Arta, arhiva şi aţa dentară (II)

Citiţi episodul anterior aici.

"Obsesia colecţionării şi arhivării vine din dorinţa de a face istorie. E un răspuns dat lipsei şi distorsionării istoriei." (Lia Perjovschi)

Conceptul de open source e un atac direct, în stomac, ucigaş la adresa unui alt concept, sub care societatea modernă îşi duce existenţa modernă (în România, începînd din 1996...): copyright-ul, drepturile de autor. Chestiune extrem de delicată atunci cînd, în arta comunitară, produsul artistic vizează un material viu - realitatea umană, la pachet cu o seamă de alte drepturi şi libertăţi protejate de lege şi etică, de pildă, dreptul la viaţă privată şi la imaginea de sine. Subiectul e gingaş - mai mult decît copyright-ul pe propria poveste de viaţă şi imagine imortalizată foto-video, teatrul verbatim, docudrama şi restul variantelor non-ficţionale necesită un acces consimţit la intimitate şi cedarea drepturilor la reprezentare. Treaba cu drepturile de autor intervine în contextul deontologiei aproprierii, şi anume, pactul docuteatral împiedică exploatarea în beneficiul artistului a produsului final - el e doar deţinătorul tranzitoriu al poveştii, în schimbul obligaţiei de a o transmite mai departe.

(Pauză. Să facem o mică ordine în haosul care amestecă într-o oală a comunitarului toate (sub)formele artelor performative angajate. Acasă, spectacolul din 2001 al lui Radu Apostol, e teatru social, nu comunitar: are un scenariu dramatic ficţional, scris de Liudmila Razumovskaia şi absolut copyrightat, copiii străzii, distribuiţi împreună cu Rodica Ionescu şi Antoaneta Cojocaru, actriţe profesioniste, îşi asumau o condiţie ficţională ce le sublima propriile experienţe de viaţă, dar nu se confunda cu ele, iar spaţiul de performare era unul extracomunitar şi convenţional teatral - Teatrul "Ion Creangă". Miza, deci, nu era creşterea conştiinţei de sine a comunităţii şi forjarea capacităţii ei de a se autoreprezenta. Iar cînd iniţiatorii înşişi ai proiectului Turneu la ţară atenţionează că fac un act de artă activă şi nu comunitară, ei postulează o altă condiţie sine qua non a celei din urmă: aceasta necesită o convieţuire pe o anume durată de timp cu mediul comunitar şi implicarea directă a comunităţii în toate etapele creaţiei, nu doar o structură de intervenţie, aşa cum era gîndit proiectul în cauză.)

Aici, în interstiţiile FLOSS (vezi episodul anterior), apare arhiva, cel mai vechi şi mai tenace dintre conceptele întinse pe aţa performativă. În Europa modernă, apariţia arhivelor are mult de-a face cu felul în care sînt ele conotate în arta comunitară: Arhivele Naţionale Franceze provin din confiscările Revoluţiei - reprezintă, aşadar, punerea la dispoziţia "marelui public" a unor informaţii aflate anterior în posesie privată, o proprietate intelectuală devenită, prin voinţă politică, o sursă deschisă. Iar ca să nu mă încurc în informaţii subtile despre formele şi utilităţile arhivei în artele vizuale, o să reduc povestea la cea a celei mai cunoscute astfel de arhive în România, CAA/Contemporary Arts Archive a Liei Perjovschi: "context în mişcare", un "muzeu în dosare", "instituţie alternativă, sursă de informare şi platformă pentru dialog". Arhiva Liei Perjovschi e o formă de practică interdisciplinară de recuperare, acumulare şi diseminare de informaţii din arii inaccesibile în România pînă în 1989, reunind după criterii subiective texte, imagini şi obiecte, şi mult timp a fost deschisă oricărui doritor, în atelierul artistei. Spre deosebire de biblioteci, de colecţiile naţionale sau arhivele de stat, ordonate după criterii cronologice şi tipologice, arhiva artistică furnizează o documentare în discurs, a cărei funcţie o depăşeşte pe cea de înregistrare-martor.

Arhiva, ca sursă liber accesibilă, devine, astfel, o resursă comună, la fel ca resursele naturale. Pe măsura acestora, ea e ideal exploatată non-ierarhic, de către beneficiarii direcţi. Arhiva face, aşadar, parte dintr-un bazin colectiv de resurse. Şi există o doamnă care tocmai a luat Nobelul în economie pentru teoriile ei despre cum aceste resurse pot fi administrate de către comunitate într-o măsură mult mai mare decît de stat sau companii private...