Mireasa cu şosete roşii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

N-am mai jucat de mult Stack Attack.

Nu mi-am desfăcut bagajul de trei zile, de cînd m-am întors de la ai mei. Păpuşescu e fericită. Nu mai doarme decît pe valiză.

Pîinea a făcut mucegai.

N-am dezgheţat frigiderul de mai bine de două luni.

Am dat la o parte cu un cuţit mucegaiul de pe coajă şi am uns trei felii de pîine cu pateu de pui. Am desfăcut un borcan cu castraveţi muraţi, am scos doi, i-am tăiat felii subţiri, am pus totul pe o farfurie şi m-am aşezat la fereastră, în balansoar, să mă uit la artificii. Păpuşescu s-a ascuns după canapea. N-a mai ieşit de acolo decît pe la ora două, cînd nu se mai auzea de mult nici o pocnitură. Pînă pe la patru jumate, cît s-a dezgheţat frigiderul, am spălat chiuveta din baie şi m-am jucat pe mobil Stack Attack. Şi nu numai o dată. Am sărbătorit. Mă cam încurcau SMS-urile cu urări de Anul Nou, la care, de altfel, nu am răspuns. Prima tură de Stack Attack i-am dedicat-o lui Adam. Cu Adam vorbeam în engleză. O limbă care nu era nici a mea, nici a lui. Anul ăsta Adam împlineşte 67 de ani. E frig acum în Polonia. E gheaţă la malul Mării Baltice. După ce l-am cunoscut pe Adam, vreme de un an de zile, cît i-am aşteptat răspunsul la singura epistolă pe care i-am trimis-o, am avut la calculatorul de la serviciu un bookmark la harta oraşului Gdansk. Pe atunci n-aveam laptop şi internet acasă. Cel puţin o dată pe săptămînă, îmi făceam un cadou că mi-am terminat treaba: deschideam interactive city map of Gdansk şi căutam Piastowska 89 ca să văd cum strada lui Adam aproape se varsă în Marea Baltică. Dădeam click pe opţiunea Satellite şi vedeam copacii de pe marginea străzii Piastowska, maşinile parcate pe strada Piastowska şi acoperişurile clădirilor de pe strada Piastowska. Făceam imaginea tot mai mare şi, cînd să ajung la Adam: We are sorry, but we don't have imagery at this zoom level for this region. Şi-atunci făceam un pas înapoi, acceptam distanţa fiindcă numai de la distanţă vedeam crengile golaşe ale copacilor, maşinile şi acoperişurile clădirilor, poate chiar casa lui Adam de pe strada Piastowska. Apropierea era imposibilă, we are sorry. Şi harta asta, ca limba engleză. Întotdeauna era frig în harta oraşului Gdansk, vedere din satelit. Am făcut 5.835 de puncte la Stack Attack.

Sună telefonul fix. Sînt felicitată pentru noul an. Mi se urează împlinirea tuturor viselor. După ce închid, constat că am pierdut jocul, fiindcă am uitat să-i pun pauză. Scot telefonul din priză, mă duc la baie şi clătesc rufele puse la muiat de anul trecut. Le storc bine şi le întind pe cele două bare de plastic de care atîrnă perdeaua de duş. Prosopul portocaliu nu încape. Îl pun pe caloriferul fierbinte, în cameră. Păpuşescu se urcă pe el. Instalatorul care mi-a montat vasul de WC şi a schimbat ţevile mi-a zis că nu e bine să-ţi treacă prin baie coloana de colectare a apei din bloc. Că o să auzi mereu tot ce fac vecinii. Vecinii de sus au dat muzica la maximum. După vreo oră, cineva s-a apucat să dea cu aspiratorul pe palier.

A doua tură de Stack Attack i-am dedicat-o lui Şerban. De Şerban, cu faţa lui de prinţ decăzut, îmi aduc aminte foarte rar. Şi nu fiindcă ne-am întîlnit numai de patru ori - în trei seri de iulie şi o dată iarna. Cu Adam n-am petrecut decît două zile de discuţii, plimbări şi Campari orange - deşi el ar fi preferat cîrnaţii cu bere, mi-a zis înainte să ne despărţim: I'm so glad tomorrow I will be back in Poland, I miss a lot my sausages and my beer...- şi totuşi am suspinat după el un an încheiat. Vreme în care Adam nu mi-a dat nici un semn. Nu ştiu de ce Şerban a contat aşa de puţin pentru mine. Îmi aduc aminte că îl ascultam cu gura căscată cînd, printre lecţiile de genetică, pe care mi le-a ţinut de două ori, trîntea cîte o frază de genul E tare nasol cînd te arunci pe fereastră şi nu reuşeşti decît să-ţi fracturezi oasele bazinului şi cîteva coaste. Îşi părăsise nevasta şi băiatul pentru o mare iubire, care iubire nu prea s-a sinchisit de treaba asta. Într-o seară m-a ţinut pe genunchi mai mult de 90 de minute, timp în care a dat gata o sticlă de votcă de trei sferturi, timp în care Italia a pierdut Campionatul European de Fotbal. Din cînd în cînd îmi întindea şi mie sticla. Nu l-am refuzat, ca să nu creadă că sînt vreo sclifosită. Pînă nu i-au călcat cu bocancii mutra lui Toldo, în prelungiri, franţujii n-au reuşit să înscrie golul cîştigător. Dar de-abia pupam gura sticlei, fără să înghit prea mult. În minutul 103 Trezeguet a pus capăt jocului trimiţînd mingea în poarta unui Toldo cu reflexele încetinite. 2-1 pentru Franţa. Rotterdam, 2 iulie 2000. Sînt prea bătrîn pentru tine, a spus Şerban. Bătrîn şi bolnav. Hai să-ţi gătesc ceva. Şi mi-a făcut paste cu şuncă şi sos de roşii. Fuma ţigară de la ţigară. Avea scrumiere prin toată casa: în bucătărie, în baie, pe rafturile cu cărţi, la capul patului. În fiecare scrumieră cîte două, trei mucuri. După ce-am mîncat, mi-a pus să ascult ce iubea el cel mai mult şi mai mult: preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach, în interpretarea lui Pablo Casals. Îmi aduc aminte că multă vreme am tînjit apoi după acest preludiu. Pe atunci n-aveam internet nici la serviciu. Am făcut pauză la Stack Attack (am ajuns la 5.235 de puncte) şi am căutat preludiul pe net. L-am găsit chiar în interpretarea lui Pablo Casals. Nu l-am ascultat pînă la capăt, deşi nu are decît două minute şi treizeci de secunde. M-am apucat să-l caut pe Google pe Maldini. Paolo Maldini, la 38 de ani încă era cel mai bun fundaş dreapta cînd Italia şi-a luat revanşa în 2006 şi cînd, nu doar că a învins Franţa, dar a devenit Campioană Mondială. Scor 6-4, după loviturile de la 11 metri. Se deschide o uşă pe palierul de la etajul opt şi o femeie ţipă din toţi rărunchii: Alexandraaa, dă-mi telefonul înapoi! Se aude un tropăit pe scări şi din nou Alexandraaa, dă-mi telefonul înapoi! Continuă tropăitul pe scări şi, din ce în ce mai stins, Alexandaara, dă-mi telefo..., Alexandraaa dă-mi... Alexandraaa...

Iubirea mea pentru Şerban s-a terminat cînd a revenit Paul, după o absenţă de cîteva luni. Tot aşa cum am încetat să mai suspin după Adam abia cînd m-am îndrăgostit de Alexandru. Aşadar, aş putea să spun că o iubire la mine nu se termina decît în momentul cînd era înlocuită de altă iubire. În felul lui, fiecare era un salvator. Şi Paul asculta Bach adesea. Am crezut că şi mie îmi place şi mi se potriveşte. Dar îmi plăcea probabil fiindcă se lega de ei. Şerban mi-a spus în seara aceea, cînd a dat gata o sticlă de votcă de trei sferturi, că pe vremuri obişnuia să cînte la violoncel. Îmi aduc aminte că l-am rugat insistent să-mi cînte şi mie. Mai devreme, cînd am ascultat preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach, am simţit numai căldura aceea care nu e mai mult decît amabilitatea cu care laşi să cadă o monedă în palma unui cerşetor. Am reluat jocul. Am făcut 6355 de puncte. Următoarele runde din Stack Attack mi le-am dedicat mie.

Nici unul dintre iubiţii mei nu e cu mine dar nici unul nu a plecat de tot. Ce mi se întîmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decît lunga lor plecare. Mi se spune uneori că sînt mult prea preocupată de mine.


Cînd m-am băgat în pat, pe la 4 jumate, Păpuşescu mi-a adus nemuritorul gri pe pernă. M-am sculat, am pus nemuritorul sus, pe ultimul raft cu cărţi, Păpuşescu s-a instalat pe valiza nedesfăcută şi a început să se spele. Peste drum, în cimitir, ardeau candele roşii. Departe, două macarale împodobite cu beculeţe colorate. Roşu, verde, galben. Am vrut să-mi torn un pahar cu vin, dar sticla era goală.

În noaptea asta a nins viscolit. Aproape că nu se mai vedeau beculeţele colorate de pe macarale. Azi dimineaţă, la 7, nu era încă lumină. Dar nici întuneric. Ca în harta oraşului Gdansk, vedere din satelit. Copacii din cimitirul de vizavi aveau la ora 7 crengi golaşe, cenuşii, asemeni copacilor de pe strada Piastowska din Gdansk. De la etajul opt se vede ca din satelit. Deşi e marţi, azi nu trebuie să mă duc la serviciu. Pe la prînz, dintr-o garsonieră vecină se auzea Ave Maria. Din alta, Iarna de Vivaldi. Am vrut să fac plăcintă cu praz. M-am înfofolit bine şi m-am dus în piaţă. Nu era nici ţipenie. Magazinele de pe margine erau şi ele închise. Pînă pe 6 ianuarie. În intersecţie s-au ciocnit două maşini. Am găsit deschis la cofetăria de pe bulevard. Am luat un carton cu amandine, tarte cu fructe, ecleruri cu cremă de cafea şi prăjituri cu glazură de caramel. Am găsit deschis şi un magazin mic, de unde am cumpărat ficăţei de pui, unt, caşcaval de oaie, o conservă cu mîncare pentru pisici şi o sticlă de vin roşu sec. Am pus ficăţeii într-un vas termorezistent, uns cu unt, am presărat sare şi piper negru, am pus capacul, i-am dat la cuptor şi mi-am turnat un pahar cu vin. Pe aleea din faţa blocului a oprit un microbuz. Doi bărbaţi au dat la o parte cu lopeţile zăpada pînă cînd maşina a putut să intre pe poarta cimitirului. Din ea au coborît patru oameni care au scos din maşină un sicriu. Cum o fi încăput în microbuz? N-am reuşit să-mi dau seama dacă înăuntru era o femeie sau un bărbat. Au dus sicriul cîţiva metri mai încolo, l-au aşezat probabil într-un mormînt - nu vedeam din cauza clopotniţei - şi în cîteva minute s-au urcat în maşină şi au plecat, înainte ca zăpada să se aştearnă la loc în urma lor. Fără clopote, fără preot. Poate că era cineva care reuşise mai mult decît să-şi fractureze oasele bazinului şi cîteva coaste. Cînd am îngropat-o pe mătuşa Zizi, am plîns de mama focului, cu platoul cu colivă în braţe. Plîngeam fiindcă la căpătîiul ei eram numai eu, o vecină şi o prietenă de la Constanţa. Îmi era frică să nu scap platoul. Şi îmi venea tot mereu în minte cuvîntul ăsta, "căpătîi". Mi se zguduiau umerii dar nu se auzea nici un zgomot, decît atunci cînd îmi trăgeam nasul. Mi-a trecut prin minte că, dacă ar fi fost mai multă lume la înmormîntarea mătuşii Zizi, nu mi-ar fi fost ruşine cu plînsul meu.

