Apariţia pe site-ul preşedinţiei a concluziilor comisiei prezidenţiale pentru patrimoniu a fost estompată aproape complet de nemernicele evenimente politice curente. Aceasta nu este deloc o noutate. După cum nu este o noutate nici lipsa de interes a specialiştilor cărora documentul le este destinată, dacă politicienii sunt absenţi şi când sunt prezenţi, d-apoi acum... Singura pată luminoasă în acest ocean de somnambulism al experţilor a fost întâlnirea de la ICR. Cum au fost majoritari cei din comisie şi opiniile lor, nu poate fi vorba despre o dezbatere. Nici cronicheta profesorului Pippidi, din Dilema Veche, nu poate conta drept receptare. Am încercat să stârnesc niţică dezbatere în rândurile tinerei generaţii, rugându-i pe reprezentanţii ei de la arhitectură să se ducă acolo, la ICR, şi să discute problema patrimoniului, care le va afecta cel puţin viaţa profesională. Societatea civilă era, oricum, ocupată să se vază la televizor cum înfruntă gardienii publici ai primăriei, ca să nu treacă PUZ-urile. E fixaţia unor ONG-uri care aleargă după iepuri falşi fie dintr-o naivitate de nescuzat într-un asemenea domeniu, fie contra cost, că şi cauzele drepte trebuie să trăiască din ceva şi de apărat (sau de ocultat) sunt, bogdaproste, destule cauze şi-s de toată mâna, chiar şi-n vreme de criză.
Nu am, aici şi deocamdată, decât câteva observaţii fragmentare pe raport. Prima dintre ele că nu toţi membrii comisiei sunt specialişti în patrimoniu, deci nu avem de-a face cu o comisie de tehnocraţi, noua obsesie naţională. Tehnocratul înseamnă expertiză plus putere (de decizie, de acţiune teoretică, aşadar ideatică sau legislativă şi / sau practică, aşadar administrativă). Or, sunt acolo câteva nume care, în chestiunea monumentelor, nu sunt admirate nici pentru expertiză, nici pentru ideaţie, nici pentru acţiune, darămite pentru toate la un loc. Dar să acceptăm că logica alcătuirii comisiei a fost una inclusivă. De ce lipsesc atunci din ea reprezentanţii tuturor factorilor implicaţi? Unde sunt reprezentanţii proprietarilor de situri şi imobile de patrimoniu? A, am uitat, ei sunt rechinii imobiliari, cum se spune acum în noul limbaj de lemn al auto-proclamaţilor lideri de opinie culturnică. Ei sunt bandiţii despre care vorbea, cu ură, un membru al comisiei si al altor multe comitete şi comiţii. Dacă nu sunt kulaci sau chiaburi, sunt bandiţi & rechini. Imaginaţia urii şi a excluziunii are un registru lingvistic, vai, atât de previzibil.
O a doua observaţie este că propunerile de intervenţie sunt tot pe baza logicii de mână forte. Negocierea nu e un termen care să fi prins la experţi. Cu cât e situaţia mai gravă, cu atât pedepsele trebuie înăsprite. Nimeni nu oferă nimic, ci doar bate peste gură cu buzduganul, din capul scării unde a ajuns, profesional şi & sau social, pe sus-menţionatul bandit, care îndrăzneşte să crâcnească. Oraşul şi patrimoniul sunt doar al celor ce le înţeleg, restul trebuie sever reprimaţi şi musai să li se confişte bunurile, căci nu-s demni de a le stăpâni... Citind, aflăm, de altfel, că nici toţi experţii nu-s chiar aşa de experţi, dacă-i vorba, pentru că ni se arată multe cazuri de intervenţii greşite. Cum se poate? Au trecut experţii cei în culpă de comisiile de super-experţi, de toate barierele de avize de netrecut? Cum e cu putinţă? Şi-atunci, vorba lui Lenin, ce e de făcut?