Castelul din nori s-a sfărâmat

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Ceea ce nu era cu totul adevărat, pentru că Säpo nu le dăduse încă nicio hârtie despre Zalachenko.
- Asta a fost demult. Acum sunt Karl Axel Bodin.
- Cum vă simţiţi? continuă Modig. Sunteţi în stare să continuaţi discuţia?
- Vreau să fac o plângere. Fiica mea a încercat să mă omoare.
- Ştim acest lucru. Va fi anchetată la vremea potrivită, spuse Erlander. Pentru moment, dorim să discutăm lucruri mai urgente.
- Ce poate fi mai urgent ca o încercare de asasinat?
- Vrem să auzim ce aveţi de spus în legătură cu trei crime săvârşite la Stockholm şi cel puţin încă trei la Nykvarn, precum şi o răpire.
- Nu ştiu nimic despre toate astea. Cine a fost ucis?
- Domnule Bodin, avem toate motivele să bănuim că asociatul dumneavoastră, Ronald Niedermann, în vârstă de 37 de ani, e vinovat de aceste fapte, spuse Erlander. Azi-noapte, Niedermann a mai ucis un poliţist din Trollhättan.

Sonja Modig era un pic mirată de faptul că Erlander îi făcea pe voie lui Zalachenko, numindu-l Bodin. Zalachenko îşi roti uşor capul, ca să-l poată vedea pe Erlander. Vocea i se înmuie un pic.
- E foarte... foarte trist să aud asta. Nu ştiu cu ce se ocupă Niedermann. Eu n-am ucis niciun poliţist. Eu însumi am fost victima unei încercări de asasinat.
- Ronald Niedermann este pentru moment pus sub urmărire. Aveţi vreo idee despre locul în care s-ar putea ascunde?
- Nu ştiu cercurile în care se învârte. Eu... Zalachenko păru să ezite câteva secunde. Vocea lui căpătă un ton confidenţial.
- Trebuie să recunosc... dar să rămână între noi... că adesea am fost neliniştit în privinţa lui Niedermann.

Erlander se aplecă un pic.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Am descoperit că poate fi violent. De fapt, eram speriat de el.
- Vreţi să spuneţi că v-aţi simţit ameninţat de Niedermann? întrebă Erlander.
- Exact. Sunt un om bătrân. Nu mă pot apăra.
- Puteţi explica relaţia dumneavoastră cu Niedermann?
- Sunt invalid.

Zalachenko arătă spre piciorul său.
- Este a doua oară când fiica mea încearcă să mă omoare. L-am angajat pe Niedermann ca ajutor, în urmă cu mulţi ani. Am crezut că mă va putea apăra... Dar, de fapt, el a preluat controlul asupra vieţii mele. Vine şi pleacă după cum are chef, iar eu nu am niciun cuvânt de spus.
- Şi la ce vă ajută? interveni Sonja Modig. Să faceţi ceea ce nu mai puteţi face singur?

Zalachenko îi aruncă o privire cu singurul lui ochi.
- Am înţeles că fata dumneavoastră v-a aruncat o bombă incendiară în maşină, cu mai mult de zece ani în urmă, spuse Sonja Modig. Ne puteţi explica de ce a făcut-o?
- Despre asta trebuie s-o întrebaţi pe fata mea. Este bolnavă mintal.

Tonul vocii lui era din nou ostil.
- Vreţi să spuneţi că nu cunoaşteţi niciun motiv pentru care Lisbeth Salander v-a atacat în 1991?
- Fata mea e bolnavă mintal. Există probe care atestă faptul acesta.

Sonja Modig îşi lăsă capul într-o parte. Observă că Zalachenko răspundea evident mai agresiv şi mai duşmănos atunci când punea ea întrebările. Îşi dădu seama că şi Erlander observase. OK... Good cop, bad cop (Poliţistul bun, poliţistul rău (în engl. în orig.).-. N.red.). Sonja Modig ridică vocea:
- Nu crezi că fapta are de-a face cu felul în care ai maltratat-o pe mama ei aşa de violent, că i-ai provocat leziuni cerebrale ireversibile?

Zalachenko o privi pe Sonja Modig cu o expresie calmă.
- Astea sunt doar vorbe. Mama ei era o curvă. Probabil că a încasat-o de la unul dintre clienţi. S-a întâmplat doar ca eu să trec pe acolo.

Sonja Modig înălţă din sprâncene:
- Deci, eşti complet nevinovat?
- Bineînţeles.
- Zalachenko... lasă-mă să văd dacă am înţeles clar. Prin urmare, negi că ţi-ai molestat prietena din vremea aceea, pe Agneta Sofia Salander, mama lui Lisbeth Salander, cu toate că aceasta a constituit obiectul unui lung raport secret al celui care se ocupa de dumneata din partea Säpo, Gunnar Björck.
- Nu am fost niciodată condamnat pentru ceva. Nu am fost nici măcar pus sub acuzaţie. Nu am nicio vină dacă vreun ţicnit de la Serviciile Secrete a fantazat despre mine în rapoartele lui. Dacă aş fi fost bănuit, ar fi trebuit cel puţin să mă interogheze.

Sonja Modig rămăsese fără grai. Zalachenko părea să zâmbească în spatele pansamentelor.
- Vreau să depun o plângere împotriva fiicei mele. Ea a încercat să mă ucidă.

Sonja Modig suspină.
- Încep să înţeleg de ce Lisbeth Salander a simţit nevoia să-ţi înfigă o secure în ţeastă.

Erlander începu să tuşească:
- Vă cer scuze, domnule Bodin... Poate ar trebui să ne întoarcem la ceea ce ştiţi despre activităţile lui Ronald Niedermann.


Sonja Modig îi telefonă inspectorului criminalist Jan Bublanski de pe coridorul din faţa camerei lui Zalachenko.
- Nimic, spuse ea.
- Nimic? repetă Bublanski.
- A depus plângere împotriva lui Lisbeth Salander, pentru lovituri grave şi încercare de asasinat. Afirmă că nu are nimic de-a face cu crimele din Stockholm.
- Şi cum explică faptul că Lisbeth Salander a fost îngropată pe proprietatea lui, la Gosseberga?
- Spune că el era răcit şi că a dormit cea mai mare parte a zilei. Dacă s-a tras cu arma asupra lui Salander, Niedermann trebuie s-o fi făcut.
- OK. Ce mai avem?
- A fost împuşcată cu un Browning calibru 22. De aceea mai e în viaţă. Am găsit arma. Zalachenko recunoaşte că îi aparţine.
- Aha. Cu alte cuvinte, ştie că-i vom găsi amprentele pe pistol.
- Tocmai. Dar spune că ultima dată când a văzut arma, aceasta se afla în sertarul biroului său.
- Şi, prin urmare, genialul Niedermann a luat pistolul, în vreme ce Zalachenko dormea, şi a tras în Salander. Putem dovedi contrariul?

Sonja Modig cugetă câteva clipe, înainte de a răspunde.
- E la curent cu legislaţia suedeză şi cu metodele poliţiei. Nu recunoaşte nimic şi-l are pe Niedermann ca ţap ispăşitor. Nu ştiu ce-am putea dovedi. L-am rugat pe Erlander să-i trimită hainele la expertiză, să vedem dacă se află pe ele praf de puşcă, dar va spune probabil că a făcut exerciţii de tragere, cu două zile în urmă.


Lisbeth Salander simţea miros de migdale şi etanol. Parcă ar fi avut alcool în gură - încercă să înghită, însă limba îi era amorţită. Se strădui să deschidă ochii, fără să reuşească. Auzea în depărtare o voce care părea să-i vorbească, dar nu putea distinge cuvintele. Apoi, vocea deveni clară şi inteligibilă.
- Cred că e pe cale să se trezească.

Simţi cum cineva îi atinge fruntea şi încercă să îndepărteze mâna prea insistentă. În aceeaşi clipă, o durere ascuţită îi trecu prin umărul stâng. Se destinse.
- Mă auzi? Vezi-ţi de drum.
- Poţi deschide ochii? Cine-i idiotul care nu-mi dă pace? În cele din urmă, deschise ochii. La început, văzu doar nişte puncte luminoase ciudate, înainte ca o făptură să apară în câmpul ei vizual. Încercă să-şi centreze privirea, dar făptura se ferea tot timpul. Era ca şi cum ar fi avut o mahmureală de zile mari, iar patul nu se oprea din clătinat.
- Lsmpac, bolborosi ea.
- Ce spui?
- Diot.
- Da, sună bine. Poţi deschide încă o dată ochii? Deschise ochii - două crăpături înguste. Văzu o faţă necunoscută şi memoră fiecare amănunt. Un bărbat blond, cu ochii foarte albaştri şi o faţă colţuroasă, strâmbă, la câteva zeci de centimetri de chipul ei.
- Bună. Mă numesc Anders Jonasson. Sunt medic. Eşti la spital. Ai fost rănită şi eşti pe cale să te trezeşti după operaţie. Cum te cheamă?
- Psalandr, murmură Lisbeth Salander.
- Bine. Poţi să-mi faci un serviciu? Numără până la zece.
- Unu, doi, patru, nu, trei, patru, cinci, şase... Apoi, adormi din nou.

Doctorul Anders Jonasson era totuşi mulţumit de răspunsul pe care îl primise. Îşi spusese numele şi începuse să numere. Asta însemna că fata încă avea capacităţile intelectuale aproape intacte şi că nu se va trezi sub formă de colet. Notă ora trezirii, 21:06, aproape şaisprezece ore după ce terminase operaţia. El dormise aproape toată ziua şi se înapoiase la Sahlgrenska pe la ora şapte seara. De fapt, era liber, dar rămăsese în urmă cu hârţogăraia. Nu se putuse abţine să nu treacă pe la secţia de reanimare, să-şi privească pacienta în al cărei creier scormonise în dimineaţa aceea.
- Lăsaţi-o să mai doarmă o vreme, dar ţineţi sub observaţie electroencefalograma ei. S-ar putea să apară edeme şi hemoragii în creier. Părea să aibă dureri violente în umăr, când a încercat să-şi mişte braţul. Dacă se trezeşte, daţi-i două miligrame de morfină pe oră.

Se simţea ciudat de mişcat atunci când a ieşit pe poarta principală a spitalului Sahlgrenska.


Era aproape două dimineaţa când Lisbeth Salander s-a trezit din nou. A deschis încet ochii şi a văzut un con de lumină pe plafon. După câteva momente, a rotit capul şi a devenit conştientă de faptul că avea un guler de protecţie în jurul gâtului. Simţea o durere surdă în cap şi alta, ascuţită, în umăr, atunci când a încercat să-şi schimbe poziţia.

Închise pleoapele.
Spital, gândi imediat. Ce fac aici? Se simţea complet stoarsă de puteri.

Mai întâi, i-a fost greu să-şi concentreze gândurile.
Apoi, îi reveniră amintiri răzleţe.
Timp de câteva secunde, a fost cuprinsă de panică, atunci când fragmentele de amintiri s-au năpustit asupra ei, se vedea cum săpa, ca să se dezgroape. Apoi, a strâns dinţii, concentrându-se asupra respiraţiei.
Constată că era în viaţă. Nu era prea sigură dacă era bine sau rău.

Lisbeth Salander nu-şi amintea exact ce se întâmplase, dar îi revenea în minte un mozaic ceţos de imagini din magazia de lemne, cum ridica securea cu furie şi-l lovea în faţă pe tatăl ei. Zalachenko. Nu ştia dacă acesta mai trăia sau era mort.
Nu-şi putea aminti exact ce se întâmplase cu Niedermann.

Avea o vagă senzaţie că-l văzuse pe Afurisitul de Kalle Blomkvist. Nu era sigură că nu visase, dar îşi amintea o bucătărie - trebuie să fi fost bucătăria din Gosseberga - şi i se părea că-l văzuse venind spre ea. Probabil am avut halucinaţii.

Întâmplările din Gosseberga păreau deja foarte îndepărtate sau, mai degrabă, ca un vis ciudat. Se concentră asupra prezentului.

Era rănită. Nu era nevoie să-i spună altcineva. Ridică mâna dreaptă, pipăindu-şi capul. Era bandajat în întregime.

Apoi îşi aminti brusc. Niedermann. Zalachenko. Babalâcul dracului, avea şi el pistol. Un Browning, calibru 22. Care, în comparaţie cu aproape toate celelalte arme de foc, trebuia considerat ca relativ inofensiv. De aceea trăia.

Am fost împuşcată în cap. Puteam vârî degetul în gaură, să-mi ating creierul.

Era uimită că mai trăia. Constată că se simţea ciudat de indiferentă şi că, de fapt, nu-i păsa. Dacă moartea era vidul negru din care tocmai se trezise, atunci nu era ceva pentru care să se neliniştească. Nu va remarca niciodată diferenţa.

Cu această cugetare ezoterică, închise ochii şi adormi din nou.

Abia aţipise de câteva minute când, auzind mişcare, a întredeschis pleoapele în fante înguste. A văzut o soră în halat alb aplecându-se peste ea.
- Cred că eşti trează, spuse sora.
- Mmm, răspunse Lisbeth.
- Bună, mă numesc Marianne. Înţelegi ce spun? Lisbeth încercă să facă o mişcare de aprobare, dar înţelese că avea capul fixat în gulerul de protecţie.
- Nu, nu te mişca. Nu trebuie să-ţi fie teamă. Ai fost rănită şi noi te-am operat.
- Apă... Marianne îi dădu să bea printr-un tub de plastic. În vreme ce bea, înregistră faptul că se mai afla acolo o persoană, în partea stângă.
- Hei, Lisbeth, mă auzi?
- Mmm, răspunse Lisbeth.
- Sunt doctor Helena Endrin. Ştii unde te afli?
- Spital.
- Te afli la spitalul Sahlgrenska, din Göteborg. Ai fost operată şi eşti la secţia de terapie intensivă.
- Mm.
- Nu trebuie să-ţi fie teamă.
- Am fost împuşcată în cap.

Doctor Endrin şovăi o secundă.
- Aşa e. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat?
- Moşul avea pistol.
- Ei... Da, exact.
- Calibrul 22.
- Aşa. Asta n-am ştiut.
- Cât de rău sunt rănită?
- Ai un prognostic bun. Starea ta a fost foarte critică, dar credem că ai mari şanse de recuperare.

Lisbeth cântări informaţia. Apoi o fixă pe doctoriţa Endrin cu privirea. Observă că imaginea era tulbure.
- Ce s-a întâmplat cu Zalachenko?
- Cine e?
- Moşul ăla nenorocit. Trăieşte?
- Vrei să spui Karl Axel Bodin.
- Nu. Vreau să spun Alexander Zalachenko. E numele lui adevărat.
- Nu ştiu nimic despre asta. Bărbatul în vârstă care a venit odată cu tine e într-o stare rea, însă în afara pericolului.

Inima lui Lisbeth îşi încetini bătăile. Cântări vorbele doctoriţei.
- Unde se află?
- În camera alăturată. Dar nu te mai gândi la el acum. Tot ce trebuie să faci este să te concentrezi să te faci bine.

Lisbeth închise ochii. Reflectă o clipă dacă era în stare să se scoale din pat, să găsească ceva ce putea fi folosit drept armă şi să termine ceea ce începuse. Apoi, îndepărtă aceste gânduri. Abia reuşea să ţină pleoapele deschise.

Cu alte cuvinte, eşuase în hotărârea ei de a-l ucide pe Zalachenko. O să scape iar.
- Vreau să te examinez o clipă. Apoi, vei putea să dormi, spuse doctor Endrin.


Mikael Blomkvist se trezi brusc, fără niciun motiv aparent.
Timp de câteva secunde, nici nu ştiu unde se afla.
Apoi, îşi aminti că luase o cameră la City Hotel. În odaie era beznă totală. Aprinse veioza de lângă pat şi privi ceasul. Era două şi jumătate noaptea. Dormise cincisprezece ore, fără întrerupere.

Se dădu jos din pat, merse la toaletă şi urină. Rămase un moment, reflectând. Ştia că nu va mai putea să adoarmă şi intră sub duş. Apoi, îşi puse pe el jeanşii şi tricoul roşu-închis, care ar fi avut nevoie de o maşină de spălat. Era mort de foame şi sună la recepţie, întrebând dacă se putea comanda aşa devreme cafea şi un sendviş. Se putea.

Îşi puse mocasinii şi haina şi coborî la recepţie, unde cumpără cafea şi un sendviş în folie de plastic cu pâine de secară, brânză şi pate de ficat, pe care le luă cu el în cameră.

În vreme ce mânca, porni calculatorul său iBook, cuplând cablul la priza de internet. Intră mai întâi pe ediţia on-line a ziarului Aftonbladet. Arestarea lui Lisbeth era, după cum se aşteptase, cea mai importantă ştire. Articolul era încă plin de confuzii, dar, cel puţin, se afla pe calea cea bună. Ronald Niedermann, în vârstă de 37 de ani, era urmărit pentru uciderea unui poliţist şi poliţia mai voia să-l audieze în legătură cu cele trei asasinate din Stockholm. Poliţia nu comunicase încă nimic despre starea lui Lisbeth Salander, iar lui Zalachenko nu i se dădea numele. Era descris drept fermierul de 66 de ani care locuia la Gosseberga şi era evident că presa încă mai avea impresia că acesta era probabil una dintre victime.

După ce termină de citit, îşi deschise telefonul mobil, constatând că avea 20 de mesaje necitite. Trei dintre ele îi cereau s-o sune pe Erika Berger. Două erau de la Annika Giannini. Paisprezece erau mesaje de la reporteri de la diferite ziare. Unul era de la Christer Malm, care-i trimisese un SMS imperativ: Ar fi bine să iei primul tren şi să vii acasă.

Mikael încruntă sprâncenele. Era un mesaj neobişnuit din partea lui Christer Malm. SMS-ul fusese trimis în seara precedentă, la ora şapte. Îşi înăbuşi impulsul de a trezi pe cineva la ora trei noaptea. În loc de asta, consultă mersul trenurilor de pe internet, aflând că primul tren spre Stockholm pleca la ora 05:20.

Deschise un nou document Word. Apoi, îşi aprinse o ţigară şi rămase nemişcat trei minute, privind ţintă ecranul strălucitor. În cele din urmă, ridică degetele şi începu să scrie.