În Bucureşti, fără adresă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Născută la Bucuresti, la 8 iulie 1941, fiică a scriitorilor Magda Isanos şi Eusebiu Camilar. Absolventă în 1965 a facultăţii de filologie din Bucuresti, sectia limba şi literatura franceză (specialitate principală), limba şi literatura română (specialitate secundară). Debut în 1964, cu poezii, în revista "Iaşul literar"; a adoptat pseudonimul literar "Elisabeta Isanos", în amintirea mamei sale.

.Un medic francez din secolul al XVIII-lea, Joseph Lieutaud, din două cuvinte greceşti, nostos, întoarcere, şi algos, suferinţă, a inventat nostalgia, dorul întoarcerii acasă, durerea pe care o trezeşte părăsirea locului unde te-ai născut, mai grea când părăsirea s-a făcut împotriva propriei voinţe. Nu de bună voie au părăsit ai mei ţinutul unde trăiau, n-a fost o aventură voită, ci impusă de împrejurări, dictată de istorie, repetată de mii şi mii de ori în diverse epoci şi locuri, restrişte al cărei prototip a fost, cred, părăsirea Troiei.

Primul refugiu nu părea definitiv, ci în aşteptarea unui sfârşit care să aducă revenirea la matcă. Al doilea, cel din 1944, cu evenimentele din august, apoi epilogul mondial din 1947, semnarea Tratatului de pace, au făcut imposibilă orice întoarcere. Curba nu mai putea să fie închisă, nostalgia nu mai avea cum să se stingă; se instala "melancolia basarabeană", stare specifică multora din cei despărţiţi de locul natal.

Încă înainte de a o vedea în mai 1941, mama întreba în scrisori dacă locuinţa din Popa Nan 49 semăna cu casa din Basarabia unde trăise familia atâţia ani. Nu cred că semăna: era o construcţie tipic bucureşteană. Aşezată cu faţa spre sud, cu spatele la Crivăţ, dimineaţa primea razele soarelui pe balconul din extremitatea stângă, iar după-amiază lumina apusului pe terasa de la stradă, unde dădea uşa cu geam a celei mai mari odăi: vedeam soarele asfinţind în spatele clădirilor de peste drum.

În faţa casei era un rest de livadă; până să se ridice casa mare, tot spaţiul era grădină, astupând căsuţa joasă cu cerdac ţărănesc, retrasă în fundul curţii. În mijlocul livezii era un dud bătrân; în răstimpul mai-iulie 1941, înainte de naşterea mea, mama obişnuia să stea pe scaun la umbra lui.

La vremea ei, casa "mare" din Popa Nan, printre căsuţele modeste, ca la sat, din jur, fusese în mod sigur una din cele mai răsărite din cartier; probabil că proprietarul, funcţionar la bancă, era un personaj important. La intrarea principală era "marchiza", un antreu cu geamuri mari şi înflorituri de fier forjat. În faţa ferestrelor, câţiva brazi înalţi le umbreau; la un moment dat, nu ştiu când şi de ce, au fost tăiaţi. N-am înregistrat momentul, mi-am dat numai seama că nu mai erau. Gardul de la stradă, metalic, cu vârfuri în formă de suliţe, era dublat de tufe de lemn-câinesc, cu flori mici, albe, în ciorchini. Curtea avea câţiva zarzări şi caişi, rămaşi pesemne din livada tăiată.

Din casa din Popa Nan, familia noastră a plecat în 1970. Plecarea a fost întrucâtva consecinţa unui amor bucureştean de pe timpuri. Proprietarul avusese o iubită mai tânără; când şi-a făcut testamentul i-a lăsat suma de o sută de mii de lei din preţul de vânzare al casei, indiferent de valoarea banilor.

După moartea lui şi a soţiei, au urmat vremuri de zbucium financiar, cu salturi şi căderi bruşte: o sută de mii de lei însemna când enorm de mult, când ceva derizoriu. Într-o vreme, cu suma asta nu puteai cumpăra nici un bilet de tramvai. Moştenitorilor nu le convenea să înstrăineze casa, valoare sigură, pe un teanc de hârtii. Veneau din când în când să vadă în ce stare era, dar s-au decis să aştepte până după moartea amantei unchiului lor, şi asta s-a întâmplat abia în 1970. Vânzarea s-a făcut rapid, "cu banii jos", pe exact o sută de mii, cât ar fi trebuit să primească amanta, dacă mai trăia. Cine avea bani pe atunci? Aproape nimeni, în afară de cei care, într-un NEP autohton, repede înăbuşit, ca şi modelul sovietic, luaseră în antrepriză aprozaruri sau mici prăvălii. La un timp după ce au cumpărat-o, am auzit că noii proprietari "fugiseră" în străinătate, iar în casă se mutaseră alţii, probabil neamuri de-ale lor. După legile de-atunci, a fost confiscată de stat.

Din acel moment a început degradarea: faţada şi ornamentele s-au acoperit cu ciment cenuşiu, stricăciunile n-au mai fost reparate. În curte lătra un câine mare, negru, cu ochii injectaţi.


Am un văr în Canada; într-o zi mi-a spus la telefon: "Mai ţii minte, în Popa Nan, cum jucau firele de praf în razele de soare care intrau în pod, pe ferestruică?" Ţinea minte ca şi mine podul casei, ce căldură era acolo vara, şi peste mii de kilometri de pământ şi ocean, amândoi vedeam imaginea unei raze în care dansează pulberea, în podul unei case care nu mai există.

E de necrezut cum pot să reziste nestricate lucrurile efemere. Vărul meu îşi aducea aminte raza oblică, aproape dură, în care praful devenea cosmic: jocul unei puzderii de lumi microscopice, o Cale Lactee a pulberii; în schimb, uitase alte obiecte, făcute din materii mai solide şi cu mai multe şanse de a dura.

O ladă mare de lemn, ghintuită, cu capacul bombat, ca acelea în care sunt ascunse comorile, exilată în pod, era plină de hârtii, almanahuri, reviste şi ziare, de a căror valoare eram prea tânără să-mi dau seama atunci. Multe din ele a trebuit mai târziu să le caut în depozitele Bibliotecii Academiei, ca să aflu ce s-a întâmplat în existenţele părinţilor mei şi în propria mea viaţă.

Câteodată timpul răsună ca un clopot, în urmă, când încerci să descoperi evenimente şi fapte. Am trecut pe lângă multe fără să le văd, pe altele le-am văzut şi le-am uitat, acum am nevoie de o bibliografie ca să aflu pe ce lume am trăit. La neatenţia mea s-au adăugat, îngroşând-o, surdinele puse realităţii de ceilalţi, din prudenţă, şi minciuna oficială, surdina cea mai puternică din toate. Nu trăim exact, ci aburos, ca în ceaţă. Poezia vine apoi să valorifice efemerul; amănuntele, graţie ei, devin esenţiale, măduva lumii nu mai e făcută din evenimente istorice, din politică, războaie, producţie şi consum, ci dintr-o rază de soare care străpunge pădurea de căpriori a unui pod vechi de casă, intrând fermă ca o sabie printr-o fereastră înclinată ce încorporează particule nemuritoare de colb.


Mahalaua Popa Nan, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, era una din cele peste nouăzeci de mahalale bucureştene, pomenite într-o catagrafie a "politiei Bucureştilor" din 1798, descoperită de Ionnescu-Gion într-un manuscris din Biblioteca Academiei. Făcea parte atunci din "plasa Târgului de Afară", nefiind aşadar în vatra oraşului, ci într-una din zonele cucerite cu încetul din libertatea câmpiei. Cu nouăzeci de case, tocmai către capătul Podului Vergului, avea "întinse livezi, maidanuri şi gropi de nisip", care au dispărut de-a lungul timpului. [1]

Se poate spune, deci, că am apucat şi eu un rest din "întinsele livezi" de altădată: petecul din jurul dudului bătrân. N-a durat însă mult, terenul pe care era restul de livadă a fost cumpărat de Banca Naţională, şi acolo s-a ridicat un blocuşor care există şi azi; de fapt, singura clădire care mai există, la numărul 49.

