Nu pot decât să văd

Maşina rulează încântată de asfaltul care se desfăşoară senzual la picioarele ei iar eu mă întreb dacă norii există ca eu să-mi pot imagina forme peste vidul dintre noi toţi.
"Uneori iţi place să pretinzi că nu mă cunoşti deloc"
"Asta se întâmplă când mi-e frică că te vad îndepărtându-te"

Soarele mă urmăreşte insistent din oglinda laterală şi îmi clipeşte să mă uit atentă la felul în care maşina trece peste umbrele copacilor pe asfaltul încălzit.

Linie.spaţiu.linie.spaţiu.linie, cod morse simplificat din dungi albe aliniate într-o intenţie echidistantă, glisează neobosit înspre noi.

Nu reuşesc sa mă eliberez de speranţa că orizontul de deasupra asfaltului tremurat de lumina încălzită din zare mă poate trece dincolo şi mă simt intoxicată de armonia dintre spaţiul dislocat şi timpul care pluteşte nedefinit.

Ţi s-a întâmplat să mergi într-un loc străin, mirosurile, sunetele să fie ciudate şi îngrijorătoare, până şi lumina să se curbeze anormal pe lucruri şi oameni, şi totuşi la un moment dat, neprevizibil, să vezi pe cineva cumpărând pâine, sau un câine căutând prietenie, sau o fetiţă cu codiţe pe o bicicletă roz, sau doi îndrăgostiţi sărutându-se într-o lume în care nu există decât ei doi şi să înţelegi că suntem, cu toţii, acelaşi prezent extins într-un spaţiu infinit într-un ocean de posibilităţi?

Şi totuşi mi-e frică de gândul că privesc şi nu văd decât fotografia perfectă pe care poate nu o voi surprinde niciodată, mă înspăimântă sentimentul că mă pierd pe mine însămi într-o imagine care poate există doar în mintea mea.

Dar îmi dau seama, cumva, că vreau şi pot să sacrific orice pentru a putea topi inima de gheaţă a prezentului.
"Nu mă poţi pierde, eu sunt tu"