Tablou cu ceşti şi catarg

Văzuse tabloul de cum intrase în casă, atras de luminile stranii - o corabie cu catargul iluminat de fulger, cu un bord afundat în talazuri - el se afla pe punte,
se pregătea să sară în valuri întrebându-se cât de rece e apa,
ea se opri foarte aproape de el, ţinând o tavă cu ceşti
în spaţiul îngust dintre perete şi scaun, acoperind puţin tabloul,
privirea lui se opri la ceşti, nu o privise niciodată în ochi, evitase mereu,
acum vedea pupilele ei dilatate, ca şi cum ar fi fost lichide şi ar fi curs în două orbite de porţelan alb, refăcându-se acolo, reluându-şi claritatea lor neagră,
un fir argintiu prelins de pe catargul iluminat de fulger înconjura rotundurile negre,
în ele
vedea iubirea ca o spaimă de adâncuri,
desigur că şi ei îi plăcea să-şi imagineze că se afla pe corabia acoperită de valuri,
altfel ce rost ar fi avut tabloul acela - era ceva nou, venise mereu în vizită în casa aceea,
ea îi mai adusese de atâtea ori câte ceva de băut, în acelaşi fel,
dar numai acum când ceştile erau aşezate sub catarg vedea în ele nişte adâncuri rotunde încărcate de cuvinte,
numai acum pupilele ei dilatate astfel îi spuneau răspicat: înţelege! înţelege! înţelege!