cea căreia îi făceai ochi dulci.

Brian se uită la copil, atingându-i obrazul cu două degete.
- E rece, spune. Se simte bine?

Fata îi atinge părul în timp ce el e încă aplecat deasupra portbebeului. Îi dă părul după ureche.
- Înfăţişarea boemă, spune ea. Atât de dezordonată. Dar totuşi te prinde bine. Serios.

El se îndreaptă şi se uită la şirul de clădiri identice, cu mâinile în buzunar.
- Exersăm, spune. Punem cap la cap câteva melodii.

Ea dă din cap.
- M-am gândit că poate vrei să-l vezi pe Christopher.

Se apleacă peste portbebe şi îşi freacă nasul şi buzele de faţa copilului.
- Londra, zice ea. Suntem în Londra.

După câteva beri băute împreună cu Keith şi câţiva prieteni, el ia trenul spre Clapham, pentru a o vizita pe Tricia la vara ei, Claire. Află astfel că între timp Claire s-a măritat cu Neil, un bărbat înalt şi fără bărbie, cu o claie de păr negru, care lucrează ca farmacist. Toţi patru iau apoi o cină gătită acasă, iar Brian bea vin şi se trezeşte relaxându-se într-o stare mărinimoasă, cuprins de un val de sinceritate în care începe şi el să creadă. Îşi ţine fiul în braţe, sus în aer, făcând ca avionul. El şi soţul lui Claire încep să vorbească despre Algeria, unde a avut loc o revoluţie. Brian arată ca un copil în timp ce vorbeşte. E clar că entuziasmul său are mai puţin de-a face cu politica şi mai degrabă cu entuziasmul în sine.
- Încă o pierdere pentru Europa, spune el. Dar acum totul se reduce la America şi la Rusia, nu-i aşa? E vorba despre ce tabără vor alege.
- Asta crezi? întreabă Neil.
- Ce să cred?
- Că totul se reduce la ce tabără vor alege. Că lumea este împărţită în aceste două tabere. Că nu există nicio şansă pentru un socialism real în Algeria.

Brian îi zâmbeşte Triciei, apoi din nou spre Neil.
- Nu ştiu, răspunde. Tu ce crezi?
- Păi, nu există niciun motiv să nu crezi asta, spune Neil. Nu există niciun motiv să nu fim fatalişti.

Brian toarnă încă un pahar de vin pentru Neil, apoi înclină sticla uşor înspre el ca pentru a face un toast. Îi toarnă lui Claire, apoi Triciei şi apoi lui. Conversaţia se îndreaptă către lucruri mai sigure - Londra, vremea rece, costurile necesare încălzirii unui apartament. Când termină de mâncat, Brian şi Tricia spală vasele, se bat cu spumă şi cântă cântece copilăreşti despre oamenii din oraşul lor natal, Cheltenham. Este cât se poate de sincer: în clipa de faţă, se simte jucăuş, un om care răspândeşte în jur bună dispoziţie. Dar atunci când simulează oboseala, este evident un truc din partea lui, iar Tricia face ceea ce el ştie că va face. Îl lasă să petreacă noaptea împreună cu fiul său, conducându-l în camera pregătită pentru copil.

Ea îl hrăneşte pe copil cu biberonul, cu răbdare şi cu seriozitate, apoi îl ţine pe umărul ei pentru o vreme, cântându-i până când scoate aerul. Când termină, îl şterge la guriţă cu şervetul mare şi alb de pe umărul ei, apoi îl aşază cu grijă în pătuţ. O bucată bună de vreme, se strâmbă în faţa lui, mieunând şi vorbind în limbajul copiilor, de parcă ar fi doar ei doi în cameră. Brian observă cât de goală e: biblioteca pe jumătate umplută cu cărţi şi o lampă în colţ, diploma de farmacist a lui Neil pe perete, pătuţul înclinat al copilului cu pliurile vizibile printre cearşafuri şi păturica subţire şi roz. Camera ordonată - aerul de cuplu recent căsătorit care tocmai îşi începe viaţa împreună - îi inspiră o indignare surprinzătoare, apoi o mândrie disperată, pe jumătate convinsă, faţă de dezordinea indiferentă a apartamentului din Edith Grove.
- Crezi că există vreo şansă reală în ceea ce priveşte socialismul în Algeria? spune apropiindu-se de ea.

Ea continuă să se ocupe de copil în timp ce Brian îşi trece degetele prin buclele ei şatene, încâlcite.
- Nu ştiu despre ce vorbea, spune ea. Nu l-au primit la Oxford. Nu a trecut niciodată peste asta.
- Pun pariu că are nişte poze cu femei ascunse pe undeva pe aici. O mască de piele.
- Ce?
- Ştii tu, îi serveşte cina lui Claire gol, purtând doar o mască, iar el mănâncă dintr-un castron pentru căţei.

Ea îi împinge mâna cu un zâmbet sceptic, distant.
- Credeam că ţi-e somn.
- O să te cotonogesc, Neil. M-ai supărat foarte tare, râde el.

Ea nu pare să-l fi auzit. Se întinde pe pătuţul copilului, îmbrăcată în halat, picior peste picior, închizând ochii. Braţele ei sunt încrucişate sub cap şi zâmbeşte vag, ca şi cum ar fi copilă din nou. El stinge lampa şi îşi scoate pantofii. Ceva din îndemânarea cu care s-a purtat cu copilul a făcut să pară că totul e doar un joc pe care îl jucau amândoi. Nu poate să o vadă clar, zăreşte doar o imagine ceţoasă în întunericul de alături. În lumina sepia, îi vede curba coapsei, lungimea corpului ei dedesubtul halatului.

Într-un final se dezbracă amândoi, iar el îi simte pielea pe pielea sa şi viziunea lui dispare aproape complet. Nu mai există decât o umbră ameţitoare, un flux de mesaje indescriptibile. Această revărsare de sentimente este ceea ce îl uneşte prea mult de fete precum Tricia. Nu e prea atent sau îndemânatic, dar aproape de fiecare dată este ciudat de sincer, mişcându-se deasupra corpurilor lor cu o încetineală obsesivă, care se apropie de stinghereală.

În câteva ore vede care este realitatea. Copilul ţipă. În lumina slabă, Tricia stă deasupra pătuţului şi încearcă să îl liniştească, ţinându-l în braţe, obosită şi cu faţa umflată, obosită, dar totuşi alertă. Observă cât de natural este totul pentru ea, cât de legată este de fiul lor, şi dintr-odată se simte mutat în alt loc, încurcat de ideea că Tricia ar putea crede că asta are ceva de-a face cu el.

Pe scenă, toţi se simt ciudat, cu excepţia lui Brian. Faţa lui este aproape feminină, palidă şi cu buze pline, însă mâinile lui sunt mari, ca nişte pietroaie şi manevrează chitara ca pe o lopată. Atinge corzile cu mişcări largi, în sus şi în jos, din încheietură, ciupindu-le cu degetele întinse, şi totul pare mai dificil decât e în realitate. Face asta în timp ce stă nemişcat, fără să se uite la mulţime, cu faţa inexplicabil de rigidă.

Acum au şi un basist şi un baterist. Ştiu meserie şi sunt direcţi, obişnuiţi nu numai cu bluesul, ci şi cu jazzul.

Aici nu există scenă - nu este un club, ci doar subsolul unui bar, Wetherby Arms, în care sunt cam 30 de persoane care beau bere şi fumează, nefiind neapărat interesate de muzică. Ceea ce ascultă ei acum li se pare brutal de-a dreptul. Nu au mai întâlnit niciodată ceva atât de grosolan, de parcă scopul muzicii e să fie nemelodioasă într-un mod agresiv, o fraudă intenţionată.

Mick se mişcă cu paşi mici, dând din cap, în jurul microfonului, cu vârfurile picioarelor îndreptate spre interior. Nu îşi dă seama însă că gulerul cămăşii sale s-a ridicat deasupra jachetei, luând odată cu el şi nodul cravatei, ceea ce face ca gâtul să-i pară caraghios de lung. Zgomotele pe care le scoate nu au nimic de-a face cu cântatul. Dar insistenţa sa este o provocare fiindcă e clar că nu glumeşte.

Cântă Muddy Waters. Versiunea lor este mai rapidă, mai puţin liberă. Cei doi chitarişti virează în diverse direcţii, fără să se atingă. Brian îşi mişcă umerii într-un mod ciudat, fluent, de parcă muzica ar fi cumva circulară şi îi aude centrul în spaţiul între bătăi. Ceva este nelalocul lui, ceva veşnic adolescentin, în legătură cu lungimea părului său blond în combinaţie cu costumul clasic pe care îl poartă. Sobru. În cealaltă parte a scenei, Keith zdrăngăne corzile, încovoiat lângă platforma pe care se află tobele, cu silueta sa firavă curbată în jurul instrumentului. Nu s-a deranjat niciodată să-şi pună cravată şi acum şi-a dat jos şi jacheta de la costum. Nu avea stofă de animator, dar el era cel care îi ghida în secret, tobele urmându-i chitara.

Câţiva dintre băieţii din mulţime au început să-i ia peste picior. Înţeleg ce se întâmplă, că aceşti băieţi cu instrumentele lor încep să creadă în propriul lor număr, mai ales vocalistul, Mick.

Are o expresie batjocoritoare în modul său ciudat de a cânta tărăgănat: Nu aş putea fi-i-i niciodată mulţumit şi nu ma-a-a-i pot să continu-u-u-i să plâng. Se uită într-o parte la Keith, încreţindu-şi buzele. Sunetele de chitară se întrepătrund. Îşi smuceşte capul, cu bărbia ridicată, mergând uşor ghemuit sau încovoiat.

Părul lor e lung şi ei sunt urâţi şi par înfumuraţi. Arată ca nişte femei, asta spune lumea, dar de fapt nu arată deloc ca nişte femei; sunt conştienţi de sexualitatea lor, de corpurile lor. În cel mai rău caz, părul îi face să arate ca nişte travestiţi nepăsători, cu ceva fals şi fragil în spatele aspectului exterior. Muzica îi face să se mişte într-un fel jenant, dar ei încearcă să stăpânească această senzaţie de stânjeneală prin aparenta nepăsare. Acest sentiment de falsitate are ceva vag de-a face cu faptul că sunt englezi şi cântă muzică americană de negri. Încearcă să fie sarcastici şi serioşi în acelaşi timp, emoţionali, dar şi distanţi. Toate discuţiile de bun-simţ sunt inutile pe fondul muzicii lor insistente, supărătoare.

Mulţimea distruge mesele şi unul din amplificatoarele basistului. Sparg câteva halbe de podea. Brian este atacat de şase băieţi care îşi întind mâinile căutând să le înfigă în părul lui blond şi lung, rostogolindu-se pe scările distruse.


După acest incident, spectacolele lor încep să atragă mulţimi. Violenţa care îi conduce, violenţa din muzică şi violenţa ce decurge din asta. Cântă în fiecare miercuri într-un nou bar din Ealing, iar în weekenduri într-un bar dintr-un hotel din Richmond. Aproape toate spectacolele se termină cu un fel de confruntare: o încăierare în mulţime, o dispută verbală între formaţie şi vreo persoană care îi interpelează, o bătaie cu pumnii întreruptă de paznici şi continuată mai apoi afară, pe stradă. Există întotdeauna o tensiune în încăperi, întunericul şi căldura fiind accentuate de mulţimea prea mare de oameni într-un spaţiu prea mic. Anticiparea a ceea ce ar putea să meargă rău devine esenţială pentru muzică, ce ajunge din ce în ce mai zgomotoasă şi mai ameţitoare.

Într-o seară, când se află pe scenă, Mick observă modul în care Brian îşi mişcă tamburina. Zâmbeşte afectat înspre mulţime şi dă scurt din mână, ca şi cum ar pocni dintr-un mic bici. Seara următoare, Mick glumeşte cu mulţimea, spunând aceleaşi replici, întorcându-şi faţa în profil între propoziţii, râzând la anumite glume schimbate între ei, apoi rânjind şi arătând cu degetul. Toate luminile sunt aţintite asupra lui. Împinge situaţia din ce în ce mai departe, dar nu prea departe.

În februarie, Brian întâlneşte o fată într-un bar din Soho. Încerca să obţină încă un contract pentru formaţie şi adusese cu el nişte bani, pentru a-l impresiona pe barman - bani pe care îi împrumutase din fondul comun fără să îi consulte şi pe ceilalţi. Dar uită de misiunea sa în momentul în care fata intră în bar, venind de afară din ploaie, împreună cu grupul ei de prieteni. De la bar poate să îi vadă şuviţele ude de păr care cad peste faţa ei îngustă. E înaltă şi subţire, şi poartă o pelerină de ploaie, lucioasă, care pare să fie făcută dintr-un material plastic scump, greu de găsit. Într-un minut sau două el devine centrul atenţiei la masa lor. Poartă o geacă din tweed şi o cravată îngustă, neagră, ale cărei capete nelegate îi atârnă, fără a fi prinse cu acul de cravată. Cumpără o sticlă de şampanie şi o aduce fetei şi prietenilor ei. Fata cu haina neagră de ploaie se uită iniţial la el cu un scepticism comic, o ostilitate simulată, dar el îi toarnă totuşi un pahar de şampanie. Nu trece mult şi fata începe să vorbească, imitând aproape perfect felul lui de a vorbi, sarcastic şi ciudat în mod deliberat, de parcă ar fi avut un secret împreună.

O întreabă despre pelerină. Îi spune că a avut odată un vis cu o fată care purta o pelerină exact ca a ei. O întreabă dacă nu cumva vorbeşte germana sau dacă a fost vreodată în Germania. Haina ei îi pare că ar fi nemţească.

Ea se uită la reverul hainei, de parcă nu l-ar fi observat niciodată până atunci. Când se uită din nou la el cu un zâmbet suspicios, îi observă mica strungăreaţă dintre dinţii din faţă, şanţul mic dintre nas şi buza de sus. Când îi cere o ţigară, îi spune că pentru asta va trebui să îl înfrângă, iar după un moment de confuzie, ea îşi ridică pumnii la nivelul obrajilor şi se preface că îl învinge din priviri.

În aceeaşi seară, Tricia soseşte în Edith Grove; de data asta a lăsat copilul cu vara ei, Claire, în Clapham. Şi-a tăiat părul mai scurt, întors la capete la fel ca al lui Jackie Kennedy. E binedispusă, hotărâtă să se întâlnească cu Brian în condiţiile stabilite de el, însă se dovedeşte că el nici măcar nu e acasă: e undeva într-un club de jazz din West End, căutând contracte.

Mick îi spune asta, după ce o invită înăuntru. Umblă prin apartament într-un halat nou şi nişte pijamale uzate care arată de parcă ar fi fost mototolite şi lăsate un an într-un portbagaj umed. Un caiet stă deschis pe canapea, lângă nişte cartofi prăjiţi împachetaţi într-o bucată de ziar. Aşezându-se pe canapea, îi arată cu un gest un scaun pe care să ia loc.

Îşi pune picioarele pe masă şi ridică un pahar de martini, plin cu un lichid maroniu, călduţ. Are o dâră mare de pastă de dinţi uscată, pe reverul halatului.
- Nu ştia că vii? întreabă el.

Scaunul pe care i l-a oferit e ticsit cu haine murdare, pe care ea le ia grămadă şi le pune pe una dintre boxe. În ultimele săptămâni, mâhnirea pe care i-o provocă Brian a atins un punct culminant, şi s-a transformat în ceva asemănător exuberanţei, o tânjire disperată, lipsită de ruşine.
- Crezi că aş fi bătut atâta drum dacă nu l-aş fi anunţat? răspunde.

Se aşază şi îşi aprinde o ţigară, suflând fumul cu ochii închişi. E dată cu rimel şi poartă o rochie verde sub haină.
- Asta e mica noastră casă de bani, spune Mick.

Arată înspre o cutie de trabucuri de pe podea, aşezată pe o parte, cu capacul deschis.
- Aici ne ţinem economiile, pentru a plăti instrumentele. După cum vezi, nu sunt prea mulţi bani înăuntru. De fapt, nu mai e nimic. Keith tocmai a ieşit să îl caute.

Ea se apleacă în faţă, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu picioarele desfăcute neglijent, dintr-odată abătută. Mick îşi ridică paharul cu stângăcie şi soarbe puţin din lichidul ciudat.
- Supă de vită, spune. Vrei?

Ea se ridică şi cercetează dezordinea din cameră. Lipită de peretele bucătăriei e o masă lungă cu blat din bachelită, plină de farfurii murdare, scrumiere, ziare acoperite cu pete în diferite nuanţe de galben-deschis şi bej.
- Eşti sigur? întreabă.
- Sigur de ce anume?
- Eşti sigur că Brian a luat banii?

Mick se ridică de pe canapea. Cască, întinzându-şi braţele la spate, cu degetele împletite.
- E formaţia lui, spune. Ştii asta. Bănuiesc că are nevoie de bani să-şi cumpere şampon, pentru părul lui încântător.

Acum stă chiar în spatele ei. Îl simte cum se opreşte, privind-o cu un fel de dispreţ. Închide ochii şi simte o revărsare caldă în interior, nu furie sau vinovăţie, ci o combinaţie între acestea două care aduce cu sine un fior din presimţirea ei de mai devreme, a nerăbdării de a-l vedea pe Brian.

Şi-l imaginează făcând una din feţele lui amuzante, înfigându-şi două degete în nări şi scoţând limba afară. Şi-l imaginează făcând asta, înconjurat de o mulţime de fete, ale căror feţe nu le poate vedea, purtând costumul închis la culoare pe care i l-a făcut cadou pe vremea când locuiau în Cheltenham.
- Sunt sigur că se întoarce repede, spune Mick. De ce nu te aşezi?

Când îi simte mâinile pe umerii săi, rămâne nemişcată un moment. Apoi se întoarce şi se uită fix la el. Sărutul lor e un mod de a evita să se mai uite unul la celălalt.

Ea se străduieşte oarecum prea mult. Răsuflarea sa nu e proaspătă şi îşi împinge pieptul înspre el. El o îndreaptă neîndemânatic înspre canapea. Când îi vede ochii daţi peste cap, pregătită să cedeze, îşi dă seama cât de hotărâtă este şi că asta nu are deloc de-a face cu el.


Muzica este simplă în aparenţă. În aparenţă e vorba de trei acorduri pe care până şi un băiat precum Keith poate să le înveţe, închis în dormitorul său din casa părinţilor, până când începe să asculte cu mai multă atenţie şi îşi dă seama ce se întâmplă cu adevărat. După asta, devine o problemă legată de câte niveluri poate să discearnă, de cât de multă răbdare şi de cât de mult exerciţiu este dispus să dedice. Pentru un băiat precum Keith, disponibilitatea este oricum, numai infinită nu. E un visător timid, predispus fanteziilor izolate, necăjit la şcoală de băieţii mai mari, care îl fac poponar sau fetiţă. Aruncă în el cu pietre de pe şantier, de pe acoperişurile clădirilor neterminate. Prezenţa lor îi sugerează acte de cruzime, obscure, mai ales, de torturare a animalelor. Muzica pe care o ascultă când e singur este la fel ca natura violentă a băieţilor care îl tachinează, ca forţa agresivă din ei la care nu poate decât să râvnească. Sunetul acestei muzici vine de pe altă lume şi e imposibil să-l asocieze cu suburbia cenuşie cu blocuri identice, străzi noroioase, tomberoane de gunoi.

La cele trei acorduri se face doar aluzie de obicei, crede el, şi sunt abordate din unghiuri diferite, discordante, în aglomerări de două sau trei note răzleţe, care, uneori, nici măcar nu se află în aceeaşi cheie. Se luptă cu semitonuri şi sferturi de tonuri, zeci de variaţii de ritm şi de înălţime, variaţii subtile, greu de sesizat, pe care trebuie cumva să le potrivească pe chitara lui cu şanţuri înalte şi corzi groase. Pentru a auzi aşa ceva, trebuie să ai o ureche îndeajuns de fină ca să poţi distinge mai multe tonuri odată şi să le izolezi pe fiecare în parte, chiar şi atunci când se schimbă, şi, aceasta, la rândul său, necesită o disponibilitate aproape autistă de a muta acul gramofonului înapoi, şanţ cu şanţ, ca să analizezi din nou aceeaşi frântură de melodie. Este o muncă obositoare depăşită în dificultate doar de truda dureroasă şi făcută pe bâjbâite de a încerca să găseşti digitaţia pe gâtul chitarei, ghidându-te doar după ureche, încercând şi dând greş, un acord ciudat după altul. Muzica îi face bătături pe degete, îl provoacă să lovească chitara în accese de frustrare sau să se uite ţintă la ea din pat. Îl înfruntă să interiorizeze chiar şi o parte din puterea sa extraterestră, să mai cânte doar o dată, cu corpul, nu cu mintea.


O sută cincizeci de oameni în Ealing. Aproape două sute în Richmond. Au început să atragă adepţi, care vin în fiecare săptămână îmbrăcaţi în piele şi pulovere negre, pentru a dansa pe mese cu o violenţă atât de puternică, încât un reporter de la Record Mirror s-a simţit ameninţat şi i-a numit pe cei din formaţie "derbedei". Un fel de cultură începe să se dezvolte. Toţi cei sub treizeci de ani au decis că sunt o excepţie - un muzician, un fugar, un artist, o vedetă. Nu mai au războaie de purtat, nu mai sunt cupoane de alimente, nu mai au altceva de făcut decât să studieze designul grafic sau să locuiască la Paris o lună, cântând în metrou pentru bani. Nu ştiu ce e frica, violenţa, patriotismul sau datoria. În schimb au o obsesie pentru stil, un colaj de influenţe pe jumătate înţelese, din alte timpuri şi locuri. Este un limbaj al conotaţiilor absolute, al sugestiilor şi al insinuărilor, şi odată ce a fost pornit, trebuie să se mişte din ce în ce mai repede, nu poate să se oprească.


Keith a început să fie suspicios în privinţa unui lucru - atunci când nu-l minimalizează în mintea sa -, şi anume felul în care secretul nerostit dintre Mick şi Brian - conştientizarea reciprocă a faptului că Mick s-a culcat cu Tricia - a avut efectul ciudat de a-i apropia. Keith stă cu chitara în mână, cântând leneş frânturi de melodii, în timp ce Brian încearcă încă o dată să-l înveţe pe Mick să improvizeze la muzicuţă. Sunt ciudat de receptivi şi preocupaţi unul de celălalt, manifestând aproape un respect adânc. Pe Keith, care nu a sărutat niciodată o fată, şi ale cărui contacte cu fetele se limitează la a fi sarcastice şi defensive, acest lucru îl face să fie invidios, într-un mod straniu.

Încearcă să înveţe o improvizaţie Little Walter, imposibil de reprodus fără un microfon, dar când Brian o cântă, reuşeşte să prindă puţin din profunzimea şi atmosfera sa ameninţătoare. Îi ia mâinile lui Mick şi i le pune în jurul muzicuţei, aşezându-şi degetele pe ale lui, în locurile în care trebuie. Apoi îşi duce mâinile la gură şi mimează mişcarea de unduire ce produce vibrato-ul, ridicând din sprâncene către Mick, care dă uşor din cap, semn că a înţeles aluzia. Se uită cu o expresie serioasă în ochii lui Brian şi încearcă încă o dată să reproducă sunetul. Stă drept, cu umerii ridicaţi, cu instrumentul ţinut cu grijă într-o mână şi acoperit în întregime de cealaltă, vibrând sub vârfurile degetelor sale ca şi cum cineva ar fi imitat ţipetele păsărilor. Închide ochii şi suflă mai tare, iar Brian dă din cap, uitându-se în jos, neimpresionat, dar răbdător, aproape resemnat în felul în care îşi transmite mai departe măiestria.

...

Chiar şi în martie e frig în apartament. Prin fereastră, zăpada se vede strălucind într-o nuanţă de albastru-deschis prin grilajul gardului de fier. La ora 3 dimineaţa, Keith a adormit la marginea patului, unde cei trei s-au înghesuit pentru a se încălzi. Brian şi Mick stau cuibăriţi unul în altul, beţi amândoi, oscilând între un somn adânc, letargic şi visele liniştite din starea de semitrezie.

E atât de întuneric, încât atunci când Brian deschide ochii, faţa lui Mick e învăluită într-o ceaţă albastră - pare adormită, dar în acelaşi timp nu seamănă deloc cu o faţă omenească. Pare mare şi făcută din piatră ponce, un monument ce emană un soi de confort numinos, ce nu are nimic de-a face cu felul real de a fi al lui Mick. Dă impresia că zâmbeşte vag. Apoi faţa lui e liniştită şi inexpresivă, zâmbetul fiind ca o aureolă care apare şi dispare.

Brian se răsuceşte puţin, iar Mick geme. Pentru un moment, faţa sa exprimă durere, dar apoi îşi coboară capul pe umărul lui Brian şi amândoi pătrund într-un spaţiu care aproape că nu poate fi deosebit de somn. Stau faţă în faţă, înghesuiţi unul într-altul, fiecare dintre ei ţinându-şi mâna vârâtă între picioarele celuilalt.

Apoi mâna lui Mick se destinde şi rămâne nemişcată. Are gura deschisă şi priveşte ţintă spre Brian, fără să-l recunoască.

Continuă să stea îmbrăţişaţi. Trece un moment, înainte ca senzaţia de ruşine să se materializeze, iar Brian închide ochii, alegând să meargă mai departe, însă Mick îşi retrage mâna şi se întoarce în direcţia lui Keith, în cealaltă parte a patului. Lui Brian îi trece prin minte că a fost păcălit, că Mick a fost treaz în tot timpul ăsta, iar acum este el însuşi treaz, incapabil să se mişte.

...

Peste câteva zile are loc marea lansare, un concert ţinut sâmbătă seara la Marquee Club, cel mai important club din Londra. Sonorizarea e proastă, iar ei cântă o melodie confuză, cu un ritm rapid, dar acolo se află un om care lucrează în publicitate şi care oricum vrea să stea de vorbă cu ei - are 20 de ani, îl cheamă Andrew Loog Oldham, şi e un fost student la design. I se pare că această formaţie - cu antistilul ei distant, care atrage mulţimea aproape de scenă, luptându-se pentru un loc în care să poată dansa - îl continuă oarecum pe Elvis Presley. Crede asta pentru că o formaţie din Liverpool tocmai a reuşit să vândă un milion de copii ale cântecului lor.

În culise, vorbeşte cu Brian care este evident liderul trupei. Se oferă să le găsească un studio de înregistrări. Le spune că are un partener mai în vârstă care cunoaşte pe cineva la Decca Records. Le spune însă că au nevoie de un alt vocalist, pentru că Mick nu are voce.

Brian ridică o sprânceană. Nu se mai gândise la asta înainte - este o formaţie de chitare, iar Mick nu ştie să cânte la niciun instrument. Este evident că nu are voce, dar nu s-a gândit niciodată că Mick va putea fi vreodată ceva mai mult decât un personaj secundar. Acum, când întrezăreşte succesul, simte un fel de generozitate născută din propria putere şi înteţită de o împotrivire perversă de a face concesii acestei persoane care vrea să le fie manager.

Brian îi răspunde că vor face o casetă demo, dar că Mick trebuie să rămână. Apoi îi povesteşte lui Mick ce s-a întâmplat. Îi spune că acum e momentul, că e şansa lor, că ar fi bine să renunţe la studiile economice.


În vara lui 1963 merg în primul lor turneu prin ţară. Urmează vechiul circuit prin Epping şi Slough, Bradford şi Spalding, în săli de dans întunecate cu cortine luminate de reflectoare, unde chiar şi formaţiile mari sunt puse la încercare. Eşec. Eşec după eşec. Urcă pe scenă, cu jumătate de sală goală, iar spaţiul în care trebuie să se mişte este prea mare, acel tip de scenă demodată. În Londra era atât de aglomerat, încât oamenii leşinau din cauza lipsei de aer. Uneori, membrii formaţiei trebuiau să îşi dea jos hainele, atât era de cald. Acum urcau pe scenă în hainele de stradă, la fel cum făceau în Londra, dar nimeni nu reacţiona. Cântau şapte cântece, însă în sală era o tăcere indiferentă; apoi, o oră mai târziu, făceau acelaşi lucru pentru un public diferit, pentru ca la sfârşit să caute o ceainărie, care se dovedea a fi închisă, sau o benzinărie, care refuza să le vândă benzină.

E greu să-şi amintească ce îşi imaginau că fac, cântând bluesuri pentru grupuri mici din centrul Angliei. Sălile sunt umede şi reci şi nu pot să vadă feţele spectatorilor, austeritatea lor ciudată. Se mişcă de colo-colo, într-un efort de a se face văzuţi pe scenele largi şi goale. Cântă pentru 40 de oameni în Watford sau pentru 22 în Morecambe. Ajunşi pe străzile principale din provincie, văd câteva fete care aşteaptă afară, cu baticuri pe cap şi cu pantofi din plastic şi întâmpină de fiecare dată feţele sceptice ale poliţiştilor locali, cu burniţa cenuşie constantă în fundal.

Singurul lucru care pare să funcţioneze e violenţa. Muzica devine din ce în ce mai furioasă. După spectacol, uneori întorc această violenţă unii împotriva celorlalţi, în dubă.

Keith îi scrie o scrisoare mamei lui:

Am crezut că voi vedea restul ţării, dar nu văd decât interiorul dubei. Suntem deja pe drum de două săptămâni şi nu am avut niciun minut numai pentru mine. Seara trecută, Bill, basistul, a avut probleme cu poliţia. L-au prins când urina pe un zid. Era un restaurant în care nu ne-au lăsat să folosim toaleta, aşa că a trebuit să facem pipi afară. Apoi poliţiştii ne-au luat pe fiecare în parte în spatele clădirii, ne-au pus să mergem în linie dreaptă, să numărăm descrescător de la 100, ne-au controlat şi ne-au pipăit. Ei sunt trei şi tu eşti unul singur, e întuneric, eşti într-un oraş de care nu ai mai auzit şi îţi bagă o lumină puternică în faţă - nimic nu are sens. Aseară Bill a făcut pe el pentru că nu am oprit duba, şi l-am lovit încontinuu în rinichi, spunându-i că este cale lungă până la Londra şi întrebându-l dacă nu vrea o cană de ceai fierbinte.


În turneu, Brian are uneori maşină proprie. Câteodată, primeşte cameră proprie în vreun hotel părăginit de la ţară, pe când ceilalţi dorm în dubă. Se presupune că trebuie să ajungă devreme la spectacole, să aranjeze treburile cu organizatorii. Aceasta e înţelegerea pe care a încheiat-o cu Andrew Loog Oldham, cel care i-a trimis în acest şir inutil de angajamente. Însă ceva legat de privilegiile lui, de izolarea lui, alături de corvoada ingrată pe care o presupune turneul, l-a făcut să îi fie ruşine - ceva care îl face să experimenteze lucrurile de la distanţă, de parcă nu ar fi prezent la ceea ce se întâmplă în realitate. Sună cu taxă inversă la Londra, numără încasările din fiecare seară şi scrie în caietul său cât se cheltuie în fiecare zi pe benzină şi mâncare, dar adeseori are sentimentul că totul se va sfârşi, că formaţia e pe cale să eşueze, indiferent ce face el.

A început să se gândească la Beatles, să le invidieze succesul tot mai mare. E tentat să înceapă să spele imaginea trupei, să poarte costume asortate, apoi îşi dă seama că oricum nu merge.

Într-o seară, în Sheffield, ajunge cu o oră mai târziu la primul spectacol, atât de beat, încât de-abia reuşeşte să intre pe uşa din spate, cu geanta şi chitara. Îi salută pe ceilalţi într-o atitudine de uşoară respingere, ridicând complice din umeri, cu ochii înceţoşaţi, de parcă toată chestia ar fi doar o neplăcere minoră, pe care ei, fiind nişte cunoscători, nici măcar nu o observă, darămite să o comenteze. Dar apoi îl vede pe Mick stând pe scaunul său din cabină, fumând, fără să se uite la el, ceea ce îl face să scape lucrurile pe jos şi, brusc însufleţit, îşi ridică dintr-odată mâinile în aer şi deschide larg ochii, parcă imitând o fantomă.
- Ce s-a întâmplat? îl întreabă.

Se îndreaptă spre Mick şi se aşază în faţa lui, privindu-l pieziş, aşa cum Mick nu l-a mai văzut până acum. Îl face să se uite şi el la Brian într-un mod provocator, pentru un moment, dar apoi se retrage speriat, dându-şi seama că Brian nu-l vede.
- De ce ţi-e frică? întreabă Brian. Ce este? Ţi-e frică să nu-mi pierd controlul? Că aş putea să te muşc sau să te ating într-un loc intim? De-aia ai faţa asta lungă?

Mick închide ochii, încercând din greu să se stăpânească în spaţiul mic dintre el şi Brian. Apoi dă din cap, simţindu-şi pleoapele grele şi pufneşte dispreţuitor.
- Ai dreptate, răspunde el. Tuturor ne e frică de tine, Brian.

