Androginul şi mireasa lui

Citiţi un fragment din această carte.

Titlul cărţii scrise de Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, apărute în 2008 la Polirom aminteşte întrucâtva de pasărea din visul profetic al mamei lui Dante, aşa cum este el povestit de Boccaccio; înainte de naşterea ilustrului copil, visul acela ar fi anunţat prin viziunea unui păun nu mai puţin decât imaginea viitoarei divine comedii, cea care a cărei frumuseţe celestă se sprijinea pe picioarele unei limbi neacademice, nu tocmai încântătoare pentru ochii şi auzul oamenilor obişnuiţi cu altceva. Nepotrivirea aparentă se păstrează şi aici, dar oricât ar fi de surprinzătoare şi distorsionată imaginea în alb şi roşu, ea se situează cumva firesc în continuarea unei alte cărţi, Înţelegerea drept în inimă, aflată atunci sub semnul poemului Albedo şi al unui tip rar de sensibilitate ce pare să vină din facultăţi umane redescoperite, aşa cum este strania zonă în care inima şi creierul se întâlnesc iremediabil.

Ritualul pregătirii miresei de-a lungul unei nopţi de câteva femei stranii şi nişte prezenţe cu adevărat fenomenale, ritual care constituie suprafaţa acestei cărţi, înseamnă reintrarea într-o zonă proprie, în care povestea, memoria, senzaţiile sunt comprimate, iar discursul capătă ritmul unui ceas afectat de cine ştie ce câmp magnetic, acele lui mişcându-se în toate direcţiile, alteori rămânând pe loc, ca în Ceasornicăria Taus, piesa lui Gellu Naum. La prima lansare a cărţii, unul dintre criticii prezenţi a vorbit despre un exces de poezie al acestei cărţi, referindu-se probabil la striaţiile unei zone personale, ale experienţei viziunilor şi iluminărilor poetice care se produc în ceea ce Adela Greceanu / Mireasa numeşte viset (i-am zice, jucându-ne, visette), în spaţiul care se poate dispărea, trece în alţi oameni sau avea intuiţia că în mine e un bărbat pe care niciunul nu l-a înfruntat; tot aici se desfăşoară însă disperări, refuzuri totale ale realităţii urbane sau sociale sau cum va fi ea, ironii şi un umor descins mai ales din replicile incredibilei naşa Lena care echilibrează din interior derapajele de orice fel: nu ştiu normal, spune ea, dacă tot ce zici tu, copilă, e din deşteptăciune sau din ţicneală. "Ţicneala" aceasta există şi are un alt nume, poate un fel de instinct ale cărui activări nu lasă în lumea vizibilă/lizibilă decât flash-uri şi senzaţii: autostradă, deşert, perete ars de soare, apoi obloane verzi întredeschise, dungi de lumină răcoroasă pe podea, linişte, cămaşa albă de reiat, mansardă, seara caldă de vară; şi, pe lângă acestea, senzaţia de a fi altcineva, mai exact de a fi în prezenţa ta însuţi / însăţi ca altcineva, senzaţia că în general eşti doar un perete elastic, un timpan între un interior şi un exterior, că scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume, că cineva se trezeşte în tine, atunci când îţi ţii respiraţie, iar acel cineva ştie exact ce ai de făcut.

Din povestea ocolită la nesfârşit a miresei aflăm că ea se pregăteşte, ca orice mireasă, pentru bărbatul-iubit, dar, la fel ca în satele tibetane, mirii par să nu se cunoască şi nu ştiu nici măcar când se vor întâlni, cu toate că totul s-a pregătit de mult pentru ei. Dar, cum ar spune mireasa, până (se întâmplă) una, (se întâmplă alta), şi dacă e să ascultăm povestea, nu ni se face nicio concesie, iar personajul închide uşa întrebând doar ce vor de la mine, astfel că bărbatul aşteptat, mielul, e tot undeva înăuntru, acolo unde se dau singurele lupte reale. Cum ar spune naşa Lena însă, cartea nu e pentru oricine, normal; ca şi scriitoarea-poetă, ea se refugiază într-o cameră cu uşa închisă, pe sub care trece o unică dungă de lumină şi în care regulile nu mai sunt cunoscute decât de o preoteasă tăcută şi totemică, pisica Păpuşescu.

Cartea Adelei Greceanu, cea adevărată, pare că nu începe de fapt niciodată, pentru că, aşa cum spune mătuşa Zizi, ai început să vorbeşti despre mine, dar tot la tine ai ajuns; ea se limpezeşte şi se defineşte odată cu pieptănatul miresei, gest care ţine pe de o parte de o poveste întreţesută, cu voci care mută toate zonele posibile şi probabile ale conştiinţei în acelaşi plan, pe de altă parte de o descuamare, o exuviere, de mişcarea magică ce va duce, aşa cum citim, la ruperea cercului bărbaţilor, căci tot ce mi se întâmplă nu e altceva decât lunga lor plecare. Este o ceremonie frântă ca şi povestea ei, iar dantelăria (miresei şi poveştii) ei nu este suavă şi simbolică, ci eretică, enervată, energică, pentru că, aflăm din carte, mireasa cu şosete roşii n-are defecte (...) Este egocentrică, orgolioasă, arogantă, iar povestea ei e într-un fel o atenţionare că poeţii refuză lumea pe care tot ei o salvează, forţându-i supravieţuirea şi frumuseţea, forţând şi mai ales determinând întâlnirea, probabil androgină şi ea, dintre cele două minţi (cel puţin) ale oamenilor, adică mintea creierului şi mintea inimii.