Gabriel Garcia Márquez. O viaţă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Gabriel García Márquez, născut în Columbia, în 1927, este cel mai cunoscut scriitor apărut în "Lumea a treia" şi cel mai cunoscut exponent al unui stil literar, "realismul magic", care s-a dovedit uimitor de productiv şi în alte ţări în curs de dezvoltare şi printre romancierii care scriu despre acestea - precum Salman Rushdie, pentru a cita doar unul dintre cele mai cunoscute exemple. García Márquez este, probabil, cel mai admirat şi mai reprezentativ romancier latino-american al tuturor timpurilor, în interiorul Americii Latine însăşi; chiar şi în "Lumea întâia", cea a Europei şi a Statelor Unite, într-o epocă în care cu greu mai găseşti mari scriitori care să se bucure de recunoaştere universală, reputaţia sa de-a lungul ultimelor patru decenii rămâne fără egal.

Fără îndoială, dacă trecem în revistă romancierii secolului douăzeci descoperim că majoritatea "marilor nume", asupra cărora criticii au reuşit să se pună de acord, aparţin primilor patruzeci de ani (Joyce, Proust, Kafka, Faulkner, Woolf); însă, în cea de-a doua jumătate a secolului, probabil doar García Márquez se bucură de o reală unanimitate. Se prea poate ca lucrarea sa de referinţă, Un veac de singurătate, publicată în 1967 şi apărută în punctul de cumpănă al tranziţiei de la ficţiunea "modernistă" la cea "postmodernistă", să fie singurul roman scris între 1950 şi 2000 care a găsit cititori entuziaşti în aproape toate ţările şi culturile lumii. În acest sens, atât în termenii subiectului său - în mare, ciocnirea dintre "tradiţie" şi "modernitate" - cât şi ai receptării sale, nu ar fi probabil nici o exagerare în a susţine că a fost primul roman cu adevărat "global" al lumii.

Şi în alte privinţe, García Márquez este un fenomen rar întâlnit. Este un scriitor serios, dar popular - asemenea unor Dickens, Hugo, sau Hemingway - care vinde milioane de cărţi şi a cărui celebritate se apropie de cea a sportivilor, muzicienilor, sau vedetelor de cinema. În 1981, a fost cel mai popular laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din ultimele decenii. În America Latină, o regiune care n-a mai fost niciodată la fel de când García Márquez a inventat comunitatea mică din "Macondo", este cunoscut peste tot după porecla sa, "Gabo", la fel ca "Charlie", vedeta filmului mut, sau "Pele", legendarul fotbalist. Deşi, pe continentul său, este una dintre cele mai mari patru sau cinci personalităţi ale secolului douăzeci, s-a născut în proverbialul "loc uitat de lume", într-un oraş cu mai puţin de zece mii de locuitori, majoritatea analfabeţi, cu străzi nepietruite, fără canalizare, şi cu un nume, Aracataca, ştiut şi ca "Macondo", care provoacă râsul celor care aud prima oară de el (deşi sonoritatea apropiată de cea a cuvântului "Abracadabra" ar trebui, poate, să-i îndemne la precauţie). Foarte puţini scriitori faimoşi, din orice parte a lumii ar fi, provin dintr-un oraş atât de mic, şi chiar mai puţini şi-au trăit epoca, atât cultural, cât şi politic, atât de deplin şi intim ca Márquez.

García Márquez este acum un om foarte bogat, cu şapte case aflate în diverse locuri superbe din cinci ţări diferite. În ultimele decenii a ajuns în postura de a solicita (sau, mai frecvent, de a refuza) 50.000 dolari pentru un interviu de o jumătate de oră. A reuşit să-şi plaseze articolele la aproape orice ziar din lume şi să primească sume uriaşe pentru ele. Asemenea celor ale lui Shakespeare, titlurile cărţilor sale reverberează misterios, aproape spectral, în titlurile jurnalelor de pe tot cuprinsul lumii ("o sută de ore de singurătate", "cronica unei catastrofe anunţate", "toamna dictatorului", "dragoste în vremea banilor"). A fost nevoit să înfrunte şi să suporte un uimitor nivel de celebritate de-a lungul a jumătate de viaţă. Serviciile şi prietenia sa au fost căutate de cei bogaţi, faimoşi şi puternici - François Mitterrand, Felipe González, Bill Clinton, majoritatea preşedinţilor Columbiei şi Mexicului şi multe alte celebrităţi. Însă, în ciuda uluitoarelor sale succese literare şi financiare, a rămas, de-a lungul întregii sale vieţi, un om al stângii progresiste, un apărător al cauzelor bune şi un constructor de întreprinderi pozitive, printre care se regăsesc şi fondarea unor influente institute de jurnalism şi de film. În acelaşi timp, strânsa lui prietenie cu un alt lider politic, Fidel Castro, a constituit, timp de peste treizeci de ani, o constantă sursă de controverse şi critici.

Am lucrat la această biografie timp de şaptesprezece ani. Contrar opiniilor tuturor celor cu care am vorbit, la începutul acestei întreprinderi ("N-o să ajungi niciodată să-l vezi, iar dacă o faci, n-o să coopereze"), m-am întâlnit cu omul meu la doar câteva luni după ce începusem să lucrez şi, deşi nu se putea spune că deborda de entuziasm ("De ce vrei să scrii o biografie? Biografiile înseamnă moarte"), a fost prietenos, ospitalier şi tolerant. Într-adevăr, de câte ori am fost întrebat dacă biografia este una autorizată, răspunsul meu a fost întotdeauna acelaşi: "Nu, nu este o biografie autorizată, este o biografie tolerată." Cu toate acestea, spre surprinderea şi recunoştinţa mea, în 2006, Gabriel García Márquez însuşi a spus presei internaţionale că sunt biograful său "oficial". Probabil că asta înseamnă că sunt unicul său biograf tolerat în mod oficial! A fost o deosebită onoare.

Este bine cunoscut faptul că relaţia dintre biograf şi subiectul său este invariabil una dificilă, însă eu am fost extrem de norocos. Ca jurnalist profesionist şi ca scriitor care utilizează el însuşi vieţile celor pe care i-a cunoscut în elaborarea ficţiunilor sale, García Márquez a fost, ca să nu spun mai mult, extrem de tolerant. Când l-am întâlnit prima dată la Havana, în 1990, a spus că acceptă propunerea mea cu o singură condiţie: "Să nu mă pui să-ţi fac treaba." Cred că ar fi de acord că nu l-am pus să-mi facă treaba, reacţia sa fiind aceea de a mă ajuta ori de câte ori am avut cu adevărat nevoie de sprijinul său. Am realizat în jur de trei sute de interviuri pentru a scrie această biografie, multe dintre ele cu interlocutori esenţiali care nu se mai află printre noi; sunt conştient, însă, că era foarte posibil ca Fidel Castro, sau Felipe González să nu se afle pe această listă dacă "Gabo" nu ar fi lăsat în vreun fel de înţeles că sunt "OK". Sper că încă mai consideră că sunt OK, acum că se află în postura de a citi această carte. A refuzat întotdeauna să-mi ofere acea conversaţie "de la suflet la suflet" la care visează, în mod inevitabil, orice biograf, considerând că o astfel de interacţiune este "indecentă"; de-a lungul ultimilor şaptesprezece ani, am petrecut probabil, în total, o lună întreagă împreună, în momente şi locuri diferite, în particular şi în public, şi cred că foarte puţini oameni au auzit unele dintre lucrurile pe care mi le-a spus mie. Cu toate acestea, nu a încercat niciodată să mă influenţeze în nici un fel, spunând întotdeauna, cu etica şi cinismul specifice unui jurnalist înnăscut: "Scrie ceea ce vezi; orice ai scrie, exact asta o să şi fiu."

Cercetarea pentru această biografie a fost făcută în spaniolă, toate lucrările au fost citite în spaniolă, majoritatea interviurilor au fost realizate în limba spaniolă, însă cartea a fost scrisă şi este acum publicată în limba engleză (deşi traducerea spaniolă va apărea în 2009). În plus, este de la sine înţeles că o biografie, mai ales o primă biografie completă, ar fi normal să fie scrisă de un compatriot care cunoaşte atât ţara, cât şi subiectul, şi care înţelege cele mai mici nuanţe ale fiecărei comunicări. Nu este cazul meu - de altfel, García Márquez este o figură internaţională, nu doar un columbian faimos - însă, după cum el însuşi, poate nu întru totul sincer, a spus odată, oftând, când numele meu fusese amintit într-o conversaţie: "Ei bine, presupun că orice scriitor care se respectă ar trebui să aibă un biograf englez." Presupun că, în ochii lui, singurele mele calităţi au fost dragostea şi ataşamentul de-o viaţă, cât se poate de evidente, pentru continentul pe care s-a născut.

Nu mi-a fost uşor să-mi găsesc drumul printre multiplele variante pe care García Márquez le-a oferit despre aproape toate evenimentele importante din viaţa lui. Asemenea lui Mark Twain, care ne oferă cea mai utilă comparaţie, iubeşte un basm bun, ca să nu mai vorbim de o istorie fantastică şi îi place ca o poveste să fie frumos rotunjită, nu în ultimul rând chiar întâmplările formative ce alcătuiesc istoria propriei sale vieţi; în acelaşi timp, este jucăuş, antiacademic şi un adept fervent al mistificării şi chiar al micilor răutăţi, atunci când vine vorba să-i facă pe jurnalişti şi pe profesori să-i piardă urma. Toate acestea fac parte din ceea ce el numeşte mamagallismo-ul său (despre asta mai târziu; pentru moment, cea mai discretă traducere ar fi "a lua la mişto"). Chiar şi atunci când poţi fi sigur că o anumită anecdotă este bazată pe ceva care s-a întâmplat "cu adevărat", tot nu o poţi stabili într-o formă finală, pentru că descoperi că a istorisit majoritatea poveştilor despre viaţa sa în mai multe versiuni, toate conţinând cel puţin un element adevărat. Am experimentat pe pielea mea această mitomanie, de care am fost cu voioşie infectat (nu în viaţa mea, sper însă că în această carte). Familia García Márquez a fost întotdeauna impresionată de tenacitatea şi de disponibilitatea mea de a mă angaja în tot soiul de investigaţii la care nu s-ar preta decât câinii turbaţi, sau englezii. Astfel, mi-a fost imposibil să distrug mitul pe care García Márquez însuşi l-a răspândit, şi în care este evident că şi crede, cum că odată, am petrecut - iar întâmplarea pare a fi caracteristică maniilor mele - o noapte întreagă, sub o ploaie torenţială, pe o bancă din piaţa din Aracataca, pentru a "absorbi atmosfera" oraşului în care, după cum se ştie, se născuse subiectul meu.

După atâţia ani, de-abia îmi vine a crede că volumul există în sfârşit şi că sunt aici, scriindu-i prefaţa. Mulţi biografi epuizaţi, mult mai iluştri decât mine, au ajuns la concluzia că timpul şi efortul investite într-o astfel de muncă nu sunt îndreptăţite şi că numai proştii şi nebunii s-ar înhăma la o astfel de sarcină, împinşi înainte, probabil, de posibilitatea comuniunii şi a identificării cu cei mari, cei buni, sau doar cu cei faimoşi. Aş fi putut fi tentat să fiu de acord cu această concluzie; însă, dacă a existat vreodată un subiect în care să merite să-ţi investeşti un sfert din viaţă, acesta este, fără putinţă de tăgadă, extraordinara viaţă şi carieră a lui Gabriel García Márquez.

(Gerald Martin, iulie 2008)


García Márquez îşi aminteşte: "Era singura persoană din casă de care nu mă temeam. Am avut mereu sentimentul că mă înţelegea şi că îi păsa de viitoarea mea vocaţie."

Colonelul îşi adora nepoţelul. Sărbătorea ziua micului său Napoleon în fiecare lună şi-i satisfăcea orice capriciu. Însă Gabito nu va ajunge războinic şi nici măcar atlet, fiind stăpânit toată viaţa de o multitudine de spaime incontrolabile - de fantome, superstiţii, întuneric, violenţă şi respingere - născute toate în Aracataca, în timpul copilăriei sale tulburi şi neliniştite. Totuşi, inteligenţa şi sensibilitatea sa, şi chiar şi frecventele sale crize, i-au întărit indulgentului său bunic convingerea că băiatul era demn de el şi chiar menit unui destin măreţ.

(...)

Margot îşi aminteşte: "Gabito stătea mereu lângă bunicul meu, ascultându-i toate poveştile. Odată, a venit în vizită un prieten de la Ciénaga, unul dintre acei bătrâni care fuseseră în Războiul de O Mie de Zile cu bunicul. Gabito, numai urechi, ca de obicei, s-a postat lângă respectivul domn, dar când a făcut-o, unul dintre picioarele scaunului pe care acesta stătea i-a prins pantoful. El a tăcut mâlc şi a răbdat, rămânând nemişcat până la sfârşitul vizitei, pentru că s-a gândit, 'Dacă zic ceva o să-şi dea seama că sunt aici şi o să mă dea afară.'"

La o vârstă destul de înaintată, mama lui Márquez îmi va spune că "Gabito a fost întotdeauna bătrân; pe când era doar un copilaş ştia atât de multe încât părea un bătrânel. Aşa-i şi spuneam, Moşulică." De-a lungul vieţii sale, majoritatea prietenilor săi vor fi mult mai în vârstă şi mai experimentaţi decât el şi, în ciuda opţiunilor sale politice liberale şi, în cele din urmă, socialiste, ceea ce-l va atrage întotdeauna, în mod conştient, sau inconştient, la partenerii preferaţi, va fi o combinaţie de înţelepciune, putere şi autoritate. N-ar fi hazardat să conchidem că unul dintre cele mai puternice impulsuri ale vieţii ulterioare a lui García Márquez a fost dorinţa de a se reîntoarce în lumea bunicului său.

(...)

Întâmplarea a făcut ca prima învăţătoare a lui Gabito, Rosa Elena Fergusson, să fi fost şi prima iubire a tatălui său în Aracataca ( cel puţin aşa susţinea Gabriel Eligio), şi poate că-i mai bine că Gabito n-a ştiut acest lucru. Se zice că Rosa Elena, născută în Riohacha, ar fi fost urmaşa primului consul britanic al acelui oraş şi că era înrudită cu colonelul William Fergusson, unul dintre ofiţerii lui Bolívar. Studiase la Colegiul de Institutori din Santa Marta şi apoi îşi urmase familia la Aracataca. Acolo, tatăl şi bunicul ei au lucrat pentru UFC, una dintre rudele ei a devenit primar, şi tot acolo, în 1933, s-a deschis şcoala Montessori. Şcoala s-a închis, însă, din motive administrative, iar Gabito a fost nevoit să repete clasa întâi, aşa că nu a învăţat să scrie şi să citească până la opt ani, în 1935.

Rosa Elena, o fiinţă graţioasă, gingaşă şi atrăgătoare, a fost încoronată de două ori regina carnavalului din Aracataca. Era îndrăgostită de poezia Secolului de Aur spaniol, care va constitui una dintre pasiunile de-o viaţă ale precocelui său elev. Ea a fost prima lui iubire din copilărie - era încântat şi stânjenit în acelaşi timp să se afle în apropierea ei - şi l-a încurajat să aprecieze limba şi versurile. Şaizeci de ani mai târziu, Rosa Elena păstra o amintire extrem de vie a faimosului sau elev: "Gabito era ca o păpuşă, cu părul de culoarea zahărului ars şi pielea dalbă şi trandafirie, o culoare ciudată pentru Aracataca; întotdeauna spălat şi pieptănat cu mare grijă." În ceea ce-l priveşte, García Márquez a spus că Miss Fergusson "a sădit în mine plăcerea de a merge la şcoală doar pentru a o vedea". Când îl cuprindea cu braţul pentru a-i ghida mâna la scris, era brusc potopit de nişte "senzaţii ciudate" inexplicabile. Miss Fergusson îşi aminteşte: "Era tăcut, nu vorbea mai deloc, era foarte, foarte timid. Colegii lui îl respectau pentru sârguinţa, curăţenia şi inteligenţa sa, dar sportul nu i-a plăcut niciodată. Era extrem de mândru de faptul că reuşea să fie primul care să ducă la îndeplinire o sarcină." De la ea a deprins Gabito două dintre cele mai importante obişnuinţe de lucru ale sale, ce vor deveni obsesii de-o viaţă, punctualitatea şi redactarea unor pagini fără greşeli.

(...)

În timpul acestei vacanţe García Márquez a avut o altă experienţă sexuală toridă, de data aceasta cu o voluptuoasă tânără negresă pe care o numeşte "Nigromanta" (nume pe care îl va da unei alte negrese, la fel de senzuale, în penultimul capitol din Un veac de singurătate) şi care era măritată cu un poliţist. Luis Enrique a istorisit deja o parte a poveştii: "Într-o bună zi, la miezul nopţii, Gabito a întâlnit un poliţist pe podul Alvarez, din Sucre. Poliţistul se ducea acasă la nevasta lui, iar Gabito se întorcea de-acolo. După ce s-au salutat, poliţistul s-a interesat de sănătatea familiei lui Gabito, iar Gabito de cea a soţiei acestuia. Şi dacă asta e o poveste pe care chiar şi mama o mai spune uneori, vă puteţi imagina poveştile pe care le ştie, dar nu le spune. Şi nici pe aceasta n-o spune în întregime, pentru că sfârşitul este că poliţistul i-a cerut lui Gabito un foc, iar când acesta s-a apropiat, poliţistul s-a strâmbat şi i-a zis, 'Drace, Gabito, trebuie să fi fost la La Hora pentru că miroşi a curvă ceva de groază.'" Câteva săptămâni mai târziu - potrivit versiunii lui García Márquez - poliţistul l-a prins în pat cu nevasta sa (din nefericire, adormise) şi l-a ameninţat cu o rundă de ruletă rusească, în care el, Gabito, ar fi trebuit să fie unicul jucător. Omul legii s-a înduplecat nu doar pentru că avea aceleaşi convingeri politice cu tatăl lui García Márquez, ci şi pentru că îşi amintea cu recunoştinţă de o ocazie recentă în care Gabriel Eligio îl vindecase de o blenoragie pe care niciun alt doctor nu reuşise s-o trateze.

(...)

În februarie 1945, trebuie să se fi întors la şcoală cu sentimente împărţite. Ajunsese să fumeze până la patruzeci-cincizeci de ţigări pe zi, un obicei pe care şi-l va păstra în următoarele trei decenii. În timpul orelor, va găsi mereu motive pentru a se refugia la toaletă, iar pauzele erau aşteptate cu nerăbdare. Se comporta, pe de-o parte, ca un rebel dezamăgit de sistem, iar pe de alta, ca un soi de poète maudit pe care niciun fel de sistem nu-l va satisface vreodată. A început să se arate plictisit de toate cursurile în afara celui de literatură, părându-i-se aproape de nesuportat să fie obligat să înveţe pentru materii care nu-l interesau. S-a arătat întotdeauna uimit de succesele sale şcolare, suspectând că profesorii l-au notat mai degrabă pentru presupusa sa inteligenţă, decât pentru realizările sale concrete.

(...)

În ceea ce-o priveşte, Mercedes a insistat mereu că ea habar n-avea de intenţiile nefericitului său admirator. De obicei nici nu băga de seamă prezenţa lui Gabito, iar tatăl său, urmărind-o pe deasupra ochelarilor în timp ce trecea ţanţoşă pe lângă ei, o dojenea cu blândeţe: "Spune şi tu bună ziua". Lui Gabito i-a spus că tatăl ei avea o vorbă pe care i-o repeta mereu: "încă nu s-a născut prinţul care să te ia de nevastă". Iar mie mi-a mărturisit că ani de-a rândul a crezut că Gabito era îndrăgostit de tatăl ei!

(...)

Luis Villar Borda, un coleg de-al său, îşi aminteşte: "L-am cunoscut pe Gabo încă din primele zile. Erau în jur de o sută de noi înscrişi la drept - dintre care doar trei erau femei - organizaţi alfabetic, în două grupe. Gabo era în prima, iar eu în cea de-a doua. Eu eram foarte interesat de materie, Gabo nu era. Încă de timpuriu, a început să lipsească de la o mulţime de cursuri. Obişnuiam să discutăm despre literatură: Dos Passos, Hemingway, Faulkner, Hesse, Mann şi autorii ruşi. Despre literatura columbiană mai deloc, doar despre câţiva poeţi ca Barba Jacob, De Greiff, sau Luis Carlos López. La prânz ne întorceam în centru şi ne aşezam la masă la câte-o cafenea, locul în care învăţam cu toţii. Dacă stăteai la o pensiune n-aveai unde să lucrezi. Patronii cafenelelor lăsau studenţii să ocupe câte-un colţ al localului, ca oricare dintre clienţii obişnuiţi."

Uneori, García Márquez şi prietenii săi costeño organizau petreceri sâmbătă seara. Apoi, duminică dimineaţă la ora nouă, tinerii costeños mergeau în grup până la intersecţia dintre bulevardul Şapte şi strada Paisprezece, unde se afla sediul staţiei de radio care difuza "Ora Costeño" şi se-apucau să danseze în stradă, în faţa acestuia. García Márquez era de-acum un mândru reprezentant al culturii sale, ce-şi suplinea lipsa de mijloace printr-o îmbrăcăminte chiar mai ţipătoare decât cea pe care începuse să o poarte la colegiul San José. Era cea dintâi epocă de glorie a muzicii "latino", pe care García Márquez a trăit-o din perspectiva cunoscătorului aflat în mijlocul evenimentelor.

(...)

Unii dintre contemporanii lui García Márquez îl priveau, se pare, cu oarecare milă. Plinio Mendoza spune chiar că mulţi îl dispreţuiau, considerându-l o "cauză pierdută". Îşi aminteşte ziua în care Villar Borda l-a prezentat în Café Asturias unui tânăr costeño care "şi-a croit drum printre mesele aglomerate şi marea de pălării negre, uimindu-ne cu imposibila strălucire a costumului său tropical de culoare crem". Însă acesta a fost şocat şi de manierele şi de comportamentul nou venitului. Când chelneriţa a venit la masă să ia comanda, tânărul costeño a privit-o lung, mai s-o-nghită, şi i-a şoptit sugestiv: "Astă seară?", după care i-a pus o mână pe fund. Fata a plecat în grabă, mimând, în mod teatral, dezgustul.

(...)

În acel fantomatic ţinut muntos, García Márquez avea nevoie de un autor în genul lui Kafka, şi, în cele din urmă, exact asta a şi găsit. Intr-o după-amiază, un prieten de pe coastă i-a împrumutat un exemplar din "Metamorfoza", tradus de un scriitor argentinian pe nume Jorge Luis Borges. García Márquez s-a întors la pensiune, a urcat în cameră, s-a descălţat şi s-a întins în pat. A citit prima frază: "Într-o dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după un somn zbuciumat, se pomeni metamorfozat într-o gânganie monstruoasă." De-a dreptul fascinat, García Márquez îşi aminteşte că şi-a spus: "Drace, exact aşa vorbea bunica!"

(...)

Această obsesie dinastică, genealogică, însoţită de explorarea concomitentă a întregului univers (timp, spaţiu, materie, suflet, idei; viaţă, moarte, îngropăciune, descompunere, metamorfoză) constituie o structură cognitivă şi emoţională care, odată explorată şi elaborată explicit, va părea să dispară din opera lui García Márquez, deşi, de fapt, nu va face decât să devină implicită, manifestările sale fiind utilizate cu chibzuială şi în mod strategic, pentru obţinerea unui maxim de efect. Ca personalitate literară, acest prim Márquez este chinuit, hipersensibil şi ipohondru, într-un cuvânt, kafkian: aflat la polul opus faţă de identitatea sa narativă de mai târziu, construită cu grijă şi mai apropiată de, să spunem, un Cervantes. Aparent foarte puţin influenţat de scriitorii columbieni, sau latino-americani - dintre care se pare că pe cei mai cunoscuţi de-abia dacă-i citise - tânărul García Márquez abordează cele două întrebări esenţiale ale Americii Latine, cea legată de genealogie (estar, existenţă, istorie) şi cea privitoare la identitate (ser, fiinţă, mit). Acestea alcătuiesc, indubitabil, nucleul problematicii latino-americane a acelei epoci: genealogia este, fatalmente, o chestiune crucială pentru un continent care nu posedă nici măcar un singur mit satisfăcător al originii sale şi în care totul e al nimănui

(...)

La o săptămână şi ceva după dezastruoasele evenimente de pe 9 aprilie, Gabriel García Márquez, fratele său Luis Enrique şi tânărul agitator cubanez Fidel Castro părăseau Bogotá la bordul a trei avioane diferite, îndreptându-se către destinele lor istorice distincte.

Cât priveşte Columbia, a devenit un clişeu istoric, ceea ce nu îl face mai puţin adevărat, că moartea lui Gaitán şi perioada Bogotazo care i-a urmat au împărţit istoria din secolul douăzeci a naţiunii în două. Ceea ce ar fi reuşit, sau nu, Gaitán să realizeze ţine de domeniul speculaţiei. De-atunci, niciun politician n-a mai reuşit să înflăcăreze masele cum o făcuse el, iar Columbia s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de rezolvarea problemelor sale politice reale cu fiecare an care a trecut de la moartea lui. Criza ce a urmat morţii sale a fost cea care a dat naştere mişcărilor de gherilă ce continuă să compromită viaţa politică a ţării chiar şi în ziua de astăzi. Dacă se poate spune că Războiul de O Mie de Zile le-a demonstrat claselor dominante că trebuie să se unească împotriva ţărănimii, într-o manieră similară, revolta Bogotazo le-a făcut conştiente de pericolul reprezentat de proletariatul urban. Şi cu toate acestea, zonele rurale vor fi cele care vor cunoaşte cele mai brutale persecuţii, declanşând unul dintre cele mai sălbatice şi mai costisitoare războaie civile din lume, care va dura douăzeci şi cinci de ani: La Violencia.

În ceea ce-l priveşte pe Márquez, n-am greşi dacă am spune că pentru el, spre deosebire de majoritatea celor prinşi în mijlocul evenimentelor, Bogotazo a fost unul dintre cele mai norocoase lucruri care i se putea întâmpla vreodată. I-a întrerupt studiile juridice la cea mai prestigioasă universitate din ţară, oferind unui tânăr care nu căuta decât un pretext în plus pentru a-şi abandona instrucţia imboldul de care avea nevoie şi un motiv imbatabil pentru a părăsi un loc pe care-l ura şi a se reîntoarce pe coasta multiubită a Atlanticului, nu înainte, însă, de a fi căpătat o familiaritate cu capitala ce se va dovedi esenţială în conturarea unei conştiinţe naţionale mai largi. Niciodată nu va mai lua prea în serios cele două partide de la putere. Deşi îşi dezvoltase foarte lent o conştiinţă politică matură, García Márquez învăţase acum nişte lecţii importante despre natura ţării sale; cum îşi pierduse, sau îşi lăsase în urmă majoritatea posesiunilor materiale, aceste noi lecţii erau, poate, cele mai importante lucruri pe care tânărul le lua cu sine în avionul către Barranquilla şi Cartagena.

(...)

Nu-şi putea permite să plătească o chirie decentă, aşa că a ajuns să locuiască timp de aproape un an de zile într-un bordel denumit Residencias New York, aflat într-o clădire poreclită de Alfonso Fuenmayor "Zgârie-nori", pentru că avea patru etaje, înălţime ieşită din comun pentru Barranquilla acelei perioade. Situat în Calle Real, cunoscută în popor ca "Strada Crimei", era aproape faţă în faţă cu redacţia lui El Heraldo şi foarte aproape de locul în care locuia Vinyes, în Plaza Colón. Parterul clădirii era închiriat unor notari şi altor firme. Deasupra acestuia se găseau apartamentele prostituatelor, conduse cu o mână de fier de madama Catalina la Grande. García Márquez închiriase unul dintre apartamentele aflate chiar la ultimul etaj pentru un peso şi jumătate pe noapte. Camera avea trei metri pătraţi şi semăna mai mult cu o boxă decât cu un spaţiu de locuit. O dată pe săptămână, o prostituată pe nume María Encarnación obişnuia să-i calce cele două perechi de pantaloni şi cele trei cămăşi. Uneori nu avea bani să plătească chiria, aşa că-i lăsa lui Dámaso Rodríguez, portarul clădirii, un exemplar din ultimul său manuscris ca garanţie.

A trăit în aceste condiţii, între tumultul străzii şi diversele zgomote, discuţii de afaceri şi scandalurile dintre muierile de la bordel, timp de aproape un an de zile. S-a împrietenit cu prostituatele, ajungând chiar să scrie scrisori pentru ele. Ele îi împrumutau săpunul lor, îşi împărţeau cu el micul dejun, iar el le răsplătea câteodată cântându-le câte-un bolero, sau câte-un vallenato. Le-a fost şi mai recunoscător când idolul său de odinioară, William Faulkner, a declarat câţiva ani mai târziu că nu există loc mai bun pentru un scriitor decât un bordel: "Dimineaţa e linişte şi pace, iar seara sunt petreceri, băutură şi oameni interesanţi cu care să vorbeşti."

(...)

Chiar în momentul în care începuse să se obişnuiască cu noua sa viaţă, Márquez a primit o vizită neaşteptată. La vremea prânzului, în ziua de sâmbătă, 18 februarie, în ajunul carnavalului, mama sa, Luisa Santiaga, care venise cu vaporul de la Sucre, l-a găsit în librăria Mundo. Prietenii săi fuseseră suficient de discreţi încât să n-o îndrume către "Zgârie-nori". Acesta este momentul ales de García Márquez pentru a-şi începe naraţiunea autobiografică din A trăi pentru a-ţi povesti viaţa: Familia ajunsese din nou la fundul sacului, iar Luisa Santiaga se îndrepta spre Aracataca pentru a începe demersurile necesare vânzării casei tatălui ei. Călătoria pe care mama şi fiul aveau s-o facă împreună era exact aceeaşi pe care Luisa o făcuse de una singură cu cincisprezece ani înainte, când se întorsese la Aracataca pentru a întâlni un băieţel pe care-l părăsise cu câţiva ani în urmă şi care o uitase. Acum, revenise din nou, cu doar câteva săptămâni înainte de cea de-a douăzeci şi treia aniversare a lui Gabito.

După ce-a pus punct articolului ce trebuia să apară în ziua următoare, s-a îmbarcat împreună cu Luisa pe şalupa cu motor de la ora şapte, pentru a traversa marea mlaştină către Ciénaga, o călătorie evocată într-o manieră de neuitat în memorii. De la Ciénaga la Aracataca au luat acelaşi tren galben care îi purtase între cele două oraşe cu atâţia ani în urmă. Odată ajunşi în Aracataca, au străbătut străzile pustii la adăpostul coroanelor umbroase ale nucilor. García Márquez consideră această vizită ca fiind cea mai importantă experienţă a întregii sale vieţi, atribuindu-i confirmarea definitivă a vocaţiei sale literare şi statutul de catalizator a ceea ce el consideră a fi prima sa scriere serioasă, romanul Vijelia. Acesta este şi motivul pentru care A trăi pentru a-ţi povesti viaţa debutează cu acest episod şi nu cu momentul naşterii sale, fiind, fără nicio îndoială, un tur de forţă narativ ce dă viaţă întregului volum de memorii.

(...)

După ce-a devenit faimos, García Márquez a fost atras în repetate rânduri în capcana întrebărilor legate de "influenţa" lui Faulkner asupra sa. Invariabil, însă, în spatele acestora se ascundea o altă întrebare, mai primejdioasă, şi anume: dacă îl "plagiase", sau nu pe Faulkner; pe scurt, dacă nu cumva era lipsit total de originalitate. Poate, date fiind extraordinarele paralelisme existente între mediile din care proveneau cei doi, remarcabil este faptul că Márquez nu a fost influenţat într-o mai mare măsură de Faulkner, mai ales dacă luăm în considerare faptul că acesta era, indubitabil, scriitorul favorit al întregului Grup de la Barranquilla. Influenţa aproape la fel de hotărâtoare pe care a exercitat-o Virginia Woolf asupra sa este menţionată mult mai puţin frecvent, iar cea a lui James Joyce, aproape deloc. Din moment ce valorile la care se raporta erau atât de numeroase şi propria originalitate inconfundabilă, nici nu-i de mirare că Márquez s-a săturat destul de repede de încercările de a-l reduce la statutul unui Faulkner columbian, în ciuda entuziasmului său trecător pentru scriitorul din Mississippi şi a multiplelor aspecte pe care le aveau în comun.

(...)

Astfel, García Márquez a început anul 1951 în cea mai optimistă dispoziţie cu putinţă, fără să ştie că această greu câştigată şi bine rostuită nouă viaţă avea să se prăbuşească în scurt timp ca un castel de cărţi. Pe 23 ianuarie a primit din nou veşti de la Mercedes. Un bileţel succint îi aducea la cunoştinţă că prietenul său Cayetano Gentile fusese ucis în Sucre. Cele două familii erau foarte apropiate - mama lui Cayetano, Julieta, era naşa lui Nanchi - iar Márquez avea să descopere mai târziu că unii dintre fraţii şi surorile sale fuseseră martori la cele întâmplate; singurii care nu se aflau în acel moment în Sucre erau Aida, Gabriel Eligio, care era plecat la Cartagena, la o conferinţă a Partidului Conservator, şi Gabito însuşi.

Cayetano Gentile fusese omorât de fraţii Margaritei Chica, colegă de cameră cu Mercedes la internatul din Mompox. În noaptea nunţii, Margarita îi mărturisise soţului său că nu era virgină, iar acesta o returnase familiei ca pe ultima stricată. Potrivit unor zvonuri care circulau la vremea respectivă în Mompox, fusese violată de către un poliţist în timpul represaliilor guvernamentale şi nu putea mărturisi adevărul de frica unei eventuale răzbunări, aşa că a spus că fusese deflorată de Cayetano Gentile, care îi fusese, într-adevăr, iubit. Adevărul nu va fi cunoscut niciodată. Fraţii săi au pornit imediat să restabilească bunul renume al familiei, omorându-l pe pretinsul vinovat în piaţa centrală din Sucre, în faţa întregului oraş. Aceasta este povestea pe care García Márquez o va transforma treizeci de ani mai târziu, în 1981, în romanul Cronica unei morţi anunţate. A fost o crimă sălbatică şi un act care, decenii de-a rândul, nu-i va da pace nici lui Márquez şi nici familiei sale.