Keith bate nerăbdător în chitara lui.
- Ce naiba ai fumat? întreabă el. Adună-te.
- Arăta aşa de nemulţumit adineauri, spune Brian. De parcă asta-i tot ce contează, cântarea asta din Sheffield, de la dracu-n praznic. Crezi că poţi să-i faci faţă, Mick?

Se întoarce spre Keith, zâmbindu-i complice.
- M-am gândit de mii de ori la tot ce a făcut. Iar acum are tupeul să stea aici aşa. De parcă l-ar observa cineva.
- Bine, spune Keith. Adună-te. Ar trebui să te uiţi în oglindă.

Nu se vede că e beat, ci arată ca şi cum ar fi răcit. Pleoapele i se lipesc, iar faţa îi e palidă, rozalie, doar înspre pomeţii obrajilor. Se mai învârte câteva momente prin cabină, neîncrezător şi pierdut. Apoi îşi ia geanta şi chitara şi iese pe uşă.


E o mulţime mică, doar câteva zeci de persoane, dar pe la al treilea cântec au venit cu toţii mai aproape, stând în primele rânduri, parcă aşteptând ca scena din faţa lor să se prăbuşească. E prima oară când formaţia cântă fără Brian, prima oară când Keith e nevoit să umple tot spaţiul gol cu o singură chitară. Se mişcă în faţă şi în spate, către stativul microfonului, rămânând pe loc la partea vocală. La unele acorduri, se înconvoaie lângă podiumul pe care se află tobele, şi capul aproape îi atinge genunchii. Pe altele le atacă, ridicând subit din încheietură, o mişcare de rotaţie, care face acordurile să pară nişte explozii mici, controlate. Ştie fără să se uite la mulţime că îl urmăreşte, la fel de mult ca şi pe Mick. Nu cântă tocmai blues, şi parcă formaţia cântă prin el, un soi de răzbunare pentru dezertarea lui Brian.


În noaptea asta Brian are un vis. Se făcea că umblă printr-o curte plină de dărâmături - e în Londra, în timpul războiului. Curtea se termină în nişte bălării, apoi se deschide spre un oraş în ruină: maşini arse, trotuare împletindu-se unele cu altele, geamantane şi cutii împrăştiate pe jos, acoperite cu un praf alb. Continuă să meargă pentru că simte că este urmărit. Urmăritorul său nu e tocmai o persoană, ci mai mult esenţa distorsionată a cuiva cunoscut: un bărbat de vârstă mijlocie, cu un costum boţit, şi care zâmbeşte încontinuu. Deasupra lor, cerul se clatină şi îşi schimbă direcţia, invadat la margini de ramurile copacilor. Acum bărbatul păşeşte printr-un hol, bălăngănind o umbrelă închisă şi rânjind. Simte panica de dinaintea unei zădărnicii imense, fără sfârşit. Acum se află într-o cameră gri, unde luminile devin de un alb orbitor, iar pereţii şi tavanul scot un bâzâit ascuţit. Îl aruncă pe Brian pe podea, pe spate, cu mâinile încleştate pe genunchi, paralizat de exuberanţa strălucitoare din privirea bărbatului. Se trezeşte simţindu-se profund ruşinat, şi are senzaţia că orice se va întâmpla de acum înainte va fi mânjit de profanarea visului său.


Viaţa se schimbă dintr-odată şi se trezesc brusc vedete. Într-o seară urcă pe scenă într-o sală atât de plină, atât de ticsită de corpuri, încât pare să cadă pe scenă. Sunt aproape numai fete - fete purtând coafuri bufante şi eşarfe, fete cu pulovere negre, care îşi fac loc cu coatele pentru a ajunge în faţă. Pentru o secundă, se chinuie să-şi găsească tonurile de la chitare; de parcă au devenit prea mari pentru corpurile lor şi au început să plutească. Sunetele pe care le scot fetele din mulţime sunt cele mai ciudate pe care le-au auzit vreodată, nu nişte ţipete ascuţite de adorare, ci un scâncet straniu, sexual, un geamăt care se înteţeşte.

Braţele, picioarele, piepturile şi capetele lor par dintr-odată ridicol de rigide şi de grosolane. Se simt plini de mărinimie doar pentru simplul fapt că stau acolo, în torentul de zgomot, şi nu pleacă de pe scenă.

Motivul pentru care se întâmplă asta e faptul că înregistrarea lor a avut succes la radio. E un cântec pop clasic, nu cine ştie ce melodie, deosebindu-se printr-o simplă improvizaţie de chitară, o rupere de ritm, care îi conferă unghiuri şi contururi. L-au înregistrat cu mai mult de o săptămână în urmă, dar pare deja să facă parte din trecutul îndepărtat.

Fiecare gest pe care îl fac acum este amplificat, creând panică şi exaltare. Peste tot întâlnesc aceeaşi mulţime de feţe îndrăzneţe şi machiate, palide, umflate şi pierdute. E imposibil să auzi ce cântă, dar ei nu se află aici ca să fie ascultaţi. Ei sunt aici să se fâţâie în faţa a o mie de fete, cu părul dat cu fixativ şi cu priviri sfidătoare şi lacrimi în ochi. Nu-şi dau seama că fac un gest decât atunci când ţipetele se înteţesc; apoi, nu pot decât să accepte: ei cântă, ei dau un spectacol.

Dintr-odată sunt asociaţi cu vedete americane - Bo Diddley, Little Richard, Everly Brothers - oameni pe care îi idolatrizau. S-a întâmplat aşa de repede, încât formaţia nici nu a avut timp să analizeze toate implicaţiile diferite ale acestei greşeli. Fetele ţipă, dar ţipă după băieţii englezi, după singurul lor hit, după hainele lor nepotrivite, după părul lor nepieptănat, nespălat. Dacă se opresc să se gândească, se pierd, dar continuând să se mişte, există şansa ca totul să capete sens. Bo Diddley cântă cu ei pe scenă. În momentul în care Bo Diddley părăseşte scena, ţipetele devin şi mai zgomotoase. Termină următorul cântec, iar fetele se aruncă pe scenă de la balcoane: îşi pun prietenii să le ţină pe braţe, apoi se leagănă pentru câteva secunde uluitoare, chinuite şi năucite, apoi cad în mulţimea de sub ele, ţipând strident.

Mick poate să vadă deja ce se întâmplă. Îşi dă seama că, indiferent ce va face, el va deveni atracţia principală a formaţiei. Se află în mijlocul scenei, mai înalt decât ceilalţi, şi e singurul al cărui corp nu este ascuns de o chitară mare, goală pe dinăuntru. În fiecare noapte îl urmăreşte pe Little Richard cum sare, cade şi se ridică, rotind suportul de microfon, fiecare mişcare a lui fiind intenţionată, calculată pentru a avea un impact maxim. Little Richard poate fi obositor dacă stai lângă el în culise, cu gesturile lui maiestuoase şi o faţă rotundă, accentuată de faptul că s-a tuns, dar el se află într-un permanent spectacol, şi chiar şi Mick a început să danseze într-un fel în care niciunul dintre ceilalţi membri ai formaţiei nu ar îndrăzni să o facă vreodată.

O ridicare subită pe vârfuri, apucând violent microfonul. O tresărire rapidă care îi zgâlţâie capul şi continuă spre mâinile întinse la spate. Paşi greoi, leneşi, cu şoldurile legănându-se lateral, o mână în sus, cealaltă în jos, beat şi alunecând. O pauză înainte de a se îndrepta, întorcându-şi capul şi aplaudând, o privire aruncată nimănui, într-o parte, păzindu-şi spaţiul său.


Se pare că scopul unui turneu este viteza. Timpul trece din ce în ce mai repede, momentele se adună unele peste altele, astfel încât devine dificil să le trăieşti cu adevărat. Pentru a rămâne treji, iau amfetamină, pe care artiştii o folosesc de ani de zile, dar asta îi afectează pe fiecare în parte, în moduri diferite. Pe scenă, Brian a început să zâmbească, între momentele lui în care pare ameninţător. A început să se comporte ca o vedetă pop, stând cu picioarele depărtate, ridicându-şi sprâncenele melancolic atunci când cântă la muzicuţă. De cele mai multe ori e doar o glumă, exceptând momentele când devine frenetic şi începe să se întreacă cu Mick. Le face cu ochiul fetelor, în timp ce sunt cărate cu targa, rânjeşte către ele când acestea încearcă să-şi smulgă părul. Amfetamina îi dă un sentiment intens de concentrare pentru un timp, un sentiment de prezenţă şi înţelepciune, până când detaliile devin atât de exagerate, ca proporţie şi semnificaţie, încât timpul ajunge să fie imposibil de dens. Faţa sa priveşte fix spre mulţime, şi fie îi recunoaşte, fie se descotoroseşte de ei, nu este niciodată clar ce va face. Este o faţă pe care a avut-o toată viaţa lui, una care i-a şlefuit personalitatea, iar acum este faţa care îl reprezintă, pe măsură ce personalitatea sa începe să se estompeze.

În culise, fetele roiesc în jurul lui - insistente, timide, grăsuţe şi pline de speranţe sincere. El le vorbeşte afectat, cu buzele întredeschise, amestecând bunele maniere cu profanările subite. Ele îl lasă să le facă ce vrea, dar nu îl văd, văd doar ceea ce vor să vadă, o proiecţie a admiraţiei lor. Sunt ca nişte animale de pradă, mai ales cele timide, iar el începe să se amuze de modul în care le obligă să plece: simulând o fugă melancolică, neajutorată, care necesită solitudine imediată. Se retrage în toaletă, pentru ca mai apoi, după câteva minute, să iasă ca un străin mai în vârstă, mai serios. Îşi toarnă apoi un pahar de vin, le aruncă hainele grămadă pe uşă şi le cere să iasă din cameră înainte să-i cheme pe cei de la recepţie.

Atunci când ratează un alt spectacol în Newcastle, Andrew, managerul lor, poartă o discuţie cu Mick şi Keith. Nu îşi dau seama că Andrew a căpătat o antipatie profundă, animalică faţă de Brian, aproape din primul moment în care s-au întâlnit. Asta datorită faptului că este vulnerabil şi arogant în acelaşi timp, că atrage atâtea fete. În cabină, Andrew le spune lui Mick şi lui Keith, că, potrivit documentelor sale, Brian îşi trage în plus cinci lire pentru fiecare spectacol.

Keith loveşte cu pumnul şi face o gaură în peretele cabinei. Nu poate să vorbească. Simte nevoia să plece şi să stea pe alee, uitându-se la umezeala care se evaporă şi se scurge de pe clădirea neagră. Furia şi dezgustul său sunt aplanate de faptul că înţelege că această rivalitate stupidă dintre ei se află cumva la baza stilului lor. Este un sound despre care chiar şi Bo Diddley le-a spus că îi va face celebri dacă vor persevera. Dar ştie că acest sound porneşte de la el, că tobele sunt conduse de chitara sa, astfel încât bătaia lor urmează întotdeauna la o milisecundă întârziere, leneşă şi grosolană, purtând amprenta sa.
- Hai să uităm de asta, îi spune el lui Mick, câteva minute mai târziu. Nu-i acum momentul.
- Nu acum, spune Andrew. Dar când ne întoarcem la Londra, va trebui să avem o discuţie cu el.
- Eu cred că ar trebui să facem asta acum, zice Mick. Cât o să continuăm să-l mai suportăm?
- Are stil, spune Andrew. Ştii să vorbeşti ca el? Nu prea cred. Brian vorbeşte limba Hollywoodului.
- Este vorba de faptul că suntem două chitare, zice Keith. Despre asta vorbesc.
- Avem nevoie de faţa lui nenorocită, spune Andrew. De imaginea lui.
- Imagine? zice Mick.


Ajung în America, iar aici sunt trataţi ca un spectacol de comedie, o versiune stricată, de mâna a doua, a Beatles-ilor. Un DJ îi conduce prin Detroit, într-un Ford decapotabil, în timp ce dintr-un difuzor se aud cântecele lor pe străzile goale. Cântecele lor seamănă prea mult cu cele americane, prea brute şi nemelodioase, iar ei par să fie pe punctul de a da greş din nou, simulându-şi intrarea în America, locul de care şi-au imaginat dintotdeauna că aparţin cu adevărat. Pozează ca nişte idoli de adolescenţi, cu un elefant de circ în California.

Dar se dovedeşte că e doar începutul. Turneul va dura mult mai mult decât şi-au imaginat - per total, încă trei ani - şi nu vor avea timp să analizeze ce s-a întâmplat sau cum s-au schimbat. Cântă o săptămână în Londra, cu casa închisă, şi totul redevine violenţă. Fanii năvălesc pe scenă, zdrobesc instrumentele, le smulg hainele. Fiecare concert se termină cu o altercaţie. Când pătrund şi în Europa, turneul devine un fel de exerciţiu militar: câini poliţişti, gaz lacrimogen, bastoane, dube blindate. Privesc prin geamurile limuzinei un rând de maşini din care ies flăcări, care se unesc formând inflorescenţe de fum gros şi negru. În Paris, fanilor li se alătură mulţimi de studenţi, care sparg ferestrele şi aruncă cu pietre în poliţia călare.

În Berlinul de Vest, Brian se îmbolnăveşte şi cade la pat două zile. Ratează vizitarea oraşului, nu apucă să vadă Reichstag-ul sau ruinele Potsdamer Platz, sau proaspătul Zid ridicat. Visează câini vagabonzi alergând printre ruinele unei Londre leşinate, adăpostindu-se sub mormanele de grinzi şi pietre fărâmate. Se trezeşte cu un sentiment sufocant de înstrăinare, care îi îngreunează mişcările. Îl surprinde în mod ironic să vadă cât de puţin e pregătit pentru această viaţă la care a visat dintotdeauna. Are o recidivă ciudată a astmului din copilărie, o bătaie neregulată şi subită a inimii care îl lasă sleit. Ratează toate cele patru spectacole, iar Keith se vede nevoit să acopere tot spaţiul cu o singură chitară.

Dar deja nu mai contează ce cântă Keith, nu mai contează deloc chiar şi dacă nu mai cântă. Mulţimea ţipă. Scena este invadată înainte ca primul cântec să se termine, iar membrii formaţiei aleargă înspre limuzine, pe uşa pentru incendii. Următorul cântec urcă direct pe locul 3 în topuri.

Singurul lucru la care Brian se poate gândi este să forţeze nota şi mai tare. Se spală pe faţă cu apă rece, se întăreşte cu băutură şi barbiturice, alcool şi amfetamină.

Când turneul face următoare scurtă oprire în Anglia, Andrew îi încuie pe Mick şi pe Keith în dormitorul său din spate şi le spune că nu le dă drumul până când nu vor compune un cântec original. Dar nu îi spune nimic din toate astea lui Brian. Îi lămureşte că acesta este următorul pas mare, modul în care vor ajunge ca şi cei de la Beatles. Aşa se câştigă banii adevăraţi, nu cu cele cinci lire luate în plus, dintr-un turneu prin Anglia.


Scurtmetrajul Invocarea fratelui meu demon a avut premiera la sfârşitul lui 1969. Imaginile se succed în viteză ca o lumină stroboscopică, întretăindu-se rapid, uneori suprapunându-se: faţa lui Mick Jagger, faţa lui Keith Richards, faţa lui Bobby Beausoleil, un muzician rock de care nimeni nu auzise la vremea respectivă. Filmul prezintă o contopire violentă, o transă, toate imaginile lor unindu-se într-una singură. Regizorul, un bărbat mai în vârstă, Kenneth Anger, este prezentat conducând o ceremonie ocultă, în timp ce elicopterele aterizează în Vietnam; clubul de motociclişti Hells Angels ameninţă fanii la concertele Rolling Stones; începe coşmarul. La câteva luni de la lansarea filmului, Bobby Beausoleil apare în ziare pentru prima dată în compania lui Charles Manson - care comisese deja prima din crimele Manson. În aceeaşi săptămână, un fan va fi ucis de Hells Angels la un concert Stones de la Altamont Speedway. Anii '60 se apropiau de sfârşit.

O invocare le dă forţă. Dar se ajungea la o evocare, în care forţa e respinsă din nou.


Citat din Dream Plays: A History of Underground Film

Visul începe cu Bobby Beausoleil, cel care e pe cale de a deveni star. Merge singur în noapte, ud până la piele, cu tăieturi pe mână. Oamenii se grăbesc, cu capetele aplecate sub umbrele; pe trotuar sunt băltoace de apă; în magazinele de băuturi şi în baruri se zăresc lumini slabe. Bobby se gândeşte că obişnuia să-i ştie pe oamenii ăştia, dar acum ei nu îl mai văd, pe el, băiatul cu umerii cocoşaţi, cu mâinile în buzunare, pe fugarul care îşi arată transformarea cu degetul.

Intrarea în cinematograf e un vestibul mic, în care întunericul îţi pătrunde în plămâni, şi în care se simte un amestec de miros de ţigări şi mucegai. Găseşte crăpătura dintre cortinele greoaie, care camuflează intrarea şi le desparte cu ambele mâini. Ecranul din faţa lui este enorm, înalt cât şase etaje, destul de depărtat încât o ceaţă de lumină albastră să pară că pluteşte în aerul din faţa lui. Urcă la lojă, unde recunoaşte câteva persoane care îşi pasează o pipă în formă de craniu. Ron, Carol, Sharon. Aceştia se uită la el, dar nu-l salută.

Se aşază singur, cu faţa ascunsă în întuneric, cu mâinile reci, simţind durere în locurile în care sunt tăiate. Din tavan atârnă un vultur argintiu care ţine în gheare o svastică. Cinematograful seamănă mai mult cu un depozit sau un hangar, observă acum, cu pasarele pe tavan, lumini atârnate de grinzi, condensul prelingându-se pe structură. Îl recunoaşte, neştiind exact de unde anume, o parte uitată dintr-un vis care se repetă.

Luminile se sting. E întuneric beznă. Apoi o lumină palidă se ridică uşor deasupra unui bărbat care stă pe o scenă în faţa ecranului, însoţită de un sunet precum cel al unor elicoptere aflate undeva, departe. La picioarele bărbatului se află un nimb albastru de ceaţă. Îşi ridică braţele, le întinde complet, astfel că mânecile grele formează o cruce. În mâna stângă ţine o baghetă. Deasupra lui, pe ecran, un băiat fără cămaşă stă şi se uită fix la el. Nu pare trezit de-a binelea, având părul şi perciunii vopsiţi într-un alb lipsit de viaţă, pupilele lui mişcându-se invizibil în crăpăturile ochilor.

Faţa omului apare brusc pe ecran, înaltă cât şase etaje, uitându-se fix la Bobby. E dat cu rimel şi fard verde pe pleoape. Pare că s-a urâţit în mod intenţionat, şi are un semn zodiacal marcat cu cenuşă pe frunte. Începe să danseze cu un tremurat uşor, cu braţele întinse, ţinând încă bagheta în mână, cu pieptul ridicându-i-se şi coborând, cu ochii fixaţi înainte, într-un mod sfidător. De fiecare dată când corpul de pe scenă se mişcă, cel de pe ecran îl imită.

Muzica devine mai zgomotoasă, mai insistentă. E o cacofonie de zgomote - motorul unui tanc, elicele unui elicopter, semnalul unui satelit, presiunea cu care este împins un proiectil. Bărbatul îşi scoate pălăria şi o aruncă spre public. Îşi pune mâinile în şolduri şi le roteşte în faţă şi în spate, continuând să se uite mânios înainte. Îşi duce o mână pâlnie la ureche, iar pe cealaltă o lasă în jos, pe lângă talie, improvizând, împingându-şi bazinul în afară, apoi alternând mâinile într-un anumit ritm. Se derulează genericul de sfârşit.

Un film de Anger.

Invocarea fratelui meu demon.