Azi toată ziua mi-a cîntat în cap Pablo Casals preludiul la suita I pentru violoncel solo de Bach. Pe la 7 seara, cineva de la un bloc de peste cimitir, a aruncat două artificii.


Deşi e miercuri, nici astăzi nu trebuie să merg la serviciu. Am găsit pe net poza unei fete. Habar n-am cine e. Dar n-am putut să-mi iau ochii de la pomeţii săi proeminenţi, de la nasul cîrn şi mai ales de la ochii albaştri. De la faţa rotundă, tenul alb ca varul, buzele nici subţiri, nici groase, părul negru lucios, prins la spate. Am mărit poza cît s-a putut, am pus-o ca fundal pe desktop, ba chiar am descărcat-o şi am prelucrat-o în photoshop pînă tîrziu. Am întărit contrastul, i-am decupat numai chipul şi l-am mărit pe tot ecranul. Nu era prea clar. Linia de tuş negru de pe pleoapa superioară se termina în sus, către sprîncene şi era mai groasă decît cercul negru care înconjura irisul albastru. Dar aşa, mărit, chipul pierdea parcă ceva. M-am întors la varianta descoperită pe net şi mi-am dat seama că fata aceea are un abia perceptibil aer asiatic. M-am dus la baie şi mi-am desenat cu dermatograful negru pe pleoapele superioare două linii care se terminau cu cîte o codiţă în sus. În afară de faptul că-mi accentuau privirea şi-mi scoteau în evidenţă nasul uşor coroiat, nici urmă de aer asiatic pe faţa mea. Mi-am dat şi cu ruj roşu şi m-am întors la laptop. Am privit chipul fetei pînă s-a întunecat afară de-a binelea, fără să pot spune de unde-i vine alura asiatică.

Abia pe la ora 11 mi-am dat seama că fata din poză e copie leită după iubita lui Alexandru. De ce nu s-o fi dus să doarmă la ea cînd şi-a pierdut cheile? Am şters toate prelucrările după fotografia de pe net, dar am păstrat pagina, ca bookmark şi am pus-o pe Păpuşescu la loc pe desktop. Cînd m-am dus să mă spăl pe dinţi, am tresărit ca atunci cînd m-am urcat în carul mortuar, la căpătîiul mătuşii Zizi şi am văzut că avea buzele date cu roşu. Ea, care nu s-a fardat niciodată în viaţa ei.


Pe la prînz vine Mihai. Eu nu-mi văd capul de treabă. În curte ninge de trei zile şi trei nopţi. Mihai taie cu braţul un cub perfect de zăpadă. Îl ţine pe palme ca pe un tort. Eu am de rezolvat un puzzle care se întinde pe toată duşumeaua. Mihai a ajuns înăuntru şi vrea să dormim. Dar e prea devreme. Cineva începe să rîdă în spatele meu. Din ce în ce mai aproape. Mă trezesc. Mă uit la ceas. E 6 dimineaţa. Cineva rîde pe holul blocului. O femeie. Apoi se urcă în lift continuînd să hohotească.

Mă duc la bucătărie şi pun de cafea. Pînă fierbe apa, deschid laptopul. Intru pe net. În Bucureşti sînt -15 grade şi e ceaţă. Abia se disting siluetele copacilor. Aleea principală din cimitir e luminată. Fierbe apa. Sting focul. 10 linguriţe de cafea la un ibric. Amestec bine şi pun deasupra o farfurioară ciobită. După cîteva minute umplu cu cafea cana portocalie ciobită la gură. E fierbinte. Pînă se domoleşte, mă apuc să fac curat în geantă. Dintr-un buzunar interior scot un teanc de cărţi de vizită amestecate cu chitanţe, bonuri, facturi, toate de anul trecut. Le aranjez pe căprării: chitanţele de întreţinere, cele de telefon, cele de la Electrica şi cele care dovedesc că mi-am plătit rata la bancă. Le pun pe toate într-un dosar albastru. Bonurile de supermarket ajung în coşul de gunoi. Mai găsesc în geantă o mărgică albă de la o brăţară. Îi dau drumul în cutia cu bijuterii. Un timbru cumpărat cine ştie pentru ce scrisoare niciodată trimisă, s-a lipit de un calendar de acum doi ani, cu cîteva date încercuite, nu mai ştiu din ce motiv. Arunc cinci cărţi de vizită - ale unor funcţionari de la diferite bănci care acordau credite pentru locuinţă. Pe fundul genţii găsesc un petic de hîrtie rupt pe la colţuri, pe care cineva a scris: Doamne Dumnezeule, odihneşte sufletul adormitei roabei Tale Zizi cu tot neamul ei cel... Îmi amintesc: prietena ei de la Constanţa l-a scris. De atunci l-am purtat în toate genţile. Mai găsesc un bileţel pe care un coleg a notat pentru mine: FLASH MEMORY USB 256 MB SAU 512 MB SAU 1 GB. Nici pînă acum nu mi-am cumpărat aşa ceva. Un tichet de metrou cu trei călătorii neconsumate nu mai poate fi folosit, a expirat de trei luni. O listă cu actele necesare pentru eliberarea cardului de identitate, adresa secţiei de poliţie, numărul de telefon şi orele între care se pot depune actele ajunge şi ea la coşul de gunoi. Nu-mi aduc aminte cînd am avut eu nevoie să cumpăr sare grunjoasă, diclofenac, lipici universal, mine de creion de 0,5, patru baterii R20. Nu mai ştiu nici de unde e cheia rătăcită în colţul celuilalt buzunar interior. N-o arunc. Pe fundul genţii am găsit şi linguriţa de argint pe care mi-a dat-o cadou de Crăciun tanti Sofica. Am luat o gură de cafea şi am ţinut-o aşa cîteva secunde, fără să înghit. Se răcise între timp. După care m-am înecat.


Sîmbătă pe la prînz m-am dus la cofetăria de peste drum să-mi cumpăr baclavale. Am stat la coadă. La un moment dat a intrat un bărbat foarte înalt şi solid, cu căciulă de blană şi cojoc maro, înfofolit cu un fular verde. A rămas pironit în mijlocul cofetărie. Cineva a trecut pe lîngă el. M-aţi atins! a strigat bărbatul dar n-a primit nici un răspuns. M-aţi atins, a strigat din nou. Una dintre vînzătoare l-a întrebat: Unde-ai fost, Ionică? După cîteva secunde Ionică a zis: Ăăăăă... La alimentara! Da? Şi ce ţi-ai cumpărat de la alimentara? Ăăăăă... Pîine. Şi brînză. Şi roşii nu ţi-ai cumpărat? Ăăăăă... Roşii nu. Bine, Ionică. Cînd am ajuns acasă, am constatat că baclavalele nu sînt cu miere, ci cu sirop de zahăr. Spre seară am început să strănut. Mi s-a înfundat nasul. Am mîncat o linguriţă de hrean şi mi-am revenit. După o jumătate de oră am mai luat o linguriţă de hrean. M-am gîndit că o să fac dependenţă. Pe la nouă a sunat Paul. Aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie. După 10 luni. Nu i-am răspuns. Dacă în martie, anul trecut, nu i-aş fi zis să nu mă mai caute, probabil că m-ar fi sunat mai curînd. După vreo cinci luni. El nu ştie că mi-am luat o garsonieră. Pe la 12 noaptea m-am spălat pe cap şi mi-am amintit că, dacă rămînea la mine peste noapte, Paul se spăla pe cap turnîndu-şi şampon de trei ori. E bine de două ori, dar de trei ori e perfect, aşa am învăţat de la o coafeză, încă de cînd eram un puşti, trimis la şcoală departe de casă. Eu am învăţat multe de la femei, aşa-mi zicea. M-am culcat tîrziu, pe la două jumate, cînd mi s-a uscat părul.


Eram nervoasă, ningea. Era nervos, ningea. Aşa mi-a zis Maia, demult. De cîte ori ne întîlneam, şi asta se întîmpla destul de rar, aveam nişte emoţii de necontrolat. Nu ştiam niciodată ce să zic, în afară de Ce mai faci. Noroc că vorbea ea mult. O ştiam din vedere. Lucram în aceeaşi instituţie. Îmi era antipatică. Ne-am întîlnit în casa unei prietene comune. Ştiam că la un moment dat se va întîmpla asta. Uite, am bătături de la cît am muncit! mi-a spus de cum am făcut cunoştinţă. Şi mi-a atins dosul palmei cu buricele degetelor. N-am putut să mai scot un sunet. Ea a vorbit foarte mult iar eu am plecat pretextînd că am oră la dentist. La serviciu, pîndeam întîlnirile cu ea. Nu-mi mai era antipatică dar nici simpatică nu-mi devenise. O singură dată, după ce am făcut cunoştinţă în casa prietenei noastre comune, am dat nas în nas la lift. Am tresărit, ea a rîs şi mi-a pus mîna pe umăr întrebîndu-mă ce mai fac. Am mormăit că mă grăbesc să ajung în birou. Am mers împreună cu liftul, ea a vorbit întruna despre cum s-a înzăpezit cu iubitul ei pe autostradă: Eram nervoasă, ningea. Era nervos, ningea. Îmi aduc aminte că m-au urmărit propoziţiile astea multă vreme. Am răsuflat uşurată cînd am coborît din lift, deşi aş fi vrut s-o mai aud spunînd Eram nervoasă, ningea. Era nervos, ningea. Dacă aş fi avut o casetă cu vocea ei, aş fi ascultat-o ore în şir. Îmi amintesc că mi-a trecut asta prin minte atunci. Ne-am mai întîlnit de cîteva ori în casa prietenei noastre. Cu o asemenea ocazie am aflat că Maia nu mai era de mult colegă cu mine. Dar era sora mea. Aşa o numeam în gînd. Habar n-am ce mai face. Habar n-am de ce m-am gîndit acum la ea.


Uneori lui Alexandru îi curge sînge din nas. Sau poate lui Mihai? Nu mai ştiu. Am avut în clasele primare un coleg cu boala asta, destul de gravă. Învăţătoarea îl punea să se întindă pe catedră cu mîna dreaptă ridicată, dacă îi sîngera nara stîngă sau cu mîna stîngă ridicată, dacă îi sîngera nara dreaptă. Era blond şi palid băiatul acela şi mi se părea foarte frumos cu şuviţa roşie prelingîndu-i-se pe buze. Ne îngrămădeam în jurul catedrei, să-l vedem mai bine. Era printre ultimii din clasă la învăţătură iar cînd nu îi curgea sînge din nici o nară, mi se părea că se vede pe faţa lui că e prost. De două zile îmi suflu nasul o dată la cinci minute. Mă ustură pielea. Mănînc pastă de hrean şi mi se desfundă căile respiratorii. Pentru cîteva minute doar.


E aproape cinci şi încă nu s-a înserat. S-a mărit ziua. Azi a fost soare. Deşi locuiesc la etajul opt al unui bloc de garsoniere, vizavi de un cimitir şi în depărtare se văd blocuri, deşi vecinii au pus manele şi e 28 ianuarie, ziua asta seamănă cu ziua aceea de vară din adolescenţă cînd mă sprijineam cu spatele de peretele fierbinte al casei şi aşteptam marea bucurie, ca şi cum aceasta ar fi trebuit să se ivească de după colţ, dintr-o clipă-ntr-alta.


Azi m-am urcat în troleibuzul 66. La staţia următoare a urcat controloarea. Nu aveam bilet. Mi-a cerut buletinul. I l-am dat. M-a întrebat de ce nu-mi fac abonament. Am dat din umeri. A zis: În fiecare zi dăm de din ăştia ca dumneavoastră. S-a dat jos la următoarea. Păi, ce faci? Nu cobori? Nu-ţi mai trebuie buletinul? Şoferul rîdea. Am coborît. Ce facem acum? m-a întrebat. Sînt unii care au abonament de obicei şi uită că le-a expirat cu o zi, două înainte şi atunci îi prindem noi, săracii de ei. Colegu', ia vino-ncoa'! Şi a apărut un coleg care a scos un carneţel cu pagini vernil. Dacă plăteşti acum, e 40 de lei amenda. Am scos din portofel o bancnotă de 50. Colegu' a rupt din carneţel o filă pe care mi-a întins-o, colega mi-a dat restul de 10 lei şi buletinul şi mi-a zis: Ai dreptul să călătoreşti azi cu chitanţa asta pe toate mijloacele de transport în comun. Inclusiv pe expres. Şi, pe viitor fă-ţi abonament, ca o mamă îţi spun! Ştii cîţi din ăştia ca tine sînt zilnic? Hai, la revedere şi o zi bună! Şi-a aprins o ţigară şi a plecat cu colegu'. Te-au prins fără bilet? m-a întrebat un bătrîn care aştepta în staţie. Am dat din cap că da. Ai dreacu' de nenorociţi! a zis. Cînd am ajuns acasă, am hrănit-o pe Păpuşescu, am desfăcut o conservă cu şprot afumat, am turnat-o pe o farfurie, mi-am luat şi o felie de pîine şi m-am aşezat în balansoar. Cineva a strigat într-un apartament vecin Îţi aminteşti? Îţi aminteşti? Şi apoi s-au auzit ţipetele unei femei. Cînd a stat la noi bunica o săptămînă, într-o seară, cînd ne-am întors din oraş, am găsit-o ghemuită în fotoliu, pe întuneric şi, cînd am întrebat-o de ce stă aşa, cu lumina stinsă şi de ce nu s-a băgat în pat, dacă îi e somn, ea a dat din umeri. Seara, cînd am făcut patul, am scos o pernă pe care n-am mai folosit-o de mult. Am văzut pe ea o pată maronie cît unghia de la degetul mare şi mi-am amintit că lui Alexandru i-a curs sînge din nas în noaptea cînd a dormit la mine.


Să te uiţi la mine! a strigat azi de cel puţin zece ori o femeie pe palier. Poate aceeaşi care m-a trezit cu rîsetele ei.

N-am putut să dorm azi-noapte. Pe la 4 m-am ridicat din pat, din trei paşi am fost în bucătărie, am dat drumul la robinet, am lăsat să curgă apa rece cîteva secunde, după care mi-am umplut cana portocalie ciobită. Am băut-o aproape pe toată. Restul l-am turnat în farfuria adîncă din care bea Păpuşescu. Mă durea puţin capul, dar n-am luat nici o pastilă. Cum mă uitam pe geam, mi-am amintit că ieri, în cimitir, am văzut un taxi galben care a dat încet cu spatele printre morminte, pînă a ajuns în aleea principală. După care a ieşit accelerînd pe poarta din fier forjat. M-am apucat să spăl cuptorul cu microunde.


Azi, cînd mă întorceam de la serviciu, m-am întîlnit la metrou cu Paul. De trei ani nu ne-am mai văzut. Mi-a luat sacoşa din mînă şi am intrat ultimii într-un vagon aglomerat. Îi străluceau ochii. "Am încercat să te sun", a zis. "Îmi merge foarte bine. Tocmai am semnat un contract. Oamenii îmi declară că mă iubesc. Ştii că azi m-am gîndit la tine? Poate că ne e dat să ne întîlnim. Poate că trebuie să ne întîlnim." Şi l-a accentuat pe trebuie. "Şi răspunde-mi la telefon! Că dacă nu-mi răspunzi, înseamnă că nu mă mai iubeşti." Ajunsesem la staţia unde trebuia să mă dau jos. Mi-am luat sacoşa, Paul m-a sărutat pe obraji şi, în timp ce-mi făceam loc să cobor, l-am auzit pe Paul cum îmi urează să rămîn la fel de veselă şi de minunată cum mă ştie el. Acasă am găsit în geantă ciocolata cu cremă de capucino pe care am vrut s-o dau de pomană de sufletul mătuşii Zizi. Am desfăcut-o şi am mîncat-o pe toată.

Vine primăvara: Păpuşescu lasă peste tot smocuri, smocuri de blană.


Citiţi un alt fragment din această carte.