O mahala îşi începea viaţa cu câteva bordeie şi căscioare abia răsărite de la pământ; "vara se pierdeau adesea în înălţimea buruienilor, a nalbei şi a cucutei cari creşteau năpraznice pe maidanele Bucureştilor". Mari proprietari ai mahalalelor erau bisericile şi mănăstirile, ai căror egumeni "tăceau chitic, până când vedeau că maidanul e mai tot acoperit cu clădiri şi că s-a încheiat printre bordeie şi căscioare şi un fel de uliţă. Atunci, degrabă jalbă la domnie, ameninţări de dărâmare, judecată, până când locuitorii căscioarelor se recunoşteau embaticari [2] ai sfintei mănăstiri pentru sume cari, azi, par minime, dar cari atunci însemnau mult cu scumpetea banilor."

Aşa trebuie să fi început şi mahalaua Popa Nan: cu câteva bordeie şi căscioare. Casa veche, cu cerdac şi tindă-antreu din care se făceau două încăperi de-o parte şi de alta, locuită până târziu de soţia proprietarului (la ora când au închiriat-o ai mei, proprietarul, Zamfirescu, murise) trebuie să fi fost una din acele căscioare. Pe lângă ea se lipiseră chiţimii, strâmte, abia să te mişti, nu case ci simple adăposturi ca să nu dormi sub cerul liber, închiriate unor oameni nevoiaşi, o muncitoare la fabrica de săpun şi alta care făcea muncă de bărbat nu ştiu în ce fabrică, lovind fierul cu ciocanul pe nicovală.

Nu ştiu dacă domnul şi doamna Zamfirescu au locuit vreodată "sus", în "casa mare", cum i se spunea, respectuos, de către cei din curte. E posibil să fi trăit acolo până la moartea domnului, după care văduva s-a mutat în căscioara din fundul curţii, împreună cu două nepoate de frate ori de soră.

Era în vârstă, cu părul ca bumbacul, tăcută, o figură distinsă; mi-o amintesc răsărind discret dintre muşcatele din cerdacul unde stătea mai toată ziua, privind către stradă. Bolnavă de inimă, s-a bucurat să aibă chiriaşi doctori care s-o asiste la nevoie. Nici un alt proprietar din Bucureşti n-a vrut să închirieze unor basarabeni refugiaţi, doar cu hainele de pe ei, a fost singura care ne-a primit în 1940.

Livezile din mahalaua Popa Nan au rămas în nume de străzi: Cireşului, Vişinilor, Duzilor, Frunzei. Alte denumiri amintesc de meserii uitate: Mătăsari, Orzari, sau de urmele ciobăniei: strada Mieilor. Altele poartă nume istorice, chiar pe cel al întemeietorului, Ţepeş Vodă, sau al domnitorului Matei Voievod şi al doamnei sale Elina.


Încă de la 1 martie 1941, când regimul antonescian pregătea un plebiscit, oficialii se temeau că vor fi atacuri aeriene engleze asupra Capitalei şi căutau cele mai eficiente soluţii de camuflaj: acoperirea felinarelor cu capişoane de culoare închisă sau stingerea completă a luminii pe străzi. Pentru capişoane, ar fi fost nevoie ca fiecare proprietar care avea un felinar în dreptul casei să fie dotat cu o scară. Nu era cea mai practică soluţie. "Trebuie să ajungem la un întuneric total", se spunea la nivel de miniştri: "cu posturi de supraveghere la diferite colţuri de stradă şi cu sisteme de semnalizare în caz că apare vreun tâlhar." Condiţii ideale, aşadar, pentru confuzii şi împuşcături la întâmplare: se trăgea în maşinile care nu opreau instantaneu, la prima somaţie, în suspecţi, mai ales prin parcuri, unde emoţia paznicilor şi isteria populaţiei vedeau în simplii trecători paraşutişti inamici.

Soluţia adoptată a fost de import, din Germania: lămpi albastre pentru marile bulevarde. Lămpile germane fiind scumpe, populaţia şi-a vopsit în albastru becurile din case, iar ferestrele le-a astupat cu hârtie albastră. Pe străzile mai puţin importante, cum era Popa Nan, lumina se stingea complet, de la centrala electrică.

Pe cerul întunecat, tirul cu traseu luminos al mitralierelor antiaeriene a produs panică în Bucureşti, în noaptea de 1 iulie 1941. Lumea asalta cu telefoane Ministerul de Interne ca să aducă la cunoştinţă că în oraş există elemente duşmănoase care semnalizau de pe acoperişuri pentru aviaţia sovietică. Nu mai conteneau apelurile care denunţau duşmani din interior, indicând şi cartierele de unde se aruncau rachete pentru a arăta inamicului drumul spre Bucureşti. Ca urmare, s-au făcut arestări, ulterior dovedindu-se că era vorba de nevinovaţi. (Se pare că au existat totuşi semnalizări cu rachete roşii care se desfăceau după o sută de metri în alb, inexistente în dotarea armatei noastre, ceea ce complica şi mai mult lucrurile.)

Până pe 3 iulie, avioanele sovietice făcuseră două incursiuni nocturne în căutarea Bucureştiului, una într-o noapte întunecoasă, fără lună. N-au izbutit să-l descopere, s-au învârtit ce s-au învârtit şi au aruncat bombele la întâmplare, fără a izbuti să provoace stricăciuni. Bucureştiul avea în 1941 un milion de locuitori, din care, după spusele unui ministru, 95% erau nervoşi. Alarmele prelungite, mai ales cele de noapte, nu erau aşadar recomandabile, se crea o panică teribilă care putea să ducă la tulburări grave, mai ales când antiaeriana îşi începea tirul luminos. Locuitorii Bucureştiului nu mai văzuseră război de vreun sfert de secol.

Într-una din acele nopţi complicate de iulie, cu cerul străbătut de tiruri luminoase, în culori greu de descifrat, mama s-a dus să mă nască la Spitalul Brâncovenesc. Erau zile şi nopţi de caniculă, singura sursă de răcoare în spital fiind cearşafurile ude puse în bătaia curentului. Am primit numele Elisabeta, şi în copilărie mi se părea prea lung. E numele străbunicii, al bunicii şi al naşei mele. Este şi al Saftei Brâncoveanu, stafia spitalului unde am venit pe lume. Spitalul Brâncovenesc era de-acum transformat în spital militar, dinspre front curgeau spre Bucureşti trenurile cu răniţi. În prima sau a doua mea noapte, a fost o alarmă aeriană; mama, cu mine în braţe, a fugit să se adăpostească sub o scară. Din fericire, alarma n-a fost urmată de bombardament.

În lunile următoare, alarmele au continuat. Aşa se face că încă din primele zile am fost dusă în beci, de mama, de bunica, de mătuşi. Uneori, nouă fiind, şi ele încă neobişnuite cu mine, se întâmpla să mă uite sus şi pe urmă să-şi aducă aminte şi să dea fuga pe scări. În beciul amenajat ca adăpost fuseseră aduse paturi, preşuri şi un samovar: era frig şi în toiul verii.

Nu vreau să spun nimic rău despre beciul casei, mai ales în ipostaza de apărător al vieţilor noastre în vremuri de restrişte. Avea pe jos pământ gălbui, presărat cu nisip, şi o scară de lemn în formă de melc; limacşii se târau pe pereţii netencuiţi, parcă rozându-i; apăreau temeliile, cu cărămizile la vedere, numărabile, şi între ele straturi de ciment prea subţiri. Erau două încăperi: prima, de la picioarele scării, şi alta ceva mai largă, între ele - o trecere cu boltă. La nivelul solului, câteva ferestruici, parcă turtite; intra o lumină palidă, alburie, care nu semăna cu ziua de-afară. În pod, de câte ori mă urcam, aş fi vrut să mai stau, din beci căutam să ies cât mai repede.

Singurele zile când se înviora erau toamna târziu, când venea camionul cu lemne de foc. Casa avea sobe de teracotă înalte până-n tavan, inclusiv în holul de la intrarea principală. Nu pot să uit căldura blândă care iradia din întâlnirea dintre foc, lemn şi pământ ars, mirosul lemnului consumat de flăcări. O sobă bine încălzită ţinea căldura până a doua zi, iar maestrul focurilor era bunicul, le potrivea dintr-un butuc, câteva lemne, lemnişoare şi surcele; a doua zi tot el scotea ce rămăsese în urma flăcărilor. Câteodată, înviorată de aer, în scrum mai pâlpâia câte-o flăcăruie bătând în albastru, zbătându-se slab să renască din cenuşă.

Sosirea lemnelor toamna mirosea a pădure udă, încercam s-o reconstitui în gând din butuci şi fragmente. Uneori, tăierea continua în curte, butucii erau despicaţi cu toporul, iar bucăţile prea lungi, puse pe capră şi tăiate cu fierăstrăul sau cu o roată dinţată, la atingerea căreia lemnele ţipau. Când totul era potrivit, erau zvârlite în beci prin ferestruică şi rânduite în stive. Mirosul lemnului tăiat umplea beciul care semăna cu un rug pregătit.

Cu ferestrele larg acoperite de perdele mişcătoare de frunzişuri care arată prin mimică furia sau domolirea vântului, sala de lectură nr.1 a Bibliotecii Academiei are, ca şi podul, parfum de praf şi hârtie.

Când răsfoieşti ziare vechi [3], ai impresia că te copleşesc strigăte scrise. Ziarele de ieri au inedit şi prospeţime: lucrurile care s-au întâmplat deja sunt mai palpitante decât cele de azi, ziarele din trecut seamănă cu ziarele de mâine, însă cu sensul schimbat: o amintire ca o profeţie.

Ce se întâmpla în Capitală în aprilie 1944? Era o întreagă muzică a pericolului, trebuia să-i prinzi ritmul şi tonurile. Pe lângă comunicatul cu privire la orele de camuflaj, publicul era informat pe 2 aprilie că va fi, pe lângă alarmă, un semnal de prealarmare cu sirenele: "două serii de trei tonuri înalte de o durată de cincisprezece secunde, emise la interval de un minut una de alta", ceea ce ar fi însemnat că se puteau aştepta la un atac aerian în următoarele douăzeci de minute. "Totuşi, nu este exclus, se spunea, ca unui semnal de prealarmă să nu-i urmeze o alarmă propriu-zisă, în care caz se va suna prin sirene încetarea, prin sunete lungi, neîntrerupte." În cazul în care lipsea curentul electric, alarma era dată de clopote prin sunete prelungite.

Cei care au auzit sirenele în miezul zilei de 4 aprilie 1944 au ieşit afară cu ochii la cer. Majoritatea erau tineri şi copii. Aflaţi la polul opus disciplinei şi supuşeniei germane, bucureştenii, locuitori ai unui oraş neatent şi grăbit, manifestă, chiar şi în situaţii grave, mai ales atunci, neîncredere absolută faţă de tot ce le vine de la autorităţi: nu le ascultă, ba mai mult, dacă e posibil, procedează pe dos. Generalul de Corp de Armată Gh. Răşcanu, primarul Capitalei, arăta într-un comunicat de după bombardament că "foarte multe persoane au fost rănite şi chiar omorâte din vina lor, întrucât stăteau în preajma adăposturilor, iar nu în interiorul acestora."

Bombardamentele americane asupra Bucureştiului au continuat, spun ziarele, inclusiv în zilele de Paşti. Escadrilele care decolau din sudul Italiei erau formate din câte cincizeci şi patru de bombardiere, în frunte cu un avion de comandă, la semnalul căruia întreaga formaţie îşi slobozea încărcătura şi ţesea cu viteza zborului un covor de bombe.

După ce, îmbrăcaţi în haine groase, ai mei, veniţi din serioasa Basarabie, se adăpostiseră regulamentar în tranşeul din curte, o parte au părăsit Bucureştiul, în aceeaşi zi de 4 aprilie, într-o maşină kaki, marca Ford, a unui doctor prieten, spre satul Costeşti din Argeş, unde trebuia să fie cazaţi. Am trecut atunci prin Bucureşti cu ochii acoperiţi de mâinile mamei, zărind printre degetele ei ruine şi morţi înşiraţi pe trotuar, acoperiţi cu ziare; pe la Universitate, pe un acoperiş era un vagon de tramvai. Străzile erau blocate de dărâmături şi de convoaie; multă lume a părăsit atunci oraşul. Doar meseriaşii de care depindea traiul zilnic, măcelarii, brutarii, pescarii, zarzavagiii nu aveau voie să se refugieze. Vizavi de noi era un cizmar, avea un atelier strâmt, plin de etaje de pantofi scâlciaţi, ciocănea mereu în câte un călcâi; nu ştiu dacă s-a refugiat sau nu; l-am văzut tot acolo mai târziu. Casa noastră nu a păţit nimic, dar a rămas cu un reflex: când începea alarma, îşi deschidea larg, de la sine, ferestrele, într-un fel de strigăt. De altfel, pe strada Popa Nan nu a căzut nici o bombă.

Uneori, ridicându-se din ziare, strigătele negru pe alb mi se par ale unor damnaţi, în infern, povestindu-şi păcatele. Lectura, oricând repetabilă, le asigură o mărturisire nesfârşită. La 25 august 1944, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Molotov, Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine, declara că ţara lui "nu are intenţia să dobândească vreo parte din teritoriul român, să schimbe ordinea socială existentă, sau să aducă vreo atingere independenţei României."

Belşugul era de partea ninsorii.
"Azi nu se distribuie nici pâine, nici mălai". Fraza apărea frecvent în ziarele din iernile 1945, 1946. Alte rubrici anunţau însă: "A nins din belşug în toată ţara". La coadă, în căldura de cuptor din brutărie, nu-mi puteam lua ochii de la jocul cu care se îndeletnicea brutarul: burtos, încins cu şorţ mare alb, plin de făină pe braţe până sus, lipea pe foi de hârtie pătrăţele, potrivindu-le să fie la rând şi de aceeaşi culoare: portocalii, roşii, galbene, maro, violete. Nu-mi dădeam seama care era rostul, dar jocul mă fascina, aş fi participat cu plăcere, mai ales că bonuri violet nu mai văzusem; erau cele mai tari, după ele veneau: roşii, portocalii, galbene, verzi... Bunicii mei aveau cartele maro.

Din ziarele deschise în sala de lectură, aflu că scena cu jocul colorat se desfăşura într-o prăvălie de la numărul 36, pe strada Popa Nan, unde era centrul de distribuire a pâinii şi "colonialelor". La carne şi la peşte, care erau dincolo de bulevard, pe strada Horei, n-am fost. Ce se dădea pe cartelă? Pâinea (250 gr./zi), mălaiul, zahărul (325 gr. pe lună pentru copii şi pensionari), uleiul (400 gr. pe lună), marmelada (400 gr.), cantităţi valabile pentru anul 1947; săpunul (de rufe sau de toaletă, la alegere, ori-ori; în caz că preferai de toaletă, cantitatea se înjumătăţea), carnea (250 gr/săptămână), distribuită numai duminica. De asemenea, în 1947, îmbrăcămintea şi încălţămintea au început să fie distribuite "pe puncte", adică tot pe bonuri; îmi aduc aminte baticurile galbene sau albe, cu puncte negre, care se adunau în dulapul bunicii.

Îmi mai amintesc momentul stabilizării monetare, mai pe scurt "stabilizarea": nu se mai vorbea despre altceva. Înainte de stabilizare, spun ziarele, un metru de stofă costa 18 milioane de lei, iar felia de pâine 120.000. Stabilizarea s-a făcut la 16 august 1947, şi a început preschimbarea banilor, o sumă limitată. Raportul între leul vechi şi leul nou era de 20.000 la 1. În termen de 15 zile, trebuiau predate ("cedate") la curs oficial aurul şi valutele. Într-o ladă cu ghete vechi, spune un ziar, au fost găsite 2200 monede de aur. Pedeapsa pentru deţinerea ilegală de aur fiind grea, gropile latrinelor deveniseră cu adevărat "haznale", în sensul originar, al cuvântului turcesc.

"Cedarea aurului"... Pe lângă "putrefacţie", "purificare", "pedepse", încă un cuvânt la ordinea zilei, un eufemism pentru jaf. "Cedarea" Basarabiei după ultimatumul din iunie 1940, consfinţită prin Tratatul de pace semnat la Paris în februarie 1947, ca fapt normal, ca stare firească... Din refugiaţi, bunicii mei au devenit, în acel moment, bucureşteni cu acte în regulă, parafaţi prin semnături cu rezonanţă mondială.

Bunicul îmi explica numele străzilor: "Mecet" înseamnă pe turceşte "biserică", deci este posibil să fi fost prin apropiere una turcească, din care n-a rămas altă urmă; dacă nu cumva turcii îşi făcuseră lăcaş în vreuna creştină, cum se mai întâmplase.

După ce treceam de Mecet, mergând "în sus", spre bulevard, ne opream în faţa unei clădiri înalte. Pe faţadă scria de sus în jos "Cugetarea", alături de imaginea unei bufniţe, în basorelief; bunicul îmi spunea, într-o limbă care-mi suna familiar: "Capo di buha, capo di sapienzia", şi traducea: "Cap de bufniţă, cap de înţelepciune".

Nu-mi spunea că în clădire fusese înainte de război sediul editurii "Cugetarea", a cărei siglă era bufniţa. Desfiinţată de noul regim, rămăsese din ea numai pasărea de pe faţadă; ani de zile, până să dispară şi ea, am privit-o în treacăt ca reper, repetând automat în gând: "Capo di buha, capo di sapienzia".

Am găsit recent editura, în tribulaţiile mele prin ziarele din 1944, vremea când începuse epurarea culturii; în pagini pline de îndemnuri la ură, "Cugetarea" devenise "agentura hitleristă Cugetarea". Era vremea pe care nimeni n-ar vrea s-o vadă repetându-se, când funcţiona doar criteriul politic, atunci când au fost scoborâţi şi umiliţi Ion Petrovici, Brătescu-Voineşti (pe lista criminalilor de război), Al. O. Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa şi atâţia alţii.

"Purificare!" se cerea peste tot, pentru că peste tot era "putrefacţie", mai ales în cultură, mai ales în poezie. Şi în vederea "purificării" se făceau liste, bineînţeles negre, şi condamnări în bloc. "Pe unii, se spunea, gravul moment de sălbăticie fascistă îi găsea colaborând la Revista Fundaţiilor Regale de sub conducerea agentului hitlerist Caracostea." [4] Ceea ce era, desigur, o crimă, ca şi faptul că unii stimaseră alte forme de guvernământ, alte concepţii politice sau estetice. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Cine nu e cu noi nu are valoare, nici talent.

În balanţa istoriei, mulţi din cei care i-au veştejit atunci pe reprezentanţii culturali ai vechiului regim au experimentat post-mortem sau au trăit suficient încât să ajungă exponenţi ai altui regim perimat şi să simtă gustul ostracizării.

Dacă zidurile n-ar fi fost aşa de groase, probabil că lipind urechea de cel care dădea spre şcoală ai fi putut auzi vocile copiilor din sala de clasă: calcanul era alipit de şcoala de alături, unde în toamna lui 1947 m-au înscris bunicii în clasa I, pe baza unei aprobări speciale: nu aveam decât şase ani, şi şcoala de alături era de băieţi.

Eram singura fată de acolo, un fel de oaie blondă, nu aveam cu cine să vorbesc. Colegii mă ignorau într-un mod cavaleresc, ocolindu-mă şi privindu-mă de la distanţă, atitudine în vederea căreia primiseră, probabil, severe instrucţiuni.

Citeam abecedarul de la cap la coadă şi invers, la rând şi pe sărite, şi mă plictiseam de moarte. Ţin minte că l-am văzut odată pe preotul de la biserica de-alături la catedră, vorbind la ora de religie. Mai ştiu că la serbarea de Crăciun, pe o scenă improvizată, se mişcau colegii mei de clasa întâi, în cămăşi albe lungi, cu aripi la umeri şi pe cap coroniţe. Erau primii îngeri pe care-i vedeam; din când în când, câte unul, recunoscându-mă în public, îmi arunca o privire ştrengară ori un zâmbet complice. Îmi amintesc că mi-a părut rău că n-am fost inclusă printre îngeri, aş fi vrut aripi albe cu sclipici.

Nu ştiam că aceia pe care-i admiram în decembrie 1947 dansând şi cântând pe scenă erau nu numai primii, ci şi ultimii îngeri din viaţa mea. Când s-au redeschis şcolile, după vacanţa prelungită probabil din cauza iernii grele, nu m-am mai dus la şcoala de alături. În toamna anului 1948, am reintrat în clasa I la şcoala de fete nr. 9, şcoala "Mecet", numită aşa pentru că se află la întretăierea străzii Mecet cu Traian.

Trecuseră doar câteva luni, dar diferenţa era mare: icoana de pe peretele din faţa băncilor dispăruse, în locul ei era o stemă; lateral, o lozincă spunea că "Religia este minciună şi ipocrizie". Şi, bineînţeles, au fost măturaţi şi îngerii de la serbări.

Exista între noi şi profesoare limbajul secret al gesturilor, al intonaţiei, al privirii, mimica şi vocea erau altfel când ne vorbeau despre geografia lumii, despre Caragiale şi Eminescu, despre refracţia luminii ori schimbarea la faţă a hârtiei de turnesol; din ton, simţeam când ce spuneau merita atenţie, demn de crezare, şi când era impus.

Fenomenul dispariţiei îngerilor era o consecinţă a ceea ce oficial s-a numit "reforma învăţământului", aşezarea lui "pe baze noi", concomitent cu epurarea întregii culturi. Nu aveam de unde să ştiu că nu numai îngerii dispăruseră, ci şi libertatea în artă, domeniu în care (după cum am citit mai târziu) nu trebuia lăsat "să crească oricum, ca bălăriile, ca brusturii şi cucuta".

Dar se pare că artei îi plac bălăriile şi se refugiază în ele, aşa cum noi, fetele de-atunci, ne jucam prin curţile pline de ierburi pe care întindeam ţoluri să ne facem case, dar iarba era voinică, încât trebuia s-o culcăm sărind pe ea cu picioarele, şi tot ni se părea că plutim. În săptămâna dinaintea Paştelui, după ore, pentru că n-aveam alte flori, rupeam de pe la gardul bisericii buruieni înflorite şi ne duceam in corpore la Denii. De Crăciun, aveam bradul, care niciodată n-a lipsit; băiatul muncitoarei din chiţimie, Maria, cea care lucra la ciocan în fabrică, se prezenta seara la geam cu o stea mare de hârtie colorată; într-un an a pus în mijloc o lumânărică aprinsă şi razele au luat foc.

Ninge. Ascensoare albe, cu lentori de lux, de mare hotel, suie solemn din fundul gropilor către cerul liber, înţepenind pe parcurs ori recăzând topite, într-o zi cu soare.

Acum, în Bucureşti, zăpada n-are statornicie încât să semene cu o urcare la cer. E un simplu impediment. În curtea casei din Popa Nan era o prezenţă vie, copleşitoare la propriu, cum s-a întâmplat în februarie 1954, când a nins ca un diluviu cărunt, ameninţând să scufunde iremediabil oraşul.

Într-o dimineaţă ne-am trezit îngropaţi. Apăsată din afară, uşa nu se mai deschidea. Ferestrele erau astupate, cu un camuflaj alb care făcea în camere întuneric. Nu ştiu pe unde a izbutit bunicul să iasă, poate pe uşa marchizei; a "rânit" pârtie cu lopata prin troian, iar în dreptul uşii din spate a scobit un tunel. Pe terasa dinspre stradă, zăpada se unea cu acoperişul, ceea ce nouă, copiilor bucuroşi de prelungirea vacanţei, ne oferea perspective nebănuite asupra împrejurimilor. Pe stradă (şi ea aproape dispărută în alb), au trecut tancuri cu soldaţi care distribuiau pâine înzăpeziţilor. Abia în aprilie, când s-au topit ultimele troiene, am revenit la şcoală. A fost cea mai mare iarnă din Bucureşti, până azi un reper meteorologic: "ninge ca-n '54", "o să fie o iarnă ca-n '54".

După un timp, am auzit că în iarna aceea a murit de inimă, pe o bancă într-un parc, scriitorul Ionel Teodoreanu.

Notă:
[1] Fragmente din Istoria Bucureştilor de Ion Ionnescu-Gion
[2] de la "embatic", formă de arendare a unei proprietăţi pe termen foarte lung, arendaşul beneficiind de toate drepturile de proprietate
[3] "Scânteia" (sept. 1944-1947), "Orizont" (I, 1, noiembrie 1944), "Tribuna Poporului" (1944), "Semnalul" (Bucureşti, oct. 1944), "România liberă" (aug.-sept. 1944), "Timpul (iulie 1942, apr. 1944), "Evenimentul zilei" (febr.-apr. 1944)
[4] "Scânteia", oct. 1944.