Răzvan Penescu povestea, zilele trecute, pe
Facebook (printr-o trimitere la un articol din
Dilema Veche), despre cât de mult îi place atmosfera Varşoviei. Eu
i-am amintit că are, poate cu excepţia Moscovei şi a câtorva alte oraşe noi din URSS şi din ţările satelite acesteia, cea mai consistentă prezenţă urbană stalinistă. Cu siguranţă, dintre capitalele comunismului este european la vest de Moscova. Bombardată sistematic, până la capăt, de nazişti, după răscoala din 1944, capitala poloneză a fost ulterior preluată de ruşii care aşteptau la Vistula ca naziştii să termine treaba începută. La ultima mea vizită acolo am văzut pe străzi expoziţii cu privire la acest moment crâncen din drama geografică şi politică poloneză, precum şi memorialul răscoalei, unde vinovaţii aduşi pe tancuri de ruşi sunt înfieraţi, cu nume şi fotografie, pentru cât va mai dura memorialul şi, cu el, execuţia lor publică. Am văzut, cu acelaşi prilej, cum urmele urbane ale fostului ghetto evreiesc sunt resuscitate, atât virtual cât şi fizic, pentru a păstra vie memoria ştearsă prin violenţă şi de nazişti şi de comunişti, în egală măsură de criminali şi unii şi alţii. Poate că Polonia de astăzi va fi mai cu blândeţe înţeleasă în unele dintre deciziile sale de politică europeană şi faţă de Rusia după ce veţi vedea acest memorial, documentaţia cu privire la Katin şi la celelalte atrocităţi staliniste, totul până la Solidaritatea şi primul guvern
non-comunist din 1989...
Prin urmare, e o eroare să discutăm despre Varşovia în termeni de estetică urbană. Îmi amintesc despre comentariul din interiorul tehnicilor de restaurare, făcut de profesorul nostru de istoria arhitecturii, Gh.Curinschi, cu privire la cartierul istoric Stare Miasto. Reconstrucţia lui după releveele existente, după război, a fost un gest de construire în răspăr, în contra uitării. Tehnic vorbind, restauratorii vă vor spune că este o eroare să faci aşa ceva şi la o aşa scară: sau, mă rog, restauratorii esteţi, din specia cărora avem şi noi, cu prisosinţă chiar. Dar cum judecăm edificarea cartierului Stare Miasto în perioada stalinistă, ca un gest politic
anti-nazist? Nu e uşor, oricât de pitorească ni se va fi părând astăzi zona...
Şi, în încheiere, aş aminti că, înainte de
Bucureşti 2000 (care
l-a avut drept exemplu), concursul de reabilitare a zonei şi,
s-o spunem deschis, de camuflare a Palatului Culturii - un soi de Casa Scânteii pe verticală şi dăruită de Stalin poporului polonez - a eşuat la fel de lamentabil ca şi concursul nostru. Acum, Palatul Culturii
s-a camuflat de la sine, prin forţa pieţii. Cum am spune în pauperul vocabular critic de lemn de azi, rechinii imobiliari polonezi au acoperit ei, monstrul stalinist, care a devenit, prin comparaţie, o caricatură ponosită. Concursul pentru muzeul de artă, de acum trei ani, din imediata proximitate a aceluiaşi palat al culturii, a fost câştigat de un proiect minimalist (ca să nu spunem simplist), pe care se pare că intelectualii polonezi sunt majoritari în
a-i condamna aspectul pauper...
