- Se constată următorul lucru, rupe Marcus tăcerea. La generaţia dumneavoastră şi a celor apropiate e un interes foarte slab pentru trecutul imediat. Am încercat să-mi refac biografia. Eu m-am născut la doar câţiva ani după primul război mondial. A trebuit să ajung la o vârstă de după 10 ani ca să încep să mă dumiresc pe ce lume trăiesc. Când m-am dumirit, erau semne care pregăteau cel de-al doilea război mondial. M-am gândit: oare părinţii mei, şcoala pe care am făcut-o atunci, mi-au spus ceva esenţial despre primul război mondial? Nu. Ceea ce învăţam la istorie se referea, cu precădere, la perioade vechi - Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare. Când ajungeam la secolul XX se termina materia. Rămânea aproape descoperită exact perioada trăită de părinţii şi de bunicii mei. Nici părinţii mei nu au vorbit niciodată despre asta, dar nici eu nu am întrebat. Abia după experienţa celui de-al doilea război mondial am început să mă dumiresc şi să mă întreb de ce nu am căpătat eu, la timp, contextul temporal în care trăiesc.
Este o nouă întâlnire din seria celor începute în această primăvară de Casa Spandugino, condusă de Lavinia Spandonide. Mentoratul a devenit pentru ea aproape o obsesie. A stat de vorbă cu mulţi elevi şi a înţeles că profesorul ar trebui să fie astăzi ceea ce este tot mai rar: un părinte spiritual, un îndrumător şi un prieten pentru orice copil. A ales câţiva elevi din Colegiile Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr şi George Coşbuc şi le-a oferit şansa de a discuta deschis cu oameni care nu invocă ceea ce au învăţat ca pe un reproş la adresa celor mai puţin ştiutori.
- Gândiţi-vă la Jean Piaget, continuă Marcus, marele psiholog al secolului trecut. El spune clar că vârsta de maximă influenţă în formarea noastră este perioada 5-9 ani. Dar exact copilul de această vârstă nu e capabil să înţeleagă că el se află la vârsta cea mai puternică sub aspectul formativ. De cele mai multe ori nici părinţii nu acţionează în funcţie de asta.
- Am impresia că problema nu e atât a tinerilor cât a părinţilor, continuă din celălalt colţ al mesei Alexandru Popescu Prahovara.
- E un cerc vicios. Dacă noi am fost formaţi într-un fel, reproducem modelul. Vreau să aud părerea voastră, spune Marcus privind către elevi. Consideraţi că problema de care vă vorbim e reală, v-aţi întâlnit cu ea?
Adrian nu lasă se strecoare nici un moment de tăcere:
- Da, mereu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu istoria postdecembristă, dar niciodată nu am avut ocazia să aflu.
- Eu cred că şcoala nu ne învaţă aceste elemente de trecut recent pentru că nu s-au dezvăluit cu totul toate detaliile. Nu ne pot fi prezentate în amănunt. Şi când spune asta Alin ia o faţă foarte serioasă.
- Nu e nevoie de amănunt aici, crede Marcus, ci de aspecte esenţiale.
Lasă tăcerea să se aşeze peste cuvinte preţ de câteva secunde. Apoi continuă:
- Dar în familie ce perspectivă aţi aflat din partea părinţilor şi a bunicilor în legătură cu această perioadă? Există diverse moduri de a privi perioada comunistă. Unii spun "E, ce să-i faci, aşa au fost vremurile, bine că a trecut".
- E un mod greşit, spune Alin.
- Comunismul a fost privit atunci ca o entitate politică, raportată la un fundal economic. Noi nu putem vorbi despre comunism acum, ca despre acest pahar, şi Zeletin ridică bucata de sticlă din faţa lui, pentru că el nu s-a terminat. El se dezvoltă îngrijorător în comunismul psihologic.
Ochii lui se deschid lacom sub lentilele mari.
- Unii pot să jure că nu sunt comunişti, dar se comportă ca nişte comunişti: fuga de extreme, plasarea în zona mediei aritmetice, fuga de responsabilitate, trăirea dublă, când ai grijă să nu spui lucrurilor pe nume sunt semne ale bolii.
Cuvintele capătă rotunjime şi apăsare:
- Suntem în plină perioadă a acestui comunism. Cea mai malignă.
- Spuneţi-ne, se întoarce Marcus către elevi, în ce măsură, în familia dumneavoastră, aţi aflat lucruri mai semnificative?
- Eu am aflat destul de multe, răspunde Şerban. Şi am început să-i întreb eu pe la 10-11 ani. Mulţi de vârsta mea se comportă ca şi cum nu ar fi existat acea perioadă sau ca şi cum au uitat de ea şi nu apreciază ce posibilităţi avem acum. E o tendinţă tot mai răspândită. E o suficienţă dusă la extrem. Şi părinţii au ajuns să se preocupe doar de acel 9 sau 10 din catalog şi să nu se mai gândească la altceva. Vorbeam anul trecut cu o colegă, când făceam nişte noţiuni vagi de economie. Ea spunea "De ce trebuie să învăţăm noi economie, că eu mă descurc foarte bine şi fără?". I-am răspuns "Nu vrei să ştii ce e acela un profit net şi unul brut, te uiţi la televizor şi nu înţelegi ce vezi." "Dar poţi să susţii o conversaţie şi fără cultură generală", spunea. Mie mi-au povestit părinţii mei cum se proceda pe vremea lor. Dacă veneai acasă cu o notă proastă, nu se spunea "Ce ţi-a făcut profesorul?", se spunea "Ce-ai făcut tu de ai luat nota asta. Dacă învăţai perfect, trebuia să iei 10." Acum vine copilul acasă "Mamă, am luat 7 că are proful are ceva cu mine." "Nu-i nimic, ne ducem, facem scandal la şcoală." Cam la asta se reduce totul.
- Ce spuneţi acum e pe muchie de cuţit, pentru că lucrurile mărunte de genul asta îi fac pe unii să spună "Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", îl testează Marcus.
- Nu cred că e aşa. Mie mi se pare că s-au pierdut câteva valori din cele care au fost. Am ajuns să ne luăm după americani în privinţa felului de a mânca, de a ne îmbrăca, de a ne uita la TV şi s-a pierdut ideea de a învăţa.
- Dumneavoastră credeţi că asta e o caracteristică generală a culturii americane? Asta e o latură comercială a ei care a căpătat o difuzare mai mare.
Tonul lui Marcus nu are nicio urmă de acuzare sau aroganţă în el. Continuă:
- Dar la asta se reduce? Ca şi cum asta ar fi ceva generic pentru cultura americană. De ce cele mai multe Premii Nobel sunt câştigate de către foşti elevi ai universităţilor americane?
Alexandru Popescu Prohovaru stă cu trunchiul întors spre restul invitaţilor. Este uşor încruntat.
- Pentru că SUA are contribuţia culturală cea mai puternică azi. Asta e, concluzionează Marcus fără fatalism.
- Mutaţi discuţia la extreme, la elite, intervine rapid Popescu.
Marcus continuă să explice cu aceeaşi pauză între cuvinte, de parcă punctul s-ar dilua în aer, iar sunetele ar curge într-o curbă fără căpătâi:
- Există această tendinţă la noi. Se spune că Europa e adevărata cultură. America înseamnă guma de mestecat, Coca Cola - asta e o caricatură.
- Mie mi se pare că trebuie să avem o viziune mult mai balansată, conchide Popescu Prahovara.
Cei patru elevi mută perechile de ochi de la unul la altul. Mimica lor nu lasă loc de interpretare. Au dorinţa de a şti cum s-ar putea sfârşi această polemică.
- Tocmai, dar la noi multă lume încearcă să spună că America este cultural inferioară Europei. SUA sunt o prelungire a Europei. Nu are niciun rost să le opunem una alteia.
Şi armele au fost abandonate:
- Dar acum vorbeam de comunism şi de imaginea pe care aţi căpătat-o de la bunicii şi părinţii dumneavoastră.
Elevii se trezesc din poziţia de spectatori, direct în scenă.
- Aţi căpătat o imagine mai nuanţată sau una în alb şi negru?, îi întreabă Marcus.
- Una în alb şi negru. Eu am auzit numai lucruri de rău de la părinţii mei.
Marcus se întoarce în stânga, spre Zeletin, şi-l întreabă dornic de răspuns:
- De ce tinerii de azi au un interes foarte slab şi pentru trecutul apropiat, şi pentru cel mai puţin apropiat?
- Poate veni şi dintr-o silă a părinţilor de a discuta despre acea perioadă şi despre probleme dezagreabile. Vorbeaţi de memorizare şi învăţătură. Gândind puţin etimologic e foarte interesant.
Priveşte spre elevi cu ochii mari, sprâncenele ridicate şi zâmbet şiret, dornic de joacă şi provocări:
- Cum intuiţi? Etimologic, de unde vine cuvântul "a învăţa"? Să fie de origine latină, greacă, slavă? Ce vă spune simţul?
- Nu din latină oricum, răspunde Adrian convins că nu dă greş.
- E latină, îl asigură Zeletin.
- Am greşit, spune Adrian, iar zâmbetul lui alb şi larg dublat de o privire în pământ face greu de instalat orice reproş.
- N-ai greşit deloc.
Zeletin vorbeşte plin de încredere. Vocea lui e reconfortantă, blândă, moale. Uşor stinsă în capete de frază. Din toată frângerea asta în capete îşi trage însă o putere de expresie fantastică. Muşchii feţei sunt într-o permanentă mişcare, trăiesc cuvintele, le închid în riduri fine pe frunte sau le lasă libere în descreţiri. Ca acum:
- Învăţământul e legat de plăcere. Invitiare, a introduce în plăcere. În cazul acesta, cine îmi găseşte mie plăcerile, cine mi le organizează, cine mi le orchestrează? Mie, copil? Profesorul are bagheta în mână, el face să îmi descopăr singur plăcerile. O înclinare naturală trebuie cultivată.
Marcus nu putea găsi un moment mai potrivit ca să lanseze o nouă tatonare:
- Fără plăcere nu se poate învăţa nimic serios. Dar eu acum am să pun o întrebare practică. Exact acum 100 de ani, primul deceniu al secolului trecut a rămas în istorie ca una din perioadele relativ liniştite ale istoriei româneşti. Au urmat de fapt cele mai inimaginabile cataclisme umane: nazismul şi comunismul. Nu vă gândiţi că poate, dacă noi nu tragem toate învăţămintele din secolul XX, riscăm să trăim tragedii similare în secolul în care trăim. Iată ceva ce vă dă o motivaţie imediată. Nici cei ce au trăit la 1900 şi ceva nu ştiau ce îi aşteaptă. Dacă nu înveţi din istorie, rişti să se repete. Psihologia tânărului este că viaţa începe cu generaţia lui. Trecutul e o poveste. Ori că e Harap Alb de Ion Creangă sau relatarea celui de-al doilea război mondial, totul intră în sacul ficţiunii.
Alexandru Popescu Prahovara îi încearcă:
- Aveţi conştiinţa acestui trecut?
Alin o spune limpede:
- Noi nu realizăm privilegiul.
Se întoarce spre Adrian:
- Tu te gândeşti, când citeşti ziarul că uite, înainte, orice text publicat era trecut prin foarte multe filtre?
- Nu.
- Nici eu, se alătură şi Şerban.
- Înţelegi că viaţa este un dar în măsura în care ai trecut prin primejdii, când a trebuit să faci faţă unor provocări şi temerii că nu mai supravieţuieşti, spune Marcus. Un tânăr care a avut totul la dispoziţie, înţelege greu asta. Există în fizică structurile disipative ale lui Prigogine. Acolo se spune că un sistem dobândeşte o capacitate superioară în măsura în care trebuie să facă faţă unor forţe adverse. Abia atunci "viaţa este un dar" nu mai este doar un slogan.
(va urma)