Tehnocraţia fără putere

Mai am de spus câteva lucruri în raport cu articolul cu aceeaşi temă din Dilema Veche, care, din lipsă de spaţiu, n-ar fi putut fi regăsite acolo. Primul, este o sinteză a ideilor legate de circul "tehnocratic". Nu există tehnocraţi în România (experţi într-un domeniu precis, plus platforma publică de natură să le adauge la techné şi ceva kratos). La noi există câţiva intelectuali nu îndeajuns de publici încât să convingă prin ce scriu, nu prin faima difuză provenită din faptul că lumea îi crede deştepţi întrucât nu pricepe nimic din ce predică. Ei nu sunt, la o adică, experţi în ceva, sunt generalişti şi practică, de preferinţă, o cultură a văicărelii din care reise că, evident, "stăm prost". Nu produc proiecte de viitor, ci critică trecutul şi abhoră - vituperant - prezentul. Mai, mult, nu cred că este cazul, presupunând că i-am avea, să se predea ţara pe mână lor, întrucât nu aceasta este miza sistemului democratic. Dimpotrivă, regimul tehnocratic este unul mai "potrivit" pentru o dictatură. Democraţia înseamnă delegare a puterii către aleşi - experţi în politică - şi ei sunt aceea care exercită puterea delegată, prin administraţie şi guvernare. Procesele de accountability reglează eventualele derapaje între două alegeri.

Or, a transfera guvernarea către "tehnocraţi" înseamnă a recunoaşte explicit eşecul regimului democratic din România, a abandona resposabilitatea primită la vot de câtre politicieni şi, în ultimă instanţă, a trăda mandatul exercitării puterii (cu toate resposabilităţile lui). Consensul clasei politice asupra "soluţiei" "tehnocrate" este, de aceea, consemnarea publică a falimentului clasei politice din România.

Dacă e vorba despre experţi (fără ghilimele), ei trebuie federaţi în jurul polilor doctrinari şi ai partidelor, în jurul think-tank-urilor independente (sau, în fine, nu imediat angajate politic), a grupurilor de lobby şi a spaţiului academic şi/sau de cercetare. Scopul lor, al experţilor, este să consilieze, să ofere public viitoruri alternative, având garanţia probităţii profesionale a celor care le elaborează, dintre care cei care primesc puterea să asume, ca responsabilitate, un viitor pe care îl girează cu mandatul lor.

Al doilea lucru pe care îl am de spus este unul legat de profesiunea mea. "Atingerea" politică a arhitectului şi a urbanistului de la noi este una trans-doctrinară (sau, poate, infra-doctrinară?). Acelaşi "expert" emite public, în chiar acelaşi text, laude la adresa "ordinii" comuniste şi a "tradiţiei" aristocrate. "Aristocraţii" sunt fanarioţi cu reflexe totalitare într-ale monumentelor, deciziile urbane liberale le iau social-democraţi şi, pe cele etatiste - foşti ţărănişti şi actuali "liberali". Babel! Nu se ştie ce înseamnă un oraş "conservator", ce consecinţe are a fi coerent în social-democraţia aplicată urbanităţii şi nici ce trebuie să "conserve" într-ale tradiţiei edificate un popular care luptă împotriva opiniei populare asupra păstrării patrimoniului, de pildă...

De doi ani de zile rog arhitecţi şi urbanişti să participe la elaborarea unui volum despre politica vazută chiar aşa, drept bună gestionare a polis-ului, de la Aristotel citire. Să mai spun care e procentul repondenţilor dintre somităţile contactate?