În Bucureşti, fără adresă
Editura Vremea, 2008
Pentru cititorul generaţiei actuale, cartea În Bucureşti, fără adresă, are un parfum nu doar nostalgic, în nici un caz vetust, ci mai ales emaptic. Editura Vremea şi-a construit o marcă identitară din conceptul Bucureşti ca subiect literar. Că toţi autorii publicaţi (iar portalul LiterNet a mai prezentat cărţi de gen) iubesc Bucureştii e axiomatic. Problema unei prezentări a cărţii Elisabetei Isanos e, deci, de a încerca să deceleze diferenţa specifică. Dacă e adevărat că o prezentare profesinistă presupune lecturi cât de cât complete ale autorului incriminat, semnatarul acestor rânduri se află în situaţia complementară. Cucerit de scriitura blând-melancolică a Elisabetei Isanos, străbătută de vinişoare ale citatelor şi referirilor culte, care-i conferă un desen rafinat, risc mărturisirea nudă că de abia acum o voi instala între cărţile de căpătâi.
O precizare onestă se impune: cele scrise aici se bazează exclusv pe fragmentul avut la dispoziţie. Aşadar cel mai nepotrivit termen utilizabil pentru succinta prezentare ar fi Prefaţă. Ultima ratio a acestor articole conjugate, fie ele elemente de aparat critic stricto sensu (pre si postfeţe, cronici publice etc), fie, ca în cazul de faţă, texte redacţionale, este de a amplifica interesul cititorului pentru cartea din care în articolul tandem (rubrica conjugată Fragmentarium) prezentăm un fragment încredinţat ad hoc de edituri.
Autoarea ne oferă, la începutul fragmentului pe care editura ni l-a pus la dispoziţie, o cheie de lectură, rezonantă, la urm aurmei, raportării generaţiei din care face parte la prezentul literar oarecum frust. Anume etimologia cuvântului nostalgie şi inventatorul cuvântului: Joseph Lieutaud, medic francez din secolul XVIII. Compus din două cuvinte greceşti, semantica primară ar fi dorul întoarcerii acasă. De unde dezvoltarea ideii pe coordonatele tematice ale cărţii: durerea pe care o trezeşte părăsirea locului unde te-ai născut, mai grea când părăsirea s-a făcut împotriva propriei voinţe. Sigur, în mai bine de două veacuri, cuvântul a căpătat o bogăţie de sensuri nuanţate, care-l apropie de intraductibilul nostru dor, pe care Mihnea Gheorghiu îl propunea, cu îndrăzneală, în prefaţa la prima ediţie românească a Veacului de singurătate marquezian, ca echivalent posibil al la fel de bogatului în sensuri cuvâbt hispanic soledad. Elisabeta Isanos are rafinamentul de a impregna textului său exact sensul primar pe care-l explică dintru început.
Cheia de lectură descifrează succesiv straturi biografice ale părinţilor, un prozator şi o poetă, ambii consacraţi şi sugerează apropierea nostasalgiei de ceea ce numeşte cu precizie chirurgicală melancolie basarabeană. Perioada tragică, de la refugiul spre interior din '40 până după imposibila reîntoarcere de după '47, concentrată într-un singur alineat, vizualizează tragedia românilor din toate colţurile ţării, prin proiecţia avatarurilor unei singure familii de basrabeni. Iar Bucureştiul e simultan o matrice identitară, un virtual pământ a făgăduinţei, întrevăzut de generaţia contemporanilor Sfatului Ţării, care hotărâse în primăvara fluidă a lui 1918 unirea cu ţara mumă şi un teatru al periplului către desţărare. O desţărare totuşi virtual, căci vom vedea, din derularea naraţiunii, că părinţii autoarei au trăit în Bucureşti multă vreme, împărtăşindu-i soarta, împărtăşind soarta bucureşteanului, acest cosmopolit legat paradoxal de glia heteroclită cu funii emoţionale indesctructibile.
De la casa din Popa Nan, rememberul nostalgic se extinde, subtil-doct, la mahalaua aparţinătoare, care, în secolul XVIII făcea parte din plasa Târgului de Afară. O banală sintagmă culeasă din biblioteci memorialistice dă cititorului de azi o idee despre însăşi evoluţia politiei Bucureştilor.
De la contextualizarea nostalgic, povestea intră, fără tranziţie, în întunecatul tunel al anilor regimului antonescian, de fapt prima experienţă bucureşteană a familiei. Anii războiului, văzuţi prin optica bucureşteanului, fie el de ocazie, sunt redaţi sine ira et studio, cu acelaşi ton molcom, sub umbra aceleiaşi nostalgii. Semnificaţia tonului sună dublu citititorului din aceeaşi generaţie cu autoarea, care ştiu că până în primăvara lui '44, când avansul frontului sudic aliat a permis aviaţiei americane să bombardeze serios oraşul, pentru bucureşteni războiul era ceva departe. Iar ofiţerii germane se mirau cu naivitate că aici nu găseau raţionalizarea alimentelor de la ei de acasă. Dar dincolo de sugerarea acestei dimensiuni obiective ale vieţii bucureştene, care completează tabloul şi împlinesc tema, mai putem discerne o semnificaţie adâncă: Dramele vieţii rămân trecătoare, iar nucleul sufletesc identitar rămâne, la o anume adâncime, seren. Sau cel puţin asta e sonoritatea în gamă majoră a trăirilor recuperate memorialistic.
Tragedia românilor, a României, sugerată prin prisma vieţii bucureştene, cumpliţii ani de purgatoriu (numit cu aceeaşi blândă ironie purificare), destructurarea brutală şi remodelarea stalinistă dintre toamna lui '44 şi iarna lui '47 sunt narrate cu acelaşi ton anodin-poetic, folosind ca instrument simbolic ziarul. Viaţa ajunsese să aibă miros de ziar. Procedeu literar cu putere de sugestie, megând pe linia dublă pe care e construită cartea: ziarul ca oglindă a vieţii cotidiene, ziarul ca simbol olfactiv al conţinutului podurilor caselor condamnate. Grozăviiile înstăpânirii sunt relatate cu tonul banal, dar deloc derizoriu, al faptului divers. Dar mereu impregnate de nostalgie. Puterea de sugestie generalizaatoare a frazei expiodează în finalul fragmentului: După un timp, am auzit că în iarna aceea a murit de inimă, pe o bancă într-un parc, scriitorul Ionel Teodoreanu. Un fin du monde expediat ca o însemnare într-un jurnal adolescentin. Nimic mai propriu limbajului artistic al Elisabetei Isanos.
Semnatarul acestei prezentări i-a citit, desigur, în copilărie, pe ambii părinţi ai autoarei. Eusebiu Camilar era un povestitor dăruit, Magda Isanos o poetă cu har. Autoarea acestui remember bucureştean nostalgic şi atât de sintetic-expresiv se dovedeşte o povestitoare mai rafinată, iar povestirea ei e egal impregnată de nostalgia în jurul căreia ne-am tot învârtit ca şi de poezia intrinsecă a naraţiunii. Aş vedea în asta şi un discret omagiu implicit pentru eroii virtuali ai acestui, de fapt, roman psihologic sui generis.