Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De veghe (II)


Mihaela Iancu

19.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Unii cunosc un soi de viermuială continuă, se simt bine în neastâmpăr, se pârjolesc în îndoială şi abandonează doar pentru o iubire şi mai mare. "Călduţ" pare un cuvânt la adăpostul căruia ei nu găsesc nici siguranţă, nici linişte. Au nevoie să ardă înăuntru. Sunt întruchiparea atât de calmă a perfectului echilibru ros din temelii. Combustia se petrece pe muteşte aproape, nimeni nu pare a bănui când se pregăteşte să erupă. Dar când prinde curaj, când se articulează, noi tăcem şi credem din nou în bine.

- I-aş da acum cuvântul domnului Zeletin, spune doamna Spandonide dornică să readucă discuţia spre zone fierbinţi. Povestiţi-ne de pasiunile dumneavoastră.
- Am să-l introduc eu pe profesorul Zeletin, spune Marcus. Am să vorbesc despre una dintre pasiunile sale care mi se pare de anvergură. Aţi auzit de Charles Baudelaire, le spune elevilor. El are o singură carte de poezii: Les fleures du mal / Florile răului şi cartea aceasta a marcat întreaga istorie a poeziei. Şi Ion Barbu, şi Tudor Arghezi şi-au încercat puterile în a-l traduce. Fiecare a tradus câteva. Îl aveţi în faţă pe singurul român care a avut curajul să încerce să traducă toată poeziile lui, lucru care i-a ocupat patru decenii. Asta înseamnă o pasiune. Eu am degustat cartea sa cu plăcere pentru că şi eu am încercat în tinereţe să traduc unele poezii. Am realizat dificultatea întreprinderii şi plăcerea ei.

Obrajii lui Zeletin se îmbujorează uşor. Stă cu mâinile cuminţi pe masă şi musteşte în zâmbet. Tentaţia de a începe e mare. Cum ar putea-o stăpâni?
- Ar însemna să vorbesc despre mine şi sunt intoxicat de mine. Să vorbesc despre pasiunile mele înseamnă să vorbesc despre o permanentă trădare. Am avut pasiuni, le-am consumat şi am trecut la altele. Pe Baudelaire l-am trădat, de pildă, cu Michelangello.

Cuvintele lui Zeletin curg rotindu-se, într-o dicţie perfectă. Fiecare cuvânt respiră, se aude plin. Zeletin dă fiecăruia dintre ele densitate, nu le grăbeşte, le împănează cu accent şi eleganţă.
- Pasiunea implică o anumită fixitate. Când m-am împlântat în ceva am simţit nevoia să mă duc în altă parte. Să trădez locul în care m-am plântat cu o nouă plântare. Toată viaţa mea e ca un teren împrospătat de cârtiţe, afânat, unde ar creşte foarte bine florile.

Mereu m-am aflat în intersecţia pasiunilor. Problema e că am făcut medicină, am făcut şi literatură. De mic m-a interesat medicina la modul fascinaţiei. Cu literatura, prima plăcere a fost cu cea populară, care e de o adâncime de necrezut. Şi acum, la 75 de ani, când mai am perioade de insomnii, pot să vă spun la ce am reflectat. O să vă mire. Poezia populară e un tezaur de frumuseţi, de inventivitate, de adâncime a gândirii. Cineva, în SUA, m-a rugat să învăţ o fetiţă ceva românesc, un cântec. A fost un prilej de a adânci această poezie care poartă în ea diminutive, ai zice inutile. Am dat peste una dintre cele mai puternice metafore din literatura universală. "Paşte calul lui Gheorghiţă / Priponit de-o garofiţă". Calul priponit de-o garofiţă. Este extraordinar! Cu câtă lejeritate am trece peste acest lucru. "Garofiţa s-a uscat / Calul lui Gheorghe a scăpat / Aleargă, Gheorghe, aleargă / C-a scăpat calul la iarbă." Disperarea ţăranului care avea o bucăţică pe care o păstrează pentru fânul din iarnă.

Tonul capătă dintr-o dată o blândeţe adâncă:
- "Şi nu poţi s-ajungi pe seară la mândruţa bălăioară / Şi s-a dus pe vale-n jos / Şi-a rămas Gheorge pe jos". Aici vroiam să ajung.

Toţi cei de la masă îl privesc zâmbind.
- Zic, ce lipsă de inspiraţie să foloseşti aceeaşi parte morfologică. Stai un pic. Şi ce revelaţie am? Că sunt părţi morfologice deosebite: adverb de loc şi de mod. În monotonie, a introdus o variaţie. Poezia răspunde eternei nevoi a sufletului omenesc de monotonie şi surpriză.

Tăcere.
- Prima mea pasiune literară a fost Mihail Sadoveanu. Uneori mă şi tem să spun asta fiindcă par, fie pedant, fie omul raznei. La liceu s-a întâmplat asta. Şi când spun pasiune, zice Zeletin grav, vă rog să înţelegeţi pasiune. Am făcut rost atunci, foarte greu, de absolut toate romanele de Sadoveanu. Am în casa bătrânească din Moldova, Baltagul în 8 ediţii. Era pasiune, patimă morbidă deja. El a scris 137 de volume. Se apropie Eftimiu de el.
- Care are peste 1000 de sonete, intervine ghiduş Marcus.
- Dar şi când a nimerit-o, domnule Academician. În anii aceia, Sadoveanu făcuse aderenţă cu Partidul Comunist, nu-mi dădeam seama perfect. Şi totuşi iubirea pentru el prevala. Şi mi-am făcut dosare în care tăiam din Scânteia tot, despre el.

Din clasa a doua l-am lăsat pe Sadoveanu pentru Panait Istrati. Apoi a venit altă pasiune - citiţi trădare - pasiunea pentru Liviu Rebreanu. S-a stins pasiunea pentru Rebreanu aproape complet. Mă şi mir cum de m-a pasionat. Probabil era o curiozitate, de amor propriu, nu ştiu ce-a fost. Îl percep cât e de mare, de aici până aici - şi taie un crâmpei de aţă imaginară - dar nu vibrez. Marea iubire a rămas Sadoveanu.

Aş putea să scriu o cărţulie despre traducerea Baudelaire fiindcă mi-a luat atâţia ani. Am început ca elev, în 1952, când eram în ultimul an de liceu. Am ajuns la Albatros şi am simţit nevoia să stau cu ea, încheie Zeletin.

Sunt momente în care, de nicăieri, cad pretexte pentru a vorbi despre noi în mulţimea de vorbe a altora. Sunt supapele perfecte pentru mărturisiri discrete după care, altfel, ar fi greu de săpat. Poate dureros. Poate şi obositor. Ne spunem istoria uneori la adăpostul unor poveşti universale în care ne simţim mai puţini singuri. Marcus se prinde de-o aripă şi porneşte:
- Souvent...
Zeletin i se alătură:
-...pour s'amuser, les hommes d'équipage,
Apoi împreună:
- Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers, / Qui suivent, indolents compagnons de voyage, / Le navire glissant sur les gouffres amers.

Zeletin nu mai poate fi oprit. Marcus îi ţine isonul. Se întrec, se unesc, se amplifică. Adrian, Şerban, Alin şi Ştefan sunt încântaţi.
- A peine les ont-ils déposés sur les planches, / Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux, / Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches / Comme des avirons traîner à côté d'eux.

Vocea lui Zeletin se stinge uşor, iar peste ea se înalţă vie cea a lui Marcus:
- Să ştiţi că această metaforă a albatrosului baudelairian are o vitalitate extraordinară, le spune elevilor. Situaţii de viaţă sunt de tipul acestui albatros. Care este ideea? Albatrosul care este atât de elegant şi de puternic în zbor, pe pământ devine strângaci şi dizgraţios. Cu alte cuvinte, dacă îl scoţi pe creator din mediul lui natural, de creaţie, rişti să strici spectacolul.
- Să o spunem pe franţuzeşte, îl roagă Zeletin: Le Poète est semblable au prince des nuées / Qui hante la tempête et se rit de l'archer; / Exilé sur le sol au milieu des huées, / Ses ailes de géant...
-... l'empêchent de marcher.

Nu mai e vreme pentru tăcere. Nu acum, când răzbate trecutul.
- Vedeţi? Aripi de uriaş, care în zbor îşi dezvăluie întreaga măreţie, pe pământ devin o cârjă.
Se întoarce spre Zeletin:
- Metafora e formidabilă.
Adrian e curios:
- Care vă e pasiunea de acum?
- Care e acum? Pe care dintre ele s-o spun?
Zeletin cade la îndoială.
- Când ai o anumită vârstă, te apasă timpul care trece cu o viteză fantastică şi nu ştii cum să le aranjezi ca să te mai debarasezi. Dar esenţial este să deosebeşti principalul de secundar. La mine a ajuns dramatică treaba aceasta. Calitatea asta pe care am avut-o toată viaţa s-a acutizat la modul dramatic.

Marcus pare că a planat deasupra unei plaje pustii. În Albatros e ascuns un secret mărturisit, da, dar poate neînţeles încă până la capăt: singurătatea lui. Când a citit prima oară acest poem, a avut o bucurie imensă. A te regăsi în altul e un refugiu, e confortul de a nu trăi doar tu drama, deznădejdea, îndoiala. În octombrie 1957, pe când era lector la Facultatea de Matematică de la Universitatea Bucureşti şi stătea cu chirie într-un apartament cu trei camere - din care doar una îi aparţinea, fără acces la dependinţe - într-o locuinţă aflată pe strada Ioan Slavici, nr. 4, Marcus nota în jurnalul său: "Cea mai tristă zi din săptămână e Dumineca. Vecinii consideră că în această zi pot să pună radioul mai tare şi nu mai poţi rămâne acasă; La Casa Universitarilor, I.S.E.P.-iştii (Institultul de Ştiinţe Economice şi Planificare, actualul A.S.E.) juisează la radio-magazin şi te scot din sărite cu tâmpeniile lor; biblioteca Academiei e după-amiază închisă. Nu-ţi mai rămâne nici-un loc de scăpare şi-ţi consumi, cu deosebită acuitate, deprimarea."

Solomon Marcus este evreul căruia i s-a sădit frica în sân la începutul deceniului patru al secolului trecut, care a supravieţuit nazismului cu promisiunea făcută sieşi de a nu uita că viaţa este un dar de care nu are dreptul să-şi bată joc. Apoi a fost zvârlit în comunism după un 23 August care acum poate părea începutul unui coşmar, atunci putea fi o speranţă spre libertate. Marcus este fostul student care folosea, la nevoie, ca locuri de studiu, cavourile dintr-un cimitir de pe lângă căminul Matei Voievod şi parcuri precum Carol sau Cişmigiu. Nu putea învăţa în cămin pentru că era un vacarm permanent. În aceeaşi perioadă dădea meditaţii ca să se poată întreţine şi să poată ajuta la întreţinerea părinţilor săi. În anii '50 şi '60 folosea mai ales saloanele de sus ale Casei Universitarilor, sala de lectură a Bibliotecii Facultăţii de Matematică, incinta Catedrei. În aceste condiţii a scris majoritatea cărţilor şi articolelor apărute până în anul 1972, din lungul său CV. Solomon Marcus spune astăzi cu luciditate:"Sunt fericit!". Nici un preţ nu a fost prea mare. Era în joc o carte pe care nu a lăsat-o niciodată din mână: pasiunea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer