Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai frumoasă zi (3)


Violeta Ion

18.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îndrăzniţi, eu am biruit lumea! şopteşte Tanti cu ochii la Iisus, e
seară şi candela pîlpîie stins. Pereţii sînt goi, podeaua plină de vase,
zugrăveala e în toi de o lună de zile. Tanti se îndreaptă de şale şi îşi toarnă
un pahar cu vin,
e mulţumită, astăzi a făcut ceva bani la piaţă,
la iarnă o să fie mai greu, la iarnă
o să fie mai greu, la iarnă.
Candela aprinsă, privirea peste fereastră,
igrasia cu un joc de umbre într-un colţ de la
flacără,
şalul pe umeri, privirea pe fereastră.
Privirea pe fereastră.

Şi Tanti şi mătuşa şi mama iubesc animalele.
Mama spune:nu ştiu dacă le iubesc, dar mi-e milă de ele.
Mătuşa are totuşi un obicei ciudat:pentru oameni are prea puţine vorbe bune.
Şi e normal aşa, pentru că ei au două mîini şi două picioare, un creier
pe care pot să-l folosească. Ce-au făcut toată viaţa?
Îţi rup picioarele, auzi? Îţi rup picioarele dacă le dai ceva.
Dar eu tot îi dau ceva unuia care cară o cruce mare după el. Ăsta chiar
munceşte. Aşa o muncă trebuie răsplătită. În plus, seamănă mult cu noi, toate
femeile din familia noastră cară cîte o cruce, chiar dacă nu se vede.
Mătuşa o pomeneşte toată ziua iar uneori de atîta rău ce iese din ea,
se întoarce şi-o bate peste gură. Mama e o aristocrată, crucea ei este discretă
şi învăluită în parfum de gladiole. Ea nu are voie să rupă rîndurile. Şi e normal aşa,
căci ea este bărbatul în casă. Trena rochiei ei de mireasă mai şerpuieşte şi acum
pe cărările din Ardeal. Voalul ei mai poate fi văzut şi acum într-o pădure din
Vima Mică. Brîul şi cureaua lată şi le-a tras repede pe ea la Bucureşti.
Şi ghetele soldăţeşti cu talpa lată.

Dacă vrei să ajungi în rai mai repede, trebuie
să te duci în Vima Mică. Acolo şerpuieşte un rîu
chiar în prispa casei. În spatele casei sînt meri şi cîteva cruci risipite.
Acolo s-au îngropat unii pe alţii ca să nu se piardă de rude. N-ai
vezi legături de rudenie ca în familia noastră. Mătuşa bea o gură de vin
şi bate cu pumnul în masă. E normal, şi ea e bărbatul în casă deşi religia
ei i-ar interzice. Mama nu are o religie anume. Cînd mergem la biserică
de Paşte, ruptă de muncă, aprinde o lumînare şi murmură.
Faţa ei se luminează, e o lumină atît de pură! Credinţa ei mă înfricoşează
şi mă ia cu ameţeală. E ceva ce eu nu o să am niciodată.

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni
palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave
răsucite a ploaie şi linişte.
Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.
Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,
din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă
din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi
toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care
ţîşneşte sînge gros, bun
ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul
cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.
După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire
se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus
de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş
se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei
bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros
şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.
Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.
N-am aflat niciodată ce caută.

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam
în spatele geamului oameni lungi
oameni prietenoşi
unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra
îşi agită mîinile în gol.
Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi
o să coboare de acolo.
Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută
şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine
se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.
În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă
şi în fiecare noapte văd o femeie care trage
un leş în sus pe scări pînă în creier.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer