Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poate. Verb


Mihaela Iancu

29.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Florin e aplecat mult deasupra chiuvetei. Întinde bine detergentul pe vase, cu buretele, apoi le sprijină de margine. Braţele lui se opresc puţin mai jos de coate. Se termină brusc, surprinzător, în capete rotunjite, dar nu ascunse. Le poartă fără jenă şi fără emfază, la vedere, ca pe două braţe întregi.
- Îl speli, îi spune lui Manu care se află în spatele lui, cu o mână pe cuţit şi cu alta pe morcovul ţintuit pe tocător, şi apoi...
- Îl tai aşa, pe jumătate, zice Manu fără să întoarcă capul.
- Da, îl tai în cubuleţe.

Manu începe să toace cu grijă şi cu o lipsă de viteză flagrantă.
- Aşa, Florine?

Florin se apropie de blat cu braţele pline de clăbuc, depărtate de trunchi. Aruncă un ochi peste umărul lui Manu care rupe morcovul în bucăţi de 5-7 mm.
- Îl tai încă o dată şi apoi mic.
- Şi mai mic? Cât de mic? Aşa?

Florin nu o poate face în locul lui. El spune că e singurul lucru care nu-i iese din pricina accidentului. Nu poate să taie. Avea 12 ani când s-a întâmplat. Tocmai luase vacanţă şi plănuise să meargă în Grădina Botanică împreună cu alţi colegi. A plecat cu fratele lui mai mic, Adi şi prietenul lor, Edi. Pe drum, în dreptul unei centrale electrice s-au oprit să privească un joc de tenis. O minge a scăpat în acea direcţie, el recuperat-o şi următoarea amintire este cu el pe un pat de spital. Nu-şi mai simţea mâinile. În câteva luni a rămas fără antebraţe.

Florin Buricea are acum 24 de ani, iar din 2006 lucrează la magazinul oficial al Clubului Sportiv Dinamo. Prin '99, când a ajuns prima oară la club, nu avea nimic în comun cu fotbalul. "Urmează staţia Ştefan cel Mare, cu peronul pe partea stângă", a spus vocea care l-a împins să coboare din curiozitate. Ştia doar că aici s-ar afla o echipă de fotbal. Aşa îi spusese George, fratele lui mai mare. Pe terasa clubului a aflat că în vinerea acelei săptămâni urma să aibă loc o întâlnire a echipei cu suporterii. Era anul în care Dinamo câştigase Campionatul şi Cupa României, iar asta merita o petrecere. În acea vineri a cunoscut-o pe Daniela Miron, gestionara magazinului în care lucrează acum. Lucrurile s-au legat în timp.

El a început să ajute, Daniela a apreciat efortul lui şi acum Florin lucrează de luni până vineri, de la 10:00 la 18:00, în magazin. Uneori şi în week-end-uri, când echipa are meci acasă, pe teren propriu. Mai cu seamă atunci când partida se încheie cu o victorie pentru Dinamo. Altfel, cui îi mai arde de materiale promoţionale cu câini când suporterii sunt roşii de supărare? Magazinul e numai bun pentru un fanatic şi e conceput în aşa fel încât să-ţi poţi transforma casa şi viaţa într-o obsesie pentru echipă. E o declaraţie care poate să meargă până la extremă dacă alegi să cumperi din fiecare categorie câte un produs: tricouri, hanorace, treninguri, geci, compleuri pentru copii, tricouri de joc oficiale, fulare, şepci, eşarfe, lenjerie de pat - pentru una sau două persoane - lenjerie de damă, pantaloni de damă, pixuri, brichete, brelocuri, autocolante, cărţi despre Cornel Dinu şi Cătălin Hâldan, mingi, ceasuri, perne, căni, casete, fanioane. "Roşu" şi "Dinamo" nu par a fi niciodată de ajuns pentru cei din galerie. Nu e vorba de o colecţie. E mândrie. În magazin, Florin numără marfa, o pune pe rafturi, alege şi recomandă pentru clienţii lui, le împachetează cadourile, le pune în pungi, le notează într-un caiet studenţesc. Ştie că poate să facă de toate, cu excepţia unui singur lucru.


- Şi ceapa cum se face?, întreabă Manu.
- Tai-o pe jumătate.
- Aşa?
- Da. O mai tai o dată. Şi apoi în bucăţi.

Florin se apropie din nou de blat.
- Doar una mică, nu? Nu tai mai mult, da?
- Două.
- Ce faci, mâncare de ceapă?

Manu stă departe de tocător şi se freacă la ochi din când în când cu mâneca hainei. Florin se întoarce la treaba lui. Nu-i place deloc să spele vase, dar nu are încotro. El găteşte de cele mai multe ori în week-end, pentru toată săptămâna. Locuieşte împreună cu cei doi fraţi ai lui, într-un apartament din cartierul Militari. După ce le-a curăţat bine cu detergent, clăteşte vasele şi le lasă la uscat pe blatul din inox. Se descurcă singur şi la cumpărături şi la gătit. S-a obişnuit să nu aştepte ajutor.
- Bravo, îl laudă pe Manu.
- Sunt băiat deştept.
- Acum fă o pauză, bea un pahar de suc.
- Îmi dai voie, şefu'?

Manu e prieten vechi, coleg de liceu cu Adi, fratele mai mic al lui Florin. Iar Florin e un soi de cloşcă cu pui care strânge în jurul lui oameni. Când vremea e bună, merg pe terenul de sport al Şcolii. Nr. 117, formează trei echipe de câte patru-cinci şi joacă "10 minute" sau "2 goluri.". Asta înseamnă că vreme de 10 minute, echipa încearcă să înscrie. Dacă este egalitate, se trece la penaltiuri. Este considerată câştigătoare echipa care are două goluri avans. Astăzi plouă mărunt şi nu au reuşit să se strângă toţi. Stă acasă şi găteşte.

Deschide frigiderul şi scoate de acolo, între braţe, un ardei. Manu a luat cuţitul în mână şi aşteaptă.
- Ia zi, cum se face?
- Îl tai pe jumătate, apoi încă o dată. Ca pe morcov.

Tot el toacă şi carnea de vită în cuburi. Florin presară sare peste ele şi amestecă totul. După ce au fiert, pune câte un prosop de bucătărie pe fiecare din braţe, apucă oala şi varsă apa fiartă în chiuveta în care a lăsat deschis robinetul rece. Pune apă proaspătă peste, răstoarnă legumele tocate şi o pune din nou la fiert. Amestecă totul.

Florin ţine lingura în acelaşi fel în care ţine şi pixul - cu ambele mâini, strâns, sigur. După accident, a reluat clasa a VI-a la o şcoală specială din Voluntari, apoi a urmat un liceu economic în acelaşi cartier şi a absolvit Universitatea Româno-Americană. Nu se întreabă cum ar fi fost dacă nu ar fi avut loc acel accident, dacă nu ar fi întâlnit-o pe doamna Dana, dacă nu ar fi ajuns fan înrăit al echipei Dinamo. Viaţa lui de acum e asta şi o ia aşa cum e. Dinamo l-a primit, iar el îi întoarce recunoştinţa. Îi e foarte greu să lipsească de la vreun meci, fie că se întâmplă acasă sau în deplasare, în ţară sau în străinătate. Încearcă să ajungă la toate. Când galeria primeşte interdicţie de a intra în stadion pentru o etapă, să priveşti un meci doar în faţa televizorului e o pedeapsă crudă. El nu-şi pedepseşte echipa. Ce dacă pierde? Florin e mândru că au bătut Steaua în Ghencea şi nimic nu mai contează, chiar dacă au luat bătaie în Mediaş. O bătălie câştigată cu Steaua potoleşte orgoliul multă vreme. După înfrângeri, pune capul în pământ, intră în magazin şi povesteşte doamnei Dana. Apoi, o vreme, nu mai iese din casă. În Militari sunt mulţi stelişti - vecini, prieteni, până şi administratorul de bloc. Ştie că după un meci pierdut cu Steaua, o să-l audă iar, zeflemitor:
- E echipă mare Dinamo!

De aceea victoriile în Ghencea anunţă vremea unei dulci revanşe. Momentul în care poate să ţină iarăşi capul drept şi să răspundă în loc de salut:
- E o echipă mare Dinamo, da.

Bucătăria se umple de aburi calzi. Roşii fierb în clocot. Florin scoate un ou din frigider cu gura, pe altul îl ţine în mâini. Le crapă pe rând cu dinţii şi alege cojile. Zdrobeşte fideaua cu capetele braţelor ca doi pumni mici, aruncă şi pătrunjelul tocat de Manu şi ciorba-i gata. Dă perdeaua la o parte şi priveşte afară. Plouă încă. Ce bine ar fi prins un meci de fotbal acum! Dar poate merge la biliard mai târziu. Pentru Manu, asta înseamnă o înfrângere garantată. În definitiv, tot ce nu poate Florin e să taie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer