Documente, argumente (I) - Oglinzi paralele, de Dan Mănucă

Un reflex publicistic al diferiţilor comentatori preocupaţi, într-un fel sau altul, de posteritatea lui Eminescu este acela de a constata şi, imediat, a deplânge vacuitatea exegezei eminesciene, după momentul I. Negoiţescu de acum patru decenii şi mai bine. Din 1967 încoace, nimic semnificativ nu s-ar mai fi scris şi publicat, în spaţiul altfel încăpător al culturii române, despre poetul a cărui centralitate canonică o clamăm neîncetat.

Au înflorit în schimb, în locul analizelor aprofundate care - s-a înţeles - ne lipsesc în continuare, volume, volumaşe şi încropiri editoriale delirant-encomiastice, contribuţii non-ştiinţifice la o slavă stătătoare a Poetului. Lor li s-a răspuns prin articole de semn contrar, asumat demitizante, puse sub sigla reflexivă a unui bine cunoscut număr din "Dilema" (1998). Dacă idolatria eminesciană are nevoie de cât mai multe asemenea relativizări, pentru a le integra într-o schemă conspiraţionistă şi a se putea desfăşura în voie în contra acesteia, iconoclastia se serveşte copios din abundenţa stupidităţilor întru Eminescu debitate ritualic, în ianuarie şi iunie, în fiecare an.

Cu o notă de amuzament filozofic, să constatăm totuşi că în ultimii ani au apărut câteva lucrări serioase despre Eminescu, complet ignorate de partizanii şi, respectiv, adversarii circumstanţiali ai poetului naţional. Meciurile publicistice şi pamfletare dintre cele două echipe par a avea tot mai puţină legătură cu subiectul Eminescu şi, în particular, cu demersurile critice iniţiate şi finalizate editorial. În fine, pentru a rotunji paradoxul situaţiei, să observ că în acest deceniu s-au produs două evenimente cu consecinţe fundamentale pentru exegeza ulterioară: editarea corespondenţei inedite Mihai Eminescu - Veronica Micle (2000) şi încheierea procesului de scanare a manuscriselor eminesciene (2009). Când ne plângem mai sfâşietor că nu se întâmplă nimic pe şantierul Eminescu, se întâmplă, de fapt, totul...

Din Oglinzi paralele, volumul de studii eminesciene al lui Dan Mănucă, aflăm şi alte veşti îmbucurătoare. Nu mai constituie noutăţi decât pentru ignoranţa noastră veselă şi inconştientă cele două volume apărute... în 1999, sub titlul sobru Sursele germane ale creaţiei eminesciene şi semnate de Helmut Frisch de la Universitatea din Bochum. În timp ce "pasionaţii" autohtoni de chestiunea eminesciană se relaxează deconstrucţionist şi se mobilizează pamfletar, un cercetător neamţ a defrişat mii de pagini din publicaţiile germane parcurse de Eminescu în studenţia sa vieneză şi berlineză; corelându-le cu referinţele şi sugestiile oferite de manuscrise. Din această operaţiune de arheologie critică şi detectivistică literară, au rezultat 80 (optzeci) de identificări ale unor izvoare germane. Asupra perioadei 1870-1873 avem astfel o privire mult limpezită, iar din periodicele pe care studentul Eminescu le parcurgea şi din felul în care le asimila conţinutul cultural (prin conspect şi excerpt) putem recompune profilul său intelectual.

Pe un subiect ce a generat atâtea divagaţii şi improvizaţii, premise false şi concluzii cu aer definitiv, Helmut Frisch, elogiat pe drept cuvânt de către Dan Mănucă, a pus câteva puncte şi a trasat linii documentare inatacabile. O să le rezum fără explicitările şi detalierile bibliografice care, în studiul cercetătorului ieşean, au ponderea lor. Mai întâi, se vede din cronologia identificărilor că tânărul Eminescu citea şi scria enorm. Avea însă o selecţie: a conspectat periodice de ţinută (în special "Blätter für literarische Unterhaltung" şi "Augsburger Allgemeine Zeitung", cu suplimentul "Beilage zur Augsburger Allgemeine Zeitung"). Inclusiv perioadele estivale, de vacanţă universitară, sunt, la el, pline de lecturi serioase şi conspecte meticuloase. Departe de a fi un spirit abstras, era conectat direct, în cadrele vieţii germane, la o vastă problematică socio-culturală, receptată şi amplificată intelectual. (Fapt ce reiese şi din studiul Ilinei Gregori, Eminescu la Berlin, 2002).

Identificările lui H. Frisch confirmă amplitudinea biografiei spirituale a lui Eminescu. Deschiderea lui era şi rămâne uimitoare. O pasiune, aşa zicând, multiplă: pentru filozofie şi drept, istorie şi etnografie, estetică şi medicină, politică şi teatrologie, economie politică şi poezie... Acum se poate cântări cu precizie cât din textele neliterare ale publicistului Eminescu (în materie de filozofie, estetică, etnologie, filologie, folclor) îi aparţine realmente, şi cât din conţinutul lor a fost preluat, prin traducere, din originale germane. Dar lucrul, poate, cel mai important care se desprinde din cercetarea arhivelor este că poetul nostru şi-a format cultura literară prin intermediul culturii germane. Aceasta a funcţionat ca un filtru şi pentru celelalte literaturi europene, şi pentru literaturile clasice. Ca un exemplu de reuşită integrare euro-atlantică (în jargonul de azi), Walt Whitman a fost descoperit de Eminescu pe filieră germană!

Aderenţa tot mai mare a tânărului Eminescu la junimism şi preferinţa lui tot mai marcată pentru lirică şi pentru experimentul liric au aceeaşi sursă catalizatoare, cum va spune Blaga, recompusă şi fixată prin cronologia identificărilor. Se ştia, bineînţeles, cât de importantă a fost influenţa culturii germane pentru Eminescu. Dar este altceva s-o redesenezi concret, pe chiar liniile formative şi conturul achiziţiilor intelectuale din tinereţe. Gândirea omului de cultură şi "schema de însumare" a liricului matur Eminescu se văd, aici, în elementele lor componente şi la pragul iniţial de cristalizare.

Cercetarea profesorului din Bochum şi studiul pe care Dan Mănucă i-l dedică (Surse şi echivalenţe germane) intră în diferitele conexiuni şi implicaţii ale volumului de faţă. Într-adevăr, oglinzi paralele: planurile aparent diferite de analiză şi discuţie se răsfrâng unele pe altele şi se sprijină, deopotrivă, prin documente şi argumente. Filiaţiile comparatiste, chiar datorate unui nume ca Tudor Vianu, sunt corectate tacit ori explicit prin prisma acestor revelaţii documentare, care îl extrag pe Eminescu din imaginea vagă a unui receptacol atotcuprinzător şi îl înşurubează în propriile lui lecturi formatoare. Astfel, propoziţiile lui Vianu despre influenţa romantismului francez asupra lui Eminescu "se cuvin amendate serios, din perspectiva achiziţiilor recente" (p. 177).

Trecând în altă sferă de preocupări şi chiar de obsesii culturale naţionale, şi imaginea "omului deplin al culturii româneşti", cum l-a numit pe Eminescu Noica, trebuie reîncadrată în limitele adevărului istoric şi biografic. Frumuseţea metaforei a înceţoşat judecata critică, turmentând pur şi simplu discursul multora, ocazionând protocronisme rizibile şi superlative halucinante. Eminescu nu este cel mai mare istoric al nostru, nici cel mai important sociolog român, nici un filozof de sistem, nici un cap juridic deasupra epocii sale. Imaginea degajată prin cercetarea de arhivă e a unui spirit extrem de curios şi mobil, cu o neobişnuită putere de "scanare" şi asimilare. Dacă în poezie el sintetizează tendinţe anterioare, în câmpul vast al ştiinţelor enumerate conspectează, rezumă, traduce şi preia conţinuturi fără coeficientul de refracţie al deplinei originalităţi; şi fără geniul său poetic, autoformator şi reformator. Mai brutal spus, el nu este Gânditorul original şi excepţional, descoperitor şi inovator, în toate acele domenii pe care spiritele fără discernământ critic i le alocă fără nici o rezervă. În stilul său exact şi cumpănit, Dan Mănucă taxează în repetate rânduri aberaţiile protocroniste (Eminescu, precursor al lui Einstein!) şi, mai mult decât atât, îl readuce pe omul multilateral sau deplin al culturii noastre în perimetrul artei lirice, unde este cu adevărat excepţional. Întâietatea lui Eminescu e, hélas!, "doar" poetică.

Iar modul turbionar, avântat şi nesistematic, al lecturilor sale de tinereţe, în loc să-l individualizeze şi să-l îngheţe în postura unei excepţii de la orice regulă, îl înscrie într-o serie mai largă. Eminescu al nostru şi numai al nostru a fost de fapt un romantic structural şi, dacă se poate spune aşa, tipic. Adică eclectic în cel mai nobil, dar şi cel mai vizibil sens al termenului. Dan Mănucă citeşte "cu satisfacţie" următorul fragment dintr-un alt studiu merituos, datorat Marinei Mureşanu Ionescu, Eminescu şi intertextul romantic (1990): "Erudiţia uneori diletantă, eterogenitatea surselor, eclectismul decurg din sintetismul romantic generalizat. Sincretismul este condiţia intelectuală a romanticului, care este adesea un compilator de geniu" (p. 179).

Cu aprobare am citit şi eu pagina în care autorul acestor Oglinzi paralele se referă, demontându-le mecanismul nu foarte sofisticat al gândirii, la adulatorii şi denigratorii lui Eminescu. Ambele clase atestă forţa personalităţii eminesciene, chiar dacă o preiau prin reacţii chimice deviate: "«Curentul Eminescu» reprezintă o primă coagulare socială a unei atitudini extatice la nivel intelectual. Gherea, Vlahuţă, Ibrăileanu şi alţii au oferit explicaţii din diverse perspective. Ca şi în cazul denigratorului, mecanismul poate fi declanşat de absenţa unei personalităţi puternice, absenţă tradusă, de această dată, prin mecanismul identificării. În amândouă împrejurările, mecanismul este declanşat de incultură. Atât denigrarea, cât şi adularea sunt rezultatul unor carenţe culturale, care nu pot fi suplinite în nici un fel. I.L. Caragiale îl invoca pe cititorul extaziat de «Iminescu şi Victor Cucu»." (p. 197).

Să recunoaştem: pe când "Iminescu" merge bine cu romanţele, "Victor Cucu", adică Victor Hugo adaptat de sfertodocţi, se potriveşte cu toate epocile şi cu toate anotimpurile receptării.