Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră
conversaţii berlineze,
Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, 184 p.
Fiecare dintre conlocutori, dialogând cu celălalt, îşi ajustează puţin opiniile şi argumentele, reglându-şi totodată propria platformă pre-definită de principii şi valori. În locul unor conversaţii autiste, în care se tot "vorbeşte", dar nu se împărtăşeşte un set minimal de repere, avem aici două perspective ce rămân bine precizate, dar se dovedesc pe tot parcursul volumului complementare.
O aceeaşi temă abordată din mai multe unghiuri îşi sporeşte volumul şi îşi multiplică semnificaţiile. Câştigă, altfel spus, în complexitate. Pe de altă parte, când doi sau mai mulţi intelectuali ajung, pornind de la tema respectivă, la concluzii asemănătoare, la un numitor comun, cresc garanţiile de obiectivitate. Ceea ce plictiseşte teribil în comentariile ideologilor cu agendă (indiferent de culoarea ei) este previzibilitatea 100% a "soluţionării" celor mai variate şi deconcertante subiecte. Dacă vom căuta soluţii oferite de Nemoianu şi Antohi în această carte ce etalează şi analizează atâtea carenţe ale spaţiului şi spiritului public românesc, vom constata că ele nu apar în număr egal cu al problemelor diagnosticate. Iar atunci când apar, soluţiile nu sunt deloc simple şi miraculoase, ci la rândul lor complicate, etajate, solicitând un întreg parcurs de realizare.
Practic, prezentul postcomunist, în care s-au redescoperit şi reasimilat valorile occidentale, a oferit un timp mai degrabă al acţiunii individuale înscrise pe un arc larg de cerc, decât un răgaz al reflecţiei calme şi sistematice pe marginea celor mai bune opţiuni comunitare. Iar acest vesel haos al anilor \'90, în care foştii comunişti fac o originală economie de piaţă, ţărăniştii se adresează alegătorilor urbani, nu rurali, iar cel mai crunt (în sensul de inflexibil) primar-premier se zbate să ofere abonamente gratuite pe RATB pensionarilor metropolitani, vine după patruzeci de ani de "modernizare" socialistă care a tras ţara, socio-economic, cu un secol înapoi. Sorin Antohi disociază cu subtilitate între modernizarea forţată, "leninist-fordistă", a economiei româneşti, prin industrializarea triumfalistă a lui Dej şi Ceauşescu, şi, respectiv, demodernizarea violentă a societăţii noastre, care a regresat până la stadii ale decivilizării. Procesul poate fi urmărit şi în spaţiul limbajului, cu cât mai avântat, mai însufleţit partinic, cu atât mai lipsit de aderenţă la realitatea şi realităţile înconjurătoare. Iar aberaţia socialismului nostru de stat este una consistentă. Mai întâi că socialismul Republicii nu a fost real, un reflex sau un derivat al voinţei majorităţii, ci a fost impus cu forţa, prin reduplicarea modelului sovietic. Iar apoi, el nu a fost... social, nereflectând în nici un fel o diversitate a societăţii, ci stricta ei tipizare.
De aici cred că apar şi glisajele în suprapunerea discursurilor intelectualilor de stânga: azi şi ieri, în Est şi în Vest. Socialistul occidental avea şi are un plus de compasiune şi asistenţă pentru categoriile defavorizate de politicile liberale. Socialistul răsăritean trebuia să aibă un prinos de recunoştinţă şi obedienţă pentru clasa "conducătoare" a proletariatului, în fapt pentru dictatorul local ce acţiona după bunul lui plac, în numele ei. Socialismul vestic îl văd ca pe un surplus al democraţiei stabile şi prospere, un câştig, un bonus istoric al ei. Socialismul estic va rămâne în arhive prin varianta lui grotescă, ilustrată şi furnizată de oficialitate: aceea de contrafacere grosolană a stângii umaniste, prin "etica şi echitatea socialistă" din întregul lagăr. El n-a venit, la noi, în urma libertăţilor democratice, ci s-a instalat în locul lor. În Occident, liberalismul şi socialismul se presupun reciproc şi se completează, într-o durată suficientă de lungă pentru a se fi ajuns la diversificare şi armonizare socială. În sfera de influenţă sovietică, socialismul a însemnat lichidarea liberalismului, iar revenirea acestuia din urmă a fost posibilă abia după destrămarea U.R.S.S.
Aceasta însemna, vai!, Stânga confiscată şi răstălmăcită înainte de 1989. Ce înseamnă ea astăzi, pentru intelectualii mai tineri care au avut şansa de a călători şi a face studii în străinătate? După o pagină de o acuitate remarcabilă, Sorin Antohi oferă fişa de diagnostic: "aş vrea să revenim la domeniul nevralgic: cel al orientărilor majore de natură doctrinară, ideologică, filozofico-politică. În domeniul analizelor politice, de la studiul sistemelor şi practicilor electorale la statistică, de la alte tipuri de analiză cantitativă la studii de risc pe piaţa financiară, treptat, au apărut specialişti. Aceste discipline fiind destul de bine structurate, codificate, cuantificate, se pot învăţa într-un timp relativ scurt, chiar ca autodidact. Cei care aveau capacitatea şi disciplina de a învăţa un limbaj de specialitate, oricare ar fi fost el, au mai învăţat unul. Dar continuăm să stăm rău în sfera marilor decupaje abstracte, marilor forme mentale, marilor idei şi paradigme care ar trebui să organizeze reflecţia şi practica socială, precum şi să ajungă până în adâncul ocupaţiilor concrete. Aici domneşte confuzia cea mai adâncă. Statistic, foarte mulţi români au ajuns să studieze în universităţi americane, acolo, tot statistic vorbind, au fost expuşi mai ales la o anumită cultură academică de stânga. Când au încercat să se definească şi să se afirme în competiţia cu generaţiile anterioare din România, numeroşi tineri au folosit drept vehicul de ascensiune socială forme tot mai rigide ale stângii americane, mergând până la forme radicale de corectitudine politică. Fără îndoială, era nevoie să ne diversificăm, să ne individualizăm şi să introducem la noi pluralismul ideologic, metafizic, estetic, politic din societăţile avansate. Sunt cu totul pentru. Problema este că noi am importat, mi se pare, mai ales versiuni radicale. România este un teritoriu periferic în care se înfruntă versiunile radicale până la caricatură ale unor idei şi ideologii care în contextul lor natural de existenţă, chiar când devin rigide, sunt parcă mai puţin pernicioase. Extrase din context, transformate în chestiuni de principiu plutind la o mare distanţă de procesele reale din societatea românească, toate aceste idei sunt o frână în calea democratizării, nu un motor al ei." (pp. 139-141). Recunoaşteţi peisajul?
Situaţia de pe Dâmboviţa, a corecţilor politic care n-au călcat o dată într-o comunitate de ţigani şi al căror interes pentru categoriile defavorizate e mai mult lucrativ decât compasiv, îi ridicase oricum mingea la plasă conservatorului Nemoianu. Acesta înscrie caricatura (post)modernizării autohtone în spaţiul unei comparaţii strivitoare cu modelul occidental şi nord-american. Raportarea comparativă e în spaţiu, dar şi în timp: "O serie întreagă dintre lucrurile noi care sunt pe cale de introducere în România, inclusiv feminismul, protecţia homosexualilor ş.a.m.d. au apărut în Europa Occidentală şi în America de Nord cam prin 1980-1985. De ce n-au apărut ele în 1945? Foarte simplu. Pentru că, în momentul respectiv, Europa Occidentală, chiar şi America, erau ocupate să se reconstruiască economic şi social după dezastrul războiului, după dezastrul dictaturilor etc. N-aveau timp de lucruri de felul acesta, de tot felul de fasoane. În momentul în care au ajuns la un nivel de afluenţă, de soliditate, de surplus de proteine, au avut timp să se ocupe şi de lucruri mai subtile. Ei bine, în România văd petrecându-se lucrul exact invers. În loc să pună accentul pe o dezvoltare economică solidă, pe o reconstruire a fundamentelor instituţionale şi de structurare ale societăţii, opţiunile sunt exact pe ultima fază, cea pe care occidentalii europeni, mult mai înţelepţi, au aşteptat 40 de ani buni până când au început să o abordeze. Nu mă lansez acum în judecăţi etico-sociale. Spun numai că e vorba de priorităţi. Vorba marxistului: baza precedă suprastructura." (p. 111). De remarcat şi finalul ludic al intervenţiei, care preia exact marxismul revizitat şi actualizat în universităţile americane...
Cei doi intelectuali de calibru se simt, evident, bine în aceste convorbiri berlineze despre ţara lor şi a noastră, ca şi despre oportunităţile ei, atâtea câte sunt. Dar bine nu înseamnă comod. Ambii analişti sunt permanent în priza unui dialog care nu vehiculează clişee, ci încearcă, dimpotrivă, să le demonteze, creând culoare teoretice noi şi căutând resorturi pentru o veritabilă iniţiativă românească. Nu se spun vorbe goale în această carte de o mare densitate; şi nu se patinează deloc pe suprafaţa exterioară, comodă jurnalistic, a Românismului excepţional în bine sau în rău.
La derapajele şi carenţele naţionale, soluţiile aplicabile pot fi autohtone, dar şi străine: verificate, adică, în împrejurări anterioare de comunităţi şi ţări aflate atunci în condiţii similare. Prin România noastră, formula generoasă şi cartea în sine care încearcă să o circumscrie, nu se exclud opţiunile şi rezolvările lor: ale acelor societăţi mai avansate spre care tindem ciclic. Sorin Antohi trece în revistă modernizările succesive ale Principatelor şi, apoi, ale României devenită Mare, aproape sincronizată cu Occidentul înainte de al doilea război mondial. Agenţii modernizării au fost, iniţial, fanarioţii (1730-1780), ulterior ruşii (după 1828), apoi (deşi Antohi nu-l menţionează) un neamţ care s-a numit Carol I; în fine, cu o tristă ironie, sovieticii despre care discutam anterior. Prin urmare, elementele şi paradigmele racordării noastre la modernitate sunt preponderent "exogene" - ceea ce şi conservatorismul lui Nemoianu, şi liberalismul "prin noi înşine" al lui Antohi, şi cititorul însuşi, indiferent de convingerile lui, constată şi acceptă.
Date fiind asemenea episoade şi secvenţe istorice de modernizare cu forţa, dinspre afară spre interior şi de sus în jos, pe calea ocupaţiei, a autoritarismului sau baremi a autorităţii (iar nu a Cetăţeanului tot mai liber şi mai responsabil), traseul poticnit al României şi reacţiile amestecate, impure, ale autohtoniştilor rezistenţi, devin explicabile. Referitor la modernizarea României, ne putem întreba: "Care modernizare?", sau: "Ce fel de modernizare?". Însă nici apelul la Tradiţia noastră nu ne va scoate din impas. Care tradiţie? Care dintre tradiţii? Cea grecizantă, cea slavonă, cea francofilă, cea jdanovistă sau cea globalistă, în curs de constituire? Va trebui, odată şi-odată, să acceptăm acest adevăr pentru mine dureros: că, aşa cum bonjuriştii au studiat la Paris, junimiştii la Viena şi Berlin, proletcultiştii la Moscova şi stângiştii de azi, la varii universităţi americane, Tradiţia noastră cu majusculă se formează şi se mulează după modelul extern în a cărui orbită intrăm pentru o anumită perioadă.
Sentimentul că totul se reia de la zero, că instituţiile trebuie reconstruite şi spaţiul nostru public, reconfigurat şi restructurat, este dat nu numai de inconstanţa, de faimoasa superficialitate românească, ci şi de orientările succesive, în afara oricărui organicism, spre diferite culturi-magnet cu care ne identificăm până la atrofierea simţului critic. O observaţie pătrunzătoare a lui Sorin Antohi e că valurile de români care muncesc în ultimii ani în Italia şi Spania pot corecta mimetismul galic, mutându-ne din fantasma aspiraţiei francofone în realitatea asemănărilor cu meridionalii: "E interesant cum se corectează astfel şi o eroare istorică: în zorii modernizării sale, România a optat pentru Franţa, pentru că Parisul şi cultura franceză aveau o forţă de iradiere colosală, iar Franţa avea un rol geopolitic decisiv la gurile Dunării. Dar noi, de fapt, temperamental şi lingvistic, societal şi comunitar, suntem mai apropiaţi de italieni. Aşadar, după un ciclu de 150 de ani de la «descoperirea Occidentului», s-ar părea că va avea câştig de cauză primul Ion Heliade-Rădulescu. (...) Văd asta acum şi în limbă: se înmulţesc italienismele. Iar cultura populară include tot mai multe influenţe italiene, de la muzică şi modă la bucătărie. Se poate spune că asistăm la o relatinizare tardivă - şi spontană" (p. 63). Să mai acceptăm (vorba lui Antohi: "statistic") că, aşa cum noi ne simţim bine în cizma italică, turcii şi arabii se simt destul de bine la Bucureşti. Cu toate aceste linii de culoare, tabloul românesc capătă o dimensiune globalistă, păstrând însă şi un specific sudic-oriental de care n-ar trebui să ne ruşinăm.
O carte substanţială şi pasionantă, această România noastră, ce se încheie exact în punctul din care ne-am putea pune pe treabă.