De două zile în Canada, cu vechi prieteni, alte amintiri şi alte aşteptări. E momentul în care Canada trece aproape brusc de la vară la iarnă, anotimpurile de tranziţie sunt foarte scurte, aproape inexistente aici. Canada ratează inefabilul primăverii şi al toamnei, mai încărcate de poezie decît vara şi iarna. Cel puţin aşa credem noi, necanadienii.
Am stat şi m-am gîndit, văzîndu-i pe aceşti oameni de la Universitatea Western Ontario, cît de mult rîd: care este starea normală? Omul care rîde sau plînge, sau cel care se află între ele. Instrucţiunile pentru fotografie, primite de la Ambasada Canadei din Bucureşti, (am avut nevoie de ele pentru a obţine viza canadiană) spun: "fotografia nu are voie să fie nici zîmbitoare, nici încruntată, ci normală". Dar unde începe şi unde se termină o privire zîmbitoare nu vom şti niciodată.
Oare normalitatea privirii noastre nu ar trebui să fie tocmai cea zîmbitoare sau măcar aceea a unui abia schiţat surîs care să semnaleze deschiderea spre lume?
Nici zîmbetul, nici rîsul, nici plînsul nu sunt predicate binare, trecere de la ele la negaţia lor este graduală în cele mai multe cazuri. Mi se întîmplă uneori să rîd de unul singur, la amintirea unei anumite situaţii, alteori rîd de mine însumi. Marea confuzie privind rîsul este considerarea lui ca opus al seriosului. Uneori e mai semnificativ să te întrebi care este opusul unui lucru decît care-i definiţia lui. Obrazul care nu rîde şi nu zîmbeşte este mai degrabă un semn de omenie mediocră decît unul de seriozitate. Există desigur şi atitudinea neutră, dar pe parcursul unei zile zîmbetul şi rîsul ar trebui să ne însoţească în mod firesc măcar în interacţiunea cu ceilalţi. Am mai observat că de cei care au văzul slăbit (nu mă refer la orbi) nu rîde nimeni, dar pe seama celor care nu aud bine s-au născut multe glume.
(8 octombrie 2009)
0 comentarii
Arhiva rubricii
14 ani, Nicole SimaO fotografie color (IV): Fă-o!, Mihaela BuneaO fotografie color (III): Iadeș, Dragoș DuțulescuO fotografie color (II): Jeneva, Cosmin VăideanuO fotografie color (I): Dacă așteptăm destul, luna o să crească și ea, Alexandra HațeganToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate