Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Nu dorim să facem filme care să placă la toată lumea


Miruna Vasilescu, un interviu cu Radu Muntean, Alexandru Baciu

13.11.2009
Dilema Veche, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Regizorul Radu Muntean (n. 1971, Bucureşti) şi scenaristul Alexandru Baciu (n. 1977, Bucureşti) au lucrat împreună la filmele Hîrtia va fi albastră (2006) şi Boogie (2008), film pentru care, la Festivalul Internaţional de Film de la Hampton (New York) de anul trecut, au împărţit cu Răzvan Rădulescu premiul pentru cel mai bun scenariu.

Miruna Vasilescu: Amîndoi aţi terminat Regia, cum aţi ajuns acolo?
Alexandru Baciu: De mic îmi doream (Rîde). Glumesc. Cred că am fost pur şi simplu preocupat de film de la un punct încolo. Mi s-a părut un pas firesc. Vedeam filme pe pîine, dar n-aş putea să spun că aveam o cultură foarte mare. Asta se formează în timp şi cred că e un proces care nu se încheie niciodată. Doar că m-a interesat asta la un moment dat şi a fost mai degrabă o chestie de "de ce nu". Am intrat destul de tînăr. La 18 ani. Nu cred că sînt mulţi care la vîrsta asta să ştie exact ce vor să facă în viaţă. Am fost destul de dezamăgit de facultate. Aşa că după ce am terminat-o, m-am înscris şi la Comunicare. La Litere. Şi în primul an, m-am angajat la CSVD (Ce se vede, un săptămînal scos Media Pro) şi acolo am fost coleg cu Răzvan Rădulescu. L-am cunoscut cu puţin timp înainte să debuteze ca scenarist cu Marfa şi banii. Cred că era chiar anul în care a apărut filmul. Ştiu că am fost cu el să îl văd în avanpremieră. Am continuat legătura şi după facultate. Am avut întîi un business împreună şi, în timp, relaţia noastră s-a legat, în mare parte prin pasiunea noastră pentru film.
Radu Muntean: Aşa ne-am şi cunoscut, prin Răzvan, cu care eu mă ştiam mai demult, de cînd lucrasem împreună la o firmă de scenarii care ţinea de Media Pro. Eram mai mult colaboratori amîndoi. Am vrut să scriu un scenariu cu el, iar Răzvan mi-a propus să scriem în trei, şi cu Alex.
A.B.: Ei sînt cumva "naşii" mei ca scenarist. Răzvan, în primul rînd, şi Radu, că a acceptat. Nu vreau să ştiu ce-a fost în mintea lui cînd i-a propus Rădulescu să scriem în trei. (Rîde)
R.M.: Eu am fost deschis. Am avut la un moment dat o oportunitate de producţie, la vreo patru luni după ce terminasem Furia, eram foarte entuziasmat şi curios să văd cum iese cu Răzvan şi cu Alex. Şi uite că a ieşit. Sau noi aşa credem, devreme ce am scris deja al treilea scenariu împreună.

M.V.: Cum scrieţi împreună?
A.B.: Sîntem oameni cu gusturi comune şi foarte clare în ceea ce priveşte cinema-ul. Ce-ţi spun eu acum s-ar putea să nu se aplice oricărui om cu care am lucra. E esenţial că ştim nişte lucruri, de fapt ştim ce căutăm şi atunci e foarte simplu să ne amendăm unii pe alţii. Foarte pe scurt, lucrurile stau cam aşa: 99% din timp se discută şi 1% se scrie. Dar cînd se scrie, se cam ştie totul. Doar că nu sînt dialogurile puse în pagină. Ne petrecem foarte mult timp discutînd şi învîrtind lucrurile pe toate feţele.
R.M.: Petrecem foarte mult timp la treatment şi sinopsis. La Hîrtia va fi albastră a mers cel mai uşor. Exista deja o bază de discuţii. Aveam ceva concret de la început, chiar dacă am schimbat ulterior. La următoarele două scenarii, aveam doar o temă, destul de generală. Aşa că am stat cam jumătate de an pe sinopsis şi pe treatment la fiecare din ele. Bine, n-am stat chiar în continuu. Fiecare mai are şi alte treburi. Trebuie să mai şi supravieţuim...
A.B.: Şi după ce e gata, îl împărţim în trei bucăţi egale. Fiecare scrie bucata lui, cu dialog cu tot.

M.V.: Cum de vă ies dialogurile atît de bine şi de unitare?
A.B.: Bine... fiecare intervine ulterior pe părţile celuilalt. Îşi spune părerea şi chiar mai rescrie din replici. Dar cred că secretul stă în faptul că nouă ne place în cinema un anumit tip de firesc şi-atunci e normal să scriem cam în acelaşi stil.
R.M.: Şi atunci cînd ne apucăm de scris scenariul, ştim fiecare ce avem de făcut. Ultimul scenariu l-am scris într-o lună şi jumătate. Apoi am mai intervenit un pic pe el şi acum e la al doilea draft. Şi nu cred că o să se mai modifice prea mult pînă în noiembrie-decembrie 2009 cînd sper să începem filmările.

M.V.: Despre ce e filmul ăsta?
R.M.: Despre adulter. Despre un bărbat care iubeşte două femei şi se găseşte în imposibilitatea de a face o alegere bună.

M.V.: De unde vă vin ideile?
A.B.: Cu temele vine regizorul, de obicei.
R.M.: Da, pentru că regizorul trebuie să facă filmul pînă la capăt. Şi eu spun lucrurile care mă preocupă pe mine şi despre care aş vrea să vorbesc în următorul meu film. În unele cazuri e ceva mai precis - cum a fost la Hîrtia..., unde ne-am dorit un anumit tip de poveste - în alte cazuri, cum a fost la ultimul scenariu, există doar o zonă destul de vagă care mă preocupă şi 100.000 de variaţii şi de discuţii în jurul ei.
A.B.: Şi la Boogie am discutat mult. Am fost chiar şi în prospecţie de 1 mai la mare, toţi trei. Atît ştiam la început, că trebuie să fie despre 1 mai la mare.
R.M.: Şi despre un grup de prieteni şi criza lor de la 30 de ani.
A.B.: Şi încet-încet ajungi la paşii ăştia - ce înseamnă de fapt 1 mai la mare, cum te raportezi tu cel de-acum la mersul la mare de atunci şi încet-încet lucrurile se strîng.
R.M.: Sînt nişte filme personale şi îmi place să cred că nu sînt personale doar pentru mine. Sau doar pentru noi trei.
A.B.: Cred că e obligatoriu ca, atunci cînd serveşti, ca scenarist, un film de autor, să crezi în lucrurile pe care le scrii, să te reprezinte pe tine.

M.V.: Aveţi o temă personală?
R.M.: La un moment dat ni s-a "arătat" că am vrea să facem trei filme despre despărţire. Boogie a fost despre despărţirea de tinereţe şi următorul e tot despre despărţire...
A.B.: Asta dacă e musai să le legi cumva.
R.M.: Mai degrabă ca strategie de marketing.
A.B.: Ele vorbesc despre pierderea inocenţei. Poate Hîrtia..., cel mai mult şi cel mai direct. Dar, de fapt, personajele trec în toate scenariile noastre printr-un fel de criză din care ies transformate. Dar asta e o ceva atît de general şi valabil pentru atît de multe filme, încît e greu să spui că e tema "noastră".

M.V.: Atunci, în ce constă stilul vostru?
R.M.: Asta ar trebui să determine criticii. Cred că e foarte important, atunci cînd faci film de autor, să fii onest cu proiectul pe care ţi l-ai propus. Eu nu îmi doresc să fac film comercial. Fac destulă publicitate. Mă exprim acolo comercial. Fac ce îmi place în film, şi ce cred că pot să spun. Lucruri care nu sînt valabile doar pentru mine, ci pentru cît mai multă lume dintr-un anumit target. Ce facem noi funcţionează ca un fel de terapie. Pentru noi şi pentru spectatori.


Nici cinema comercial, nici cinema angajat

M.V.: Trăiţi din film?
R.M.: Noi nu. Pentru că filmul de autor nu e un business în România. Şi nici chiar în Europa.
A.B.: Filmul, în general, nu e un business în România.

M.V.: Ce îi lipseşte filmului din România?
A.B.: Îi lipsesc spectatorii şi sălile, ca să poată deveni un business.
R.M.: Un sistem care să transforme cinema-ul în business. Dar asta de-abia dacă există în ţări ca Anglia, Franţa, poate şi Germania.

M.V.: De ce nu strîng public filmele româneşti?
R.M.: Dacă te uiţi pe box-office din cînd în cînd ai să vezi că recordul de spectatori a scăzut undeva la o sută de mii de spectatori. Şi dacă din ăştia o sută de mii scazi cît ia cinematograful...
A.B.: Chiar dacă pui şi cinci euro pe bilet. Sînt o jumătate de milion de euro care reprezintă bugetul unui film.
R.M.: Dar nici nu există asta, pentru că din aceşti bani cinematograful ia o parte, distribuitorul alta şi la producător ajunge un mizilic.
A.B.: Şi oricum o sută de mii de spectatori n-a mai făcut nimeni de mult.
R.M.: Mie mi se pare tragic-comic că recordul de box-office pe ultimele luni e deţinut de un film horror 3D american. Nici măcar blockbuster-ele care în America sparg totul nu fac mai mult de treizeci de mii de spectatori în România.
A.B.: Pînă şi Wall-E a făcut doar treizeci de mii.
R.M.: Boogie a făcut douăzeci de mii de spectatori, deci aproape de Wall-E. Sînt cumva onorat de proximitate. Aşa că, vezi tu, problema nu e că le lipseşte ceva filmelor româneşti. Se împart, ca orice filme, în filme bune şi filme proaste.

M.V.: Atunci de ce nu prea funcţionează, comercial vorbind, filmul românesc pe plan internaţional?
A.B.: Un punct concret slab este limba. Oamenii renunţă să mai cumpere filme vorbite în altă limbă decît engleza. Cumva e un pericol comercial. Sînt din start mai greu vandabile decît un produs în engleză.
R.M.: Şi-n plus, cu genul de cinema pe care îl facem noi, există o problemă. Pentru că nu e nici cinema comercial, nici cinema social / angajat. În mod întîmplător, cu Hîrtia... am tratat o temă istorică, să zicem...
A.B.: Care e mai degrabă un pretext.
R.M.: Problema cu filmele astea este că nu pot fi etichetate atît de uşor şi vîndute ca produs de agenţii distribuitori.
A.B.: Da. Se pare că ne alegem subiecte greu vandabile în ziua de azi.
R.M.: Avem o nişă, un public ţintă - publicul care se identifică cu tipul de emoţie pe care îl creăm noi, cu nostalgiile noastre şi tipul de cultură pe care îl avem noi etc. Eu cumva sînt împăcat cu ideea asta. Că filmul de autor pînă la urmă are destinul pe care îl are o expoziţie într-un muzeu, sau un album de muzică electro-jazz, să zicem. N-am cum să sper şi nici nu-mi doresc neapărat să fac filme care să placă la toată lumea.

M.V.: Răzvan Rădulescu tocmai şi-a terminat filmul. Alex, tu de ce nu faci film?
A.B.: Eu sînt sau încerc să fiu un om serios. Nu sînt scenarist conjunctural, pentru că nu pot să fiu regizor. Am hotărît că vreau să fiu scenarist. Cred că sînt mai multe poveşti de scris decît poţi să regizezi. Şi că e o meserie foarte importantă dacă nu o faci din frustrare, dacă ţi-o asumi şi dacă ştii să-ţi iei o anumită distanţă din momentul în care scenariul e gata. Să poţi să te uiţi la filmul făcut după scenariul tău şi să accepţi că, în mod inevitabil, diferă măcar un pic de viziunea ta.

M.V.: Mai interveniţi pe scenariu în timpul filmărilor?
A.B.: De cîte ori putem şi avem timp. Situaţia e atipică. Sîntem foarte apropiaţi ca gust şi, în plus, relaţia noastră profesională e dublată de o relaţie personală. Eu nu mai ştiu dacă mă duc la Radu pentru că am scris împreună un scenariu sau pentru că e prietenul meu, Radu, care filmează. Sînt mai multe motive pentru care mă duc acolo şi pentru care sînt implicat şi dincolo de scrisul scenariului.
R.M.: Alex a fost parte din echipă la Boogie. A mîncat şi el la catering ca noi toţi. Şi dacă am vreodată dubii vizavi de vreun cadru / dublă, primul om la care mă duc e el. Sau Răzvan, care a stat mai mult la Hîrtia... decît la Boogie. Dar la Boogie n-am intervenit deloc în scenariu. Poate doar un pic la repetiţiile cu actorii, dar după aia am filmat strict ce am scris.

M.V.: Aveţi un film preferat? Ce autor v-a influenţat cel mai tare?
A.B.: Cînd eram puşti, îmi plăcea Brazil (regia Terry Gilliam). Acum nu ştiu ce părere aş mai avea despre el. Lucrurile se schimbă. Niciodată n-o să poţi să zici "ăsta e cinema-ul!". Există poate doar autori care m-au influenţat şi pe care i-am urmărit.
R.M.: Mie îmi plăcea The Clockwork Orange (regia Stanley Kubrick) în studenţie. Însă noi ne schimbăm, deci şi reperele noastre cinematografice se schimbă; experienţa acumulată influenţează preferinţele pe care le ai la un moment dat.
A.B.: Regula e că ne plac cei care ne-au influenţat pozitiv şi ăia ne-au rămas ca un fel de repere chiar dacă, revăzînd acum filmele, nu ni se mai pare că stau la fel de bine. Ne plac cineaştii din zona spre care vrem şi noi să ne ducem. Ne place cum funcţionează personajele lui Cassavetes, de exemplu, şi-aşa mai departe.

M.V.: Din filmele recente, vă place vreunul în mod deosebit?
A.B.: Aseară am fost la ultimul film al lui Guy Ritchie, Rock'n'rolla. Eu am rezistat cam o oră şi am ieşit. Ei au rămas şi...
R.M.: Eu am ştiut la ce mă duc. Am ieşit în oraş pentru distracţie, nu pentru altceva.
A.B.: Dar nu te-ai prea distrat! (Rîde)
R.M.: A fost mult sub ce mă aşteptam, care oricum era foarte jos. Dar, asta e. Nu m-am deprimat. Nu mă aşteptam să-mi schimbe Guy Ritchie percepţia despre cinema.

M.V.: Slumdog Millionaire?
R.M.: Mi se pare o porcărie. Mai degrabă i-aş fi dat Oscarul lui Benjamin Button, chit că şi ăla e un film slab...
A.B.: Ăla era măcar mai aproape de emoţie decît ăsta...

M.V.: Că veni vorba, vi s-a zbîrlit pielea pe voi cînd aţi scris Boogie?
R.M.:
Asta trebuia să transmitem, în principiu.
A.B.: Noi mai degrabă ne distrăm cînd scriem. Dacă obţinem ceva din scrisul propriu-zis sînt nişte partide bune de rîs.
R.M.: Da, pentru că e vorba de experienţa asta creativă nealterată de alţi factori. În momentul în care intervine producţia, decorul, lumina, actorii, lucrurile se schimbă. Şi e foarte interesant să depindă numai de tine cum se creează lumea aia. Cred că cel mai tare ne-am distrat la Hîrtia..., pentru care am văzut şi ceva materiale de arhivă.

M.V.: Ce vine pe primul loc în vieţile voastre?
A.B.: E utopic să zici că filmul vine pe primul loc.
R.M.: Cred că fericirea personală. (Rîde)
A.B.: Sînt ca urările alea de zi de naştere. Ne dorim sănătate, fericire şi bani.
R.M.: Mie îmi place să fac film, dar am ajuns la înţelepciunea asta, să nu mai consider că e o chestiune de viaţă şi de moarte. Poate pentru că am copii şi mi se pare că există şi alte lucruri pe lume. Sînt foarte pasionat de meseria pe care o fac, dar, dacă, Doamne fereşte, n-aş mai putea face film, aş fi un om mai trist, dar aş putea să supravieţuiesc.

M.V.: Pentru final, ziceţi-mi fiecare ceva despre celălalt.
R.M.: Nu ne cere de-astea. Sîntem foarte buni prieteni, na...
A.B.: Întreabă-ne cînd ne certăm. Acum nu putem să spunem nimic rău unul de celălalt. (Rîde)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer