Ce se aude

Dintr-o boxă aşezată sub burta unui pian negru, curge molcom jazz-ul. Peste el:

- Gata, ăsta e un trandafir.
- Alb cu maro este maro închis?
- E deschis, cel mult.
- Fabi, vino să vezi un copac superb.
- Bravo, dar acum fă-i frunze, crengi, flori.
- A fost copacul de bomboane, că zâna l-a făcut Copacul Bonbon. E frumos cum am făcut?
- Eu am doi cărbuni.
- Aici mai încape o tufă. Pot să fac de fapt şi copaci.
- Trebuie să faceţi o gradină vrăjită, deci pot să fie orice fel de copaci, orice fel de plante.
- Eu o să fac copacul Bonbon. Îi dau numele Bonbon.
- Trebuia să fie zână, nu monstru.
- E frumoasă?
- E frumoasă, dar fă-i şi corpul. Bun, ai aripile, ai capul.
- Fabi, mă ajuţi să-i fac corpul, că nu mă pricep.
- Vreau să fac un pitic, prietenul zânei.
- Eu am făcut drumul pe care merg zânele.
- La mine zici că e grădina botanică.
- Pasteeeel.
- Păi, pastel, că o să şi colorăm. Cu cărbunele desenăm şi cu pastelul colorăm.
- Fabi, uite ce frumos a ieşit. Dar mă ajuţi să fac o stropitoare?
- Poţi să-i faci altceva în mână. O greblă, de exemplu. Poate făcea curat în grădină. De ce trebuie să faci neapărat în stropitoare?
- Unde-mi este guma?
- Ha, plante carnivore.
- Sunt frumoase, dar de ce vrei să fie carnivore? Vrei să mănânce zânele?
- Măi, Vlad, esti pus pe fapte rele.
- Pastel de culoarea pielii.
- Fabi! Fabi!
- Nu mai ţipa.
- Uită-te la ea. A făcut cu maro.
- E cea mai mică dintre voi.
- Şi eu am colorat puţin cu maro.
- Ştiţi care e regula. Faceţi schimb de culori.
- E bine cum am făcut picioarele?
- Două linii la picior, da? Una în faţă, una în spate.
- Pictăm?
- O să şi pictăm.
- Păi când?
- Uite, data viitoare.
- Daaaa.
- Cine mi-a furat verdele?
- Măi, Silviu, ce desen! Zici că eşti artist. Ştie să deseneze foarte bine.
- Eu mai fac şi-o ciupercă.
- Uite cum mi-a ieşit. Cine vrea să vadă?
- Am făcut singură că sunt fată mare.
- Fabi, vino un pic să-ţi arăt ceva. Îţi place?
- Îmi place, dar ar trebui să te apuci să colorezi că nu vei mai avea timp. Antonia, nu ne urcăm pe masă. Teo, jos. Antonia, jos.
- Sunt supărată.
- Fabi, cum mi-a ieşit?
- Eu am doi bebeluşi pitici.
- Oh, sunt adorabili.
- Nu mai vorbi, desenează.
- Toţi băieţii sunt prietenii mei.
- Şi ce-mi pasă mie?
- Şi toate fetele.
- Clopoţelul ce culoare e?
- Maria, fă fondul. Colorăm mai întâi suprafeţele mari.
- Albastru cu roz iese mov?
- Nu te dor urechile de atâta vorbit?
- Pe mine nu mă cheamă Leti, mă cheamă Letiţia.
- Leti, te cheamă Letiţia?
- Eu mă uit la un film. Se numeşte Oameni în negru.
- Mie îmi place Războiul clonelor.
- Eu am caseta.
- Auriule! Argintiule!
- Tu înveţi germana? Hai, vorbeşte, să te văd.
- Hello!
- Asta e în engleză.
- Eu spun, shut up.
- Eu spun hurry up. Grăbeşte-te.
- Finger.
- Finger înseamnă deget.
- Eu ştiu tot alfabetul în engleză până la z.
- Ea este Hannah Montana.
- Anna Montana?
- Hannah Montana, nu Anna Montana.
- Zâna rock'n'roll.
- Nu există decât cântăreţi rock'n'roll.
- Ce culoare e aia?
- Teo, mă supăr pe tine rău. Şi pe Ioana la fel.
- Uite, eu am făcut ditamai trandafirul.
- M-ai supărat. Nu mai sunt prietena ta. Eşti o fată care nu dă culorile care le trebuie copiilor.
- Îţi dau albastrul, dar după ce termin.
- Şi tu eşti obosită? Şi eu sunt obosită.
- Tu câţi ani ai?
- 7.
- Maimuţă cu părul creţ.
- Uite-o pe Hannah.

E ca şi cum copiii ar fi renunţat să se uite la desenele animate fără dialoguri, din care a rămas doar jazz-ul pe post de coloană sonoră. În Galeriile Basil, vocea lui Fabi se aude dintr-un colţ în altul al încăperii. Trece ca o umbră. Nu are ecou. E firavă, puţină şi poartă ascuns un zâmbet minuscul în colţurile buzelor. "Fabi" e cel mai strigat nume din încăpere la cursul de desen. Fabiana Dima e chemată pe post de şantaj sau de avocat într-o seară de vineri. Unsprezece copii stau aşezaţi pe scăunele cu spătar, pictate în flori mici, fără cozi, în jurul unei mese din lemn masiv acoperit de pastel şi pătat în culori ca într-un soi de curcubeu zdrobit. În casă, sunt laolaltă grinzi din lemn, cărămizi, picturi şi fotografii pe pereţi, pălării interbelice, şevalete, vase de ceramică, pensule, boluri cu castane, ferestre căptuşite cu ţesătură din cânepă brodată cu stele. O parte din ei desenează cu gurile întredeschise, alţii poartă halate colorate care foşnesc în mişcare şi le protejează mânecile hainelor împotriva petelor de culoare. Câţiva stau cu trunchiul pe jumătate aplecat peste masă sau cu capul aşezat peste braţe. Sub palme mici, întinse, ţin colile din ce în ce mai puţin albe. Cu fiecare culoare, degetele lor devin tot mai prăfuite şi mai murdare. Imaginea dispare.

- Mai avem un sfert de oră.
- Ce mult.
- Ce mult, dar tu eşti cea mai în urmă, Teo.
- Chiar aşa. Nu poţi s-o faci nici până la noapte. Fabi, ce culoare e clopoţelul?
- Albastru.
- Eu ştiu Hannah Montana.
- Eu ştiu Banana Montana. Baclavaua Montana.
- Terminăm şi noi fondul ăla?
- Oau, culoarea pielii.
- Lasă-mă.
- Îmi place să mângâi.
- Păi da, dar nu aşa.
- Vedeto!
- Haide, lasă-l în pace. Pleacă.
- Dar eu sunt poliţist.
- Ţaca-ţaca-ţaca. Numai aşa faci.
- Lasă-mă.
- Aşa eşti tu. Ţaca-ţaca din gură.
- Dacă nu mă lăsaţi, mă supăr rău de